Graţierea şi amnistia în perioada comunistă. În ce condiţii au fost iertaţi criminalii, hoţii şi oponenţii regimului

Graţierea şi amnistia în perioada comunistă. În ce condiţii au fost iertaţi criminalii, hoţii şi oponenţii regimului

Deţinuţi la muncă la Canalul Dunăre-Marea Neagră FOTO: FOTOTECA ORTODOXIEI DOBROGENE

Regimurile trecute din ţara noastră au apelat şi ele la aministie şi la graţiere. De-a lungul anilor, mai multe decrete au scos de după gratii mii de români care comiseseră diferite infracţiuni, de la cei care furaseră din colectiv, la cei care uneltiseră împotriva regimului

Ştiri pe aceeaşi temă

Printre primele acte de iertare emise de nou instauratul regim comunist în România a fost Decretul numărul 155 din 4 aprilie 1953 de graţiere a unor condamnări. Pedepsele graţiate au fost numeroase, printre ele regăsindu-se, în mare parte, infracţiunile împotriva avutului obştesc. În schimb, nu erau graţiate pedepsele pronunţate pentru infracţiunile politice. 
 
Actul normatic graţia în întregime pedepsele pentru mai multe infracţiuni: lovirea simplă, injuria, calomnia, furtul între rude, desfiinţarea semnelor de hotar, însuşirea lucrului pierdut. De asemenea, se graţiau în întregime pedepsele privative de libertate pronunţate pentru infracţiuni cum ar fi: delapidarea, darea de mită, neglijenţa în serviciu, gestiunea frauduloasă, avortul, „seducţiunea“, dacă ele fuseseră săvârşite de femei care aveau copii cu vârste mai mici de şapte ani, de femei gravide şi de batrâni peste 60 ani. 
 
Conform Decretului 155 din 1953, pedepsele până la doi ani se graţiau în întregime, cu anumite condiţii, iar cele mai mari de 2 ani erau reduse în anumite procente. Unul din motivele care a stat la baza emiterii decretului de graţiere lui a fost supraaglomerarea din închisori, însă s-a urmărit şi eliberarea ţăranilor care erau utili muncilor câmpului. 
 
Măreţele realizări, cu muncă silnică 
 
Nu a trecut mult însă până când regimul totalitar să descopere că braţele de muncă cele mai ieftine erau cele de după gratii şi aşa au apărut coloniile de muncă, înfiinţate de-a lungul realizărilor măreţe. Pe de o parte, aici erau închişi oponenţii regimului, iar pe de altă parte lagărele ofereau forţă de muncă aproape gratis, în timp ce torţionarii erau plătiţi regeşte. 
 
Lucrările la Canalul Dunăre-Marea Neagră, proiect început pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, au demarat şi cu ajutorul deţinuţilor, care trebuiau reeducaţi prin muncă şi astfel s-au înfiinţat coloniile. În timp, numărul deţinuţilor de la canal a variat, în funcţie de amploarea lucrărilor, în 1952 depăşind 80% din forţa de muncă folosită. Internarea în coloniile de pe canal se făcea în funcţie de necesităţile de pe şantier. 
 
Explicaţia istoricului
 
„Imediat după răsturnarea regimului, din 23 August 1944, printr-un decret, au fost eliberaţi toţi deţinuţii politici din închisori, mai puţin legionarii. Dacă imediat după instaurarea regimului comunist s-au deschis porţile închisorilor pentru infractori de drept comun, putem vorbi de marile graţieri politice începând cu anul 1963 şi continuând cu anul 1964, când majoritatea celor care au fost închişi au fost eliberaţi“, explică istoricul Valentin Ciorbea. 
 
Care erau motivele pentru care Gheorghe Gheorghiu-Dej dădea dovadă de iertare la capitolul „graţieri politice“? „Dej era deja stăpân pe situaţie, Securitatea controla totul, iar cei de după gratii erau bătrâni şi bolnavi. La fel de adevărat este faptul că regimul dorea să arate că este mai deschis, dar aceste graţieri au făcut parte şi dintr-un program de depărtare faţă de sovetici, care trebuie coroborate cu declaraţia de independenţă din aprilie 1964“, adaugă Valentin Ciorbea.
 
      
Horia Macellariu 
 
Personalitatea cea mai răsunătoare care a fost graţiată cu această ocazie a fost contraamiralul Horia Macellariu. După preluarea puterii de către Partidul Comunist Român, el a fost acuzat de crimă de înaltă trădare şi a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă în 1948, sentinţă care a fost redusă apoi la 25 de ani de temniţă şi degradare militară. Eroul din cel de-Al Doilea Război Mondial, fostul  comandant al Forţei Navale Maritime Române, cel care a coordonat în 1944 una din cele mai mari operaţii de retragere a unor armate pe calea mării, din cursul celui de-Al Doilea Război Mondial, participând la operaţiune de evacuare navală a 130.000 de militari români şi germani din zona Odessa şi Sevastopol, a fost deţinut în penitenciarul Aiud, unde s-a aflat în regim de totală izolare, fără aer, lumină sau soare, dar şi în închisoarea de la Râmnicu Sărat. A fost eliberat în 1964, cu ocazia graţierii colective, altfel ar fi devenit un om liber abia în 1974. Contraamiralul Horia Macellariu a murit în anul 1989. 
 
Criminalii, eliberaţi în 1988
 
Şi Nicolae Ceauşescu a urmat practica graţierii colective. Când penitenciarele deveneau neîncăpătoare, soluţia aleasă era, întotdeauna, iertarea. Unul dintre cele mai contestat decret a fost cel emis în anul 1988. Prin acest act normativ se admistiau toate infracţiunile pentru care se aplicase o pedeapsă cu închisoarea de până la 10 ani inculsiv, se reduceau la jumătate pedepsele cu închisoare mai mari de 10 ani şi se comutau în 20 de ani pedepsele cu moartea. Cum s-a aflat la radio şi la televizor de faptul că infractorii sunt lăsaţi în libertate, în acea perioadă s-a creat o adevărată psihoză. Oamenii îşi amintesc că o vreme au încercat să nu mai iasă din case după lăsarea întunericului şi orice străin care întreba ceva era privit cu suspiciune.
Românul care a deturnat un avion
 
De decretul de amnistie a beneficiat şi Adalbert Moka, singurul român, din Margita, o localitate situată lângă Oradea, care a deturnat un avion în perioada comunistă. Împreună cu câţiva prieteni, tânărul de 32 de ani, infirm, a reuşit să ajungă la Viena deturnând un avion Tarom în primăvara anului 1971. A fost condamnat în lipsă la 23 de ani de închisoare, în anul 1975, el a făcut doar 12 ani. A fost închis la Gherla, apoi transferat la penitenciarul din Craiova. 
 
 
Adalbert Moka 
 
Când „colegii“ de după gratii ai lui Adalbert Moka au auzit de decret, „au început să scandeze cât îi ţineau plămânii: «Ura! Tăiască Ceauşescu!». Strigătul a trecut de la geam la geam şi întreaga închisoare vuia de parcă ar fi fost o adunare la congres“, îşi amintea bărbatul de acea perioadă în unul din ultimele interviuri pe care le-a dat cotidianului „Adevărul“. Adalbert Moka a încetat din viaţă în vara anului 2015. 
 
Vă mai recomandăm:
 
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările