Banda falsă de luptători anticomunişti infiltraţi în gruparea lui Gavrilă Ogoranu. Planul odios al Securităţii comuniste

Banda falsă de luptători anticomunişti infiltraţi în gruparea lui Gavrilă Ogoranu. Planul odios al Securităţii comuniste

Partizani împuşcaţi

Pentru că nu a reuşit să anihileze grupurile de rezistenţă din munţi, Securitatea a creat o organizaţie clandestină de anihilare a partizanilor. Membrii ei s-au infiltrat printre luptători, însă au sfârşit tragic. O astfel de soartă au avut Nicolae Anghel şi Ioan Vrabie, care au devenit „eroi în lupta cu duşmanii orânduirii noastre socialiste“.

Ştiri pe aceeaşi temă

Nicolae Anghel şi Ioan Vrabie au fost trimişi de Securitate pentru anihilarea grupării lui Ion Gavrilă Ogoranu, unul dintre cei mai cunoscuţi luptători anticomunişti. Dar misiunea lor nu s-a sfârşit cum ar fi vrut regimul: cei doi au fost împuşcaţi de partizani în 1951.

Au fost lăsaţi apoi să zacă în groapa în care au fost aruncaţi după ce au fost împuşcaţi, timp de aproape două decenii. Securitatea şi-a adus aminte de ei după ce părinţii lui Anghel au cerut insistent să afle cum a sfârşit copilul lor şi au revendicat osemintele. Mai mult decât atât, în anul 1969, Ion Stănescu, preşedintele Securităţii Statului, a emis un ordin în care era prevăzut ca Nicolae Anghel şi Ioan Vrabie să fie declaraţi eroi „pentru vitejia, devotamentul, spiritul de sacrificiu şi eroismul de care au dat dovadă în lupta cu duşmanii patriei şi ai poporului muncitor“. 
 
Din documentul aflat  în arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii aflăm că „în anul 1951, pentru lichidarea bandei teroriste condusă de Gavrilă Ioan, s-a constituit o bandă falsă, compusă din Anghel Nicolae, Boian Ion, Vrabie Ion şi Motrescu Vasile“. Conform Securităţii, acţiunea nu a fost dusă la sfârşit, întrucât Vasile Motrescu a trădat, ceilalţi fiind împuşcaţi de partizani. 
 
 
Părinţii lui Anghel Nicolae, învăţători pensionari în satul Dămăşcuţa, judeţul Suceava, au încercat în zadar să afle ce s-a întâmplat cu fiul lor. „În anul 1956 au fost primiţi de un ofiţer de la Direcţia Secretariat a MAI şi, după ce au fost lăsaţi să aştepte o jumătate de zi, le-a comunicat că fiul lor a fost un «bandit şi un hoţ». Cu altă ocazie, cei doi bătrâni au fost chemaţi la Focşani de o persoană din fosta conducere a regiunii MAI Galaţi, care le-a spus că fiul lor a murit într-un accident în munţii Făgăraş. 
 
Şeful Securităţii le cerea subalternilor să le fie aduse la cunoştinţă părinţilor împrejurările în care fiul lor a murit, să le dea posibilitatea de a intra în posesia osemintelor pentru a le reînhuma într-un cimitir din Bucureşti sau din Focşani. „Un tovarăş, membru al Consiliului Securităţii Statului sau inspector, să comunice părinţilor lui Anghel Nicolae împrejurările în care a fost ucis fiul lor, ilustrând actul eroic al sacrificării sale pentru apărarea orânduirii sociale şi de stat din Republica Socialistă România“.
 
Cine erau membrii bandei false
 
Nicolae Anghel s-a născut la 7 ianuarie 1922, în comuna Negrileşti, judeţul Vrancea. Student la Agronomie, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a deţinut gradul de maior de artilerie, luptând pe frontul de vest. După război a fost pensionat ca invalid, întrucât îşi pierduse un ochi. În anul 1949 a fost recrutat ca informator de cineva din fostul serviciu judeţean de securitate Bârlad, primind numele conspirativ „Mandea“. În acest timp a ajutat la demascarea unor membri ai grupării Paragina.
 
Ion Vrabie s-a născut la 14 septembrie 1922 în comuna Stâncăşeni, judeţul Vaslui. Din anul 1942, el a intrat ca voluntar în armată, fiind repartizat în Batalionul 7 Vânători de Munte din Deva. În timpul războiului a luptat pe cele două fronturi: de est şi de vest. În anul 1944 a absolvit o şcoală de subofiţeri din Făgăraş, fiind avansat la gradul de sergent major. În anul 1949 a fost recrutat ca informator de către biroul de securitate Puieşti, Bârlad, primind numele conspirativ „Răşinăreanu“. A acţionat împreună cu Nicolae Anghel la demascarea unor „terorişti“.
 

 
Legionarul convertit la comunism de generalul Nicolschi
 
Ion Boian, zis Moisescu, s-a născut la 3 februarie 1914 în comuna Omor, judeţul Timiş. În timpul guvernării legionare a deţinut funcţia de inspector general în Prefectura Poliţiei Capitalei şi şef al serviciului secret al Poliţiei legionare. La 7 martie 1941 a fost arestat pentru tentativă de răspândire de manifeste legionare şi substituire de persoană, fiind condamnat la 20 de ani de muncă silnică. La 4 ianuarie 1942 a evadat din închisoare şi a fugit în Germania, unde a fost în anturajul lui Horia Sima. A revenit de mai multe ori în ţară cu sarcini pe linie legionară. Într-un final a fost prins şi a fost încarcerat pentru ispăşirea pedepsei principale, la care s-au adăugat şase luni pentru evadare. În martie 1947 a fost graţiat de pedeapsă, după ce în închisoare a fost recrutat ca informator de către generalul Alexandru Nicolschi şi folosit în problema legionară, purtând numele conspirativ de „Puiu II“. 
 
Un alt antierou a fost Vasile Motrescu, care s-a născut la 11 octombrie 1920 în Vâlcovul de Jos, Suceava. În anul 1944, s-a încadrat în grupul de informaţii şi partizani condus de Macoviciuc, format de comandamentul german din Dorna. În 1949, când s-a trecut la arestarea elementelor din grup, Motrescu a devenit fugar, alăturându-se bandei contrarevoluţionare condusă se Cenuşe Constantin. În 1951 el s-a predat organelor de securitate şi ulterior a fost recrutat ca informator, cu aprobarea generalului Alexandru Nicolschi. A avut numele conspirativ „Vasia I“. Vasile Motrescu a fost executat prin împuşcare la 29 iulie 1958, în închisoarea Botoşani.
 
„Ca urmare a trădării lui, la 15 septembrie 1951, numiţii Anghel Nicolae, Vrabie Ioan şi Boian Ioan au fost împuşcaţi de către bandiţi“, se precizează în documentele arhivei Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Securitatea a descoperit cadavrele celor trei informatori la 15 septembrie 1951, dar, „a fost imposibilă ridicarea lor datorită terenului accidentat“. 17 ani mai târziu, se cerea mai departe să se comunice părinţilor lui Anghel, care au solicitat găsirea osemintelor fiului lor, că este imposibilă exhumarea. La final, cel care a întocmit actul „strict secret“ a adăugat cu stiloul: „Să se caute totuşi osemintele“. 

 
Căpitanul securist Anghel: „Mărturisesc că am turnat opt grupuri. Îmi pare rău de tata“
 
Supravieţuitorul luptei din munţi, Ion Gavrilă Ogoranu, a povestit după mulţi ani cum au reuşit să-i învingă pe securiştii trimişi să-i lichideze. Pe lângă interviurile acordate, episodul a fost relatat şi în volumul II al cărţii „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc“.

„Din ceaţă au apărut trei inşi cu pistoalele. Mi-o părut foarte furioşi. Însă imediat m-am gândit: «Măi, dacă cineva m-ar vedea pe mine, prin ceaţă, cred că tot atât de fioros aş putea părea şi eu». Le-am ieşit în cale şi doi erau îmbrăcaţi în haine militare kaki, nu ca ofiţeri, dar şi unul îmbrăcat în costum bucovinean. Doi erau cu pistoale-mitralieră şi unul dintre ei era cu un parabellum în mână şi îl ţinea în faţă“, începe el povestea.

Când a ajuns între ei le-a spus: „Liniştiţi-vă, fraţilor, suntem noi“. Bucovineanul i-a trecut în spate lui Ogoranu, dar ostentativ şi foarte repede. „Practic eram înconjuraţi. Le-am zis: «Lăsaţi armele în jos cu ţeava, suntem aicea, ne aşezăm jos pe iarbă şi stăm de vorbă». Nu păreau convinşi, unul care era căpitanul, Anghel, parcă aşa îl chema, îşi muşca buza şi parcă era mânios. Între timp a venit şi profesorul. Bucovineanul iar a trecut în spatele meu, atât de aproape, că îi simţeam răsuflarea. Nu mă simţeam bine. În faţă era căpitanul şi cu unul Păsărică“. 
 
Unul dintre nou-veniţi continua să îşi bată pistolul de mână, dar ei nu bănuiau nimic din ceea ce îi aşteaptă. Însă, câteva amănunte nesemnificative aveau să îi pună pe partizani pe gânduri. „Ceilalţi pesemne că au auzit ceva că au fluierat şi unul a întrebat dacă mai e cineva. I-am zis că suntem cinci aicea. Am discutat despre unul care era un bolnav şi o rămas la cabană să facă o mâncare de ceapă, care ne plăcea nouă şi urma să mergem acolo.“ 
 

 
Gavrilă Ogoranu 

Semnele prevestitoare ale trădării
 
Cu toţii au pornit-o spre vale. „În drum, am trecut pe la stână. Băţul de corn era aruncat mai încolo, ori băţ să facă picioare nu am mai auzit. Şi Ghiţă Haşu întreabă: «Aţi fost dumneavoastră pe la stână?». «Nu, noi nu am fost pe la stână, noi ne păzim de stână.» Mi s-a părut curios: ei stăteau la o mică cabană de vânătoare şi de stână se păzeau... mai ales că ştiam că fuseseră la stână altădată, că ne povestiseră ciobanii. Şi acuma era întrebarea: dacă or fost ei şi or aruncat ei băţul ăla mai departe ce rost are să mintă, iar dacă n-or fost înseamnă că a fost altcineva, că băţ să prindă picioare nu există“, erau gândurile care-l bântuiau pe Ogoranu. 

Dar îşi continuau drumul. „Primul era baciul nostru, Andrei Haşu cu căpitanul, al doilea eram eu cu Păsărică şi în spate erau ceilalţi şi în spate de tot Motrescu bucovineanul cu Ghiţă Haşu. Pe drum mă întreabă Păsărică: «Dacă sunteţi răniţi cum vă vindecaţi?». Am zis că ne tratăm cu buruieni. «Dar la nevoie gravă?» «La nevoie arestăm un medic şi ne tratează el», am spus eu în glumă. 
 
O altă întrebare care l-a pus pe gânduri pe Ogoranu a fost aceea dacă mai există frăţie la Liceul din Făgăraş? „Întrebarea m-a lovit în piept: mă, vii tu din Vrancea, de unde susţii tu că vii, şi de ce te interesează neapărat să ştii că mai există sau nu frăţie la liceu?! Ei au observat nedumerirea mea, dar s-au scos destul de uşor. «Întreb pentru că şi în Vrancea, în rezistenţa pe care am avut-o acolo, a fost tot pe baza frăţiei», a spus unul dintre ei.
 
„Ne-a salvat Vasile Motrescu“
 
Au continuat împreună până când, la un moment dat, povesteşte Ogoranu, Motrescu, care mergea tot mai încet, i-a spus lui Haşu: «Frăţiorilor, sunteţi vânduţi şi înconjuraţi». „Ghiţă a fost primul care a ştiut situaţia în care ne aflăm şi când ne apropiam de apa Zărnei, unde era un brad căzut peste apă pe care l-am mai folosit altă dată ca să trecem pe el, o trecut el înainte şi când o ajuns căpitanul o şi pus mâna pe pistol. El, în treacăt, m-o lovit la cot semnificativ şi ăsta a fost un semn că ceva nu e în regulă. Apa era mare la vremea respectivă, o treceai prin vad şi trebuia să te dezbraci ca să nu te uzi şi am trecut pe brad. El a trecut întâi şi când a ajuns căpitanul dincolo, i-a pus mâna pe pistol şi l-a dezarmat. În momentul în care am văzut mişcarea pe care o face Ghiţă, am făcut şi noi acelaşi lucru, l-am dezarmat imediat pe Pasăre şi m-am întors la Motrescu şi am făcut acelaşi lucru. A venit Ghiţă şi a spus că el ne-a salvat, adică Vasile Motrescu“, a povestit Ogoranu, după mulţi ani.  
 

 
Gavrilă Ogoranu, în tinereţe 

Cum au fost ucişi securiştii
 
Cei trei au recunoscut imediat că sunt ofiţeri de Securitate. Aşa au ajuns la cabană, unde însă nu au au mâncat tocăniţa de ceapă, de teamă să nu fie otrăviţi. Pe drumul de întoarcere, au trecut din nou apa. „Cum ajungeam pe malul celălalt, ne dezbrăcam, ne storceam hainele, scoteam apa din bocanci şi mergeam mai departe.“ Şi acum au procedat la fel, dar îi aveau şi pe cei trei prizonieri legaţi. „Le-am stors şi lor ciorapii. Unul dintre ei a spus că vrea să spună ceva confidenţial, dar a fugit. Andrei a pus arma la ochi şi, deşi era trăgător slab, s-o întors şi a zis: «L-am nimerit». Erau ultimele zvârcoliri. Ce facem? Nu-l putem lăsa aşa: îl acoperim cu pământ, apoi venim şi îl îngropăm cumsecade. În timp ce noi eram ocupaţi aici, ăştilalţi doi or tulit-o cu ultimele forţe. Haşu şi cu Chiujdea i-o împuşcat. Păsărică murise când am ajuns la el, iar căpitanul Anghel era cu ultimele puteri. Voia să ne spună ceva şi ne-a spus: «Mărturisesc că am turnat opt grupuri. Îmi pare rău de tata». Şi mai mult n-o putut să zică. «Să vă ierte Dumnezeu.» «Să te ierte şi pe tine», am spus. Era un fel de mărturisire. I-am aşezat îngropaţi foarte sumar, pentru că nu aveam timp“, încheie el drama acelei zile.
 
Securitatea nu a reuşit să-l captureze pe Ogoranu timp de aproape trei decenii. Grupul său a fost unul dintre cele mai longevive: cei 12 tineri, majoritatea studenţi sau absolvenţi de facultate, au rezistat cu arma în mână aproape 10 ani în Munţii Făgăraş, în condiţii extrem de dificile. Gavrilă Ogoranu a fost prins în 1976, dar a fost salvat de la execuţie de soţia sa, Ana Gavrilă Ogoranu, care a cerut în scris intervenţia directă a preşedintelui american Richard Nixon. Celebrul luptător din munţi a murit la 1 mai 2006.  
 
 
Mormântul lui Gavrilă Ogoranu
citeste totul despre: