Dan Păvăloiu, realizatorul emisiunii „Natură şi aventură“: „Invadăm teritoriul animalelor, le măcelărim, iar dacă se apără ne considerăm victime“

Publicat: 26.05.2018 20:11

Ultima actualizare: 04.08.2022 08:07

A fost atacat de urs şi de mistreţ, urmărit iarna de lupi şi era să moară de două ori pe plută, chiar în timp ce realiza documentare. Dan Păvăloiu (52 de ani) este prezentator şi realizator la postul naţional de televiziune şi este unul dintre „frumoşii nebuni“ îndrăgostiţi iremediabil de natură, care încearcă să-i facă părtaşi pe telespectatori la spectacolul vieţii sălbăiciunilor, pe care îl prezintă nefardat, aşa cum este în realitate.

Dan Păvăloiu este cunoscut publicului din România în special pentru reportajele sale de călătorie şi documentarele difuzate de postul naţional de televiziune. „Natură şi aventură“, „Cu tigaia-n spate“ şi „Viaţa sălbatică în marile oraşe“ au trezit apetitul telespectatorilor pentru drumeţiile în natură şi pentru viaţa animalelor. „Am avut noroc că părinţii mi-au înţeles pasiunea pentru natură şi nu s-au opus. De mic am petrecut zile şi nopţi în natură, eram în stare să-mi fac colibe în pădure şi să dorm acolo“, se amuză Păvăloiu. Cea mai logevivă producţie semnată de Dan Păvăloiu, „Natură şi aventură“ va împlini 16 ani, timp în care a fost difuzată neîntrerupt doar de TVR.

„Weekend Adevărul”: Cum ai ajuns în televiziune şi cărui fapt crezi că i se datorează succesul tău?

Dan Păvăloiu: Am avut ocazia să-mi urmez cea mai mare pasiune, pentru că încă de mic mă fascinau natura şi animalele. Am avut noroc că părinţii m-au înţeles şi nu s-au opus. Încă de mic am petrecut zile şi nopţi în natură, eram în stare să-mi fac colibe în pădure şi să dorm acolo, uneori. Şi pasiunea asta mi-a rămas toată viaţa. Am terminat Facultatea de Construcţii, dar asta nu mă reprezenta, aşa că atunci când am avut ocazia să intru în presa scrisă, la un ziar local, iar apoi la televiziune, am profitat din plin de asta.

Cum a scăpat de scroafă

Cât de periculoasă este munca ta? S-a întâmplat să fii atacat de animale?

Am avut câteva peripeţii de genul ăsta, dar de fiecare dată am scăpat. Mi s-a întâmplat o dată să fiu fugărit de un urs şi ştii cum e? Ai impresia că se prăvale la vale un bolovan! Lumea îi vede aşa greoi, dar e numai o aparenţă. De regulă, oamenii n-au nicio şansă într-o astfel de cursă, urşii sunt cu mult mai rapizi decât noi, dar eu am avut noroc şi am scăpat. Cu altă ocazie, am fost atacat de un mistreţ, de o scroafă. Norocul meu a fost că era scroafă, atacul masculului, al vierului, poate fi fatal. În cazul meu, m-am trezit în pădure faţă în faţă cu o scroafă rănită şi bineînţeles că s-a speriat şi m-a atacat. Am avut prezenţă de spirit şi un reflex, aşa că am reuşit s-o lovesc cu piciorul, după care am sărit în zăpadă. Carmeramanul de lângă mine n-a mai fost la fel de norocos, pe el l-a luat din plin şi l-a tăvălit bine. Spuneam mai devreme că cel mai periculos e când te atacă un vier. Ei atacă violent, se aruncă practic între picioarele oamenilor şi sfâşâie cu colţii. Dacă îţi prinde artera şi ţi-o secţionează, eşti terminat, nu mai ai nicio scăpare.

Dar cu lupii ai avut de-a face?

Am avut câteva întâlniri cu ei, dar cred că mai întâi ar trebui să fac câteva precizări. În primul rând, vreau să spun că toate animalele încearcă să evite pe cât posibil omul, inclusiv lupii, care fug de regulă atunci când ne simt. Animalele ne atacă doar în situaţii speciale. Uite, de exemplu când m-a fugărit ursul, eu am fost vinovat, pentru că m-am apropiat prea mult de el. Şi aşa se întâmplă de obicei, oamenii sunt atacaţi de animale pentru că se apropie prea mult de ele, le surprind şi le încalcă spaţiul de protecţie. Atunci, animalele au de ales între a fugi sau a ataca. E un reflex, e de la mama natură. Când nu mai au unde să fugă şi sunt prea surprinse, ele atacă. Şi mai există şi cazul în care oamenii dau peste animale cu pui sau când dau peste un animal turbat. Atunci, da, ele vor ataca în mod sigur…

Revenind la păţania cu lupii…

Da, era iarnă şi au apărut doi lupi. Îmi dădeau târcoale, dar nu m-au atacat. Cine spune că lupii atacă oameni nu ştie ce vorbeşte. Ei atacă doar dacă simt că omul este bolnav, slăbit, dacă îl găsesc pe jos. Sau dacă sunt turbaţi, cum am mai spus. Tot cu lupii am mai avut o aventură undeva în pădurile din Bucovina. Căutam cerbi şi asta căutau şi ei, ciute sau viţei de cerbi, pentru că pe tauri nu prea îi atacă. Cameramanul cu care eram îşi ţinea camera pe umeri şi a lovit din greşeală nişte crengi de copaci, la fel cum fac cerbii când trec pe acolo şi le ating cu coarnele. Nu ştiu câte secunde să fi trecut, iar de pe cărare au apărut în trap, foarte silenţioşi, doi lupi. Nici nu li se auzeau paşii. Am dat aproape nas în nas cu ei. Ne-au privit scurt şi au dispărut într-o clipă, înainte ca noi să apucăm să scoatem camera şi să-i filmăm.

„E un conflict fals“

Totuşi, există multe relatări despre lupi care atacă stânele sau chiar despre urşi. Nu ai întâlnit astfel de cazuri?

Bineînţeles că există fel de fel de cazuri, dar şi astea sunt prezentate de multe ori într-un mod exagerat la ştiri. Vorbim de un conflict fals. Cum să trăim noi cu oile la munte? E simplu. Există şi o soluţie pentru ca astfel de cazuri să nu se mai întâmple, se aplică afară, dar în România prea puţin. Ciobanii ar trebui să-şi împrejmuiască stâna cu un gard electric. Îi spun gard, dar de fapt e mai mult o sârmă. E eficace 100%, mult mai eficace decât câinii. Că şi ăsta e un mit, cum că există câini care se luptă cu urşii şi cu lupii.

Ok, dar atunci de ce îşi mai iau ciobanii câini ca să-i apere de animale?

Câinii, atunci când sunt 3-4-5 pe un lup, îl pot pune pe fugă, e adevărat. Dar un câine niciodată nu va putea să învingă de unul singur un lup. Nici nu mai vorbesc de urşi. Când am lucrat la un documentar pe Valea Bistriţei am întâlnit nişte ciobani care urcaseră pe munte cu 13 câini. Ştii cu câţi au coborât? Cu unul singur! Pe ceilalţi i-au mâncat lupii şi urşii! Şi ştii care e culmea? Lupii şi urşii nu le-au mâncat nicio oaie. De cele mai multe ori, lupii atacă doar câinii stânelor. E o duşmănie veche între ei, nu se suportă. Aşa că pot să fie oricâţi câini la o stână, lupii sunt deştepţi şi ştiu când şi cum să atace. Ei aşteaptă momentul prielnic când câinii se răsfiră şi îi iau pe rând, îi izolează şi îi atacă. Au şi o tactică specială: prima dată îi atacă la picioare, îi muşcă acolo şi automat le fracturează o labă. Din momentul ăla, orice câine e ca şi condamnat.

Trebuie mers la cauză ca să tratăm efectul

Există numeroase voci care susţin că numărul lupilor şi al urşilor a crescut foarte mult şi că aceste animale reprezintă un pericol. Ce crezi că ar trebui făcut în acest caz?

În primul rând nu trebuie să uităm niciun moment că noi suntem cei care le invadăm teritoriul animalelor, le luăm hrana şi le măcelărim, iar când ne atacă ne considerăm victime. Trebuie mers la cauză ca să tratăm efectul. Şi mai e un lucru: vânătorii şi cei de la Romsilva raportează de fiecare dată un număr mai mare de animale, ca să poată fi împuşcate cât mai multe. La polul opus, ecologiştii, ONG-urile, raportează un număr mai mic decât cel real şi uite aşa nu există o cifră reală, pentru că aceste recensămite sunt făcute doar de oameni care au interese, nu de persoane neutre. Iar urşii care coboară în aşezările umane în căutare de hrană o fac din disperare. E un caz pe care îl cunosc foarte bine la Măguri Răcătău, în Apuseni. Anul trecut, în timpul verii, cam 2.000 de oameni au invadat zona în căutare de ciuperci şi fructe de pădure, pe care le vindeau apoi unor firme. Oamenii ăştia au luat la rând fiecare tufă, au cules toate fructele de pădure tocmai în perioada în care urşii le caută şi ei pentru a se hrăni. Iar la urşi e o problemă de viaţă şi de moarte, ei chiar din asta trăiesc. Aproape 90% din dieta lor e compusă din aşa ceva, au nevoie de fructele astea ca să-şi depună stratul de grăsime şi să poată hiberna şi trece cu bine peste iarnă. Şi atunci ei ce să mai mănânce? Şi nu e numai asta. Am calculat că numai la Măguri Răcătău s-a făcut evaziune de cel puţin 10 milioane de euro. Şi asta nu-i neapărat vina culegătorilor, care sunt majoritatea ţigani şi nu prea au din ce trăi, ci e vina firmelor care cumpără de la ei la preţuri de nimic şi care nu taie niciun bon, nicio chitanţă. Am şi depus o sesizare la DIICOT pentru evaziune, aştept să văd cum şi dacă se va rezolva într-un fel.

Citește și: VIDEO Ce a păţit ursul propus pentru împuşcare după ce a muşcat o turistă care dorea să-l prindă într-un selfie

Ştiu că ai luat mereu apărarea animalelor şi ai semnalat foarte multe nereguli la televizor. Nu ţi s-a întâmplat să ai neplăceri din cauza asta?

Sincer, am primit câteva ameninţări, dar mai mult aşa, voalate. S-a întâmplat o dată, pe când realizam un documentar despre râurile ameninţate de construcţia unor hidrocentrale, să fiu sunat de cineva şi să mi se spună: „bună ziua, ar vrea domnul deputat să vorbească puţin cu dumnevoastră, dacă se poate“.

Cine era acel deputat şi ce s-a întâmplat?

Nu are rost să-i dau numele. I-am răspuns „mesagerului“ că deputatul n-are sens să se obosească şi că, dacă chiar vrea, putem vorbi orice, despre mâncare, fotbal sau femei, dar că munca mea mă priveşte doar pe mine. Şi n-a mai insistat. Au mai fost mici probleme cu braconierii, dar nu s-a întâmplat niciodată ceva grav, n-au îndrăznit până acum să se atingă de mine sau de colegii mei.

Toate animalele încearcă să evite pe cât posibil omul, inclusiv lupii, care fug de regulă atunci când ne simt. Animalele ne atacă doar în situaţii speciale. Uite, de exemplu când m-a fugărit ursul, eu am fost vinovat, pentru că m-am apropiat prea mult de el.

De cele mai multe ori, lupii atacă doar câinii stânelor. E o duşmănie veche între ei, nu se suportă.

„500 de râuri şi pârâuri distruse de hidrocentrale“

Apropo de râuri, ai făcut mai multe documentare despre poluare şi despre fauna din zonă. Ce alte probleme ai avut acolo?

(Râde) Doar era să mor de două ori cu pluta. Prima dată s-a întâmplat când eram cu pluta pe Dunăre. Apoi, era s-o păţesc din nou atunci când am realizat documentarul „Pe Valea Bistriţei“. Eram pe o plută de buşteni, care s-au desprins pe râu şi mi-am prins un picior între ei. Eram blocat, nu mai puteam să mişc, deja mai aveam doar nasul afară din apă, dar am reuşit până la urmă să-mi scot piciorul şi am scăpat (râde din nou).

Recent ai făcut o anchetă din cadrul emisiunii „Dosar România“, la TVR. Ce ai vrut să semnalezi în acel episod?

Există o mare problemă cu râurile noastre, pe lângă că sunt foarte poluate, sunt şi distruse de tot felul de construcţii, în special de hidrocentrale. Am avut premiera sâmbătă (n.r. - 5 mai) şi am vrut să le arăt oamenilor cum sunt distruse sistematic râurile şi pârâurile de munte. Dacă lucrurile vor continua să meargă aşa, nu vom mai avea peşte şi vor dispărea toate vieţuitoarele care depind de apă. Şi ştii care e paradoxul? Atunci când se face un studiu de impact, un studiu de mediu pentru realizarea unei astfel de hidrocentrale, tocmai firmele beneficiare plătesc aceste studii. Şi atunci cum să nu aibă câştig de cauză? Au ajuns până acolo încât să spună că nu mai există specii comune precum zglăvoaca, racul de Ponoare şi vidra. Şi că neexistând aceşti peşti şi aceste animale, nu există niciun risc, că nu au ce ecosistem şi ce faună să distrugă. Dar nu e aşa! Vidrele, de exemplu, le întâlneşti aproape peste tot. Într-o zi a fost filmată o vidră în râul Someş, chiar în centrul Clujului, deci despre ce vorbim? Trist e că deja au fost distruse peste 500 de râuri şi de pârâuri, cineva trebuie să oprească asta până nu va fi prea târziu.

E de vină şi legislaţia în acest caz? E prea permisivă?

E şi legea o problemă, da, dar nu principala. Aşa incomplete şi imperfecte cum sunt, legile ar putea, dacă ar fi puse în practică, să reducă mult impactul acestor probleme. Cel mai grav e că legile astea sunt prea puţin puse în aplicare. Şi am un exemplu bun. Acum câţiva ani, mai mulţi turişti au filmat nişte braconieri care împuşcaseră o capră neagră. Deşi au fost ameninţaţi, turiştii au publicat pozele şi a ieşit un adevărat scandal. Aşa s-a aflat şi că unul dintre braconieri avea o mulţime de condamnări la activ pentru braconaj şi nu numai, avea dosare peste dosare, dar era liber şi nimic nu-l împiedica să ucidă nestingherit în continuare, ziua în amiaza mare, chiar sub ochii oamenilor.

Ce animale te-au impresionat cel mai mult în timpul filmărilor?

Aş putea spune că cel mai mult m-au impresionat albinele sălbatice. Mă fascinează felul în care se ştiu organiza, societatea şi regulile lor şi tot ce ţine de ele. Am realizat două documentare pe această temă, care au fost foarte apreciate. Din cele mai vechi vremuri, albinarii au găsit metode pentru a le găsi şi pentru a-şi procura mierea lor. Una dintre metode este următoarea: albinarul prinde o albină, o însemnează şi o pune pe o bucăţică de fagure. Apoi, albina zboară la albinele sale, unde execută un adevărat dans prin care le indică faptul că a găsit o sursă de miere. Albina, căreia i se spune „trădătoare“ se întoarce de câteva ori ca să mai ia miere, iar în timpul ăsta albinarul o poate urmări şi ajunge la locul în care trăieşte întreaga familie de albine şi poate recolta o parte din miere.

Cum a decurs colaborarea cu cei de la Nat Geo şi Arte?

De fapt, a fost un documentar care i-a aparţinut lui Dan Curean, eu am fost doar şef de producţie. Îmi amintesc că eram în Deltă, unde realizasem un documentar despre caii sălbatici din Letea. A fost puţin mai complicat, a venit un cameraman britanic, dar s-a acomodat mai greu. El se aştepta să fie ca în rezervaţiile din SUA sau din Africa, unde animalele stau cuminţi şi aşteaptă să le filmezi, dar la noi nu e aşa. Am ieşit într-o zi pe un lac, n-a prins nimic. Orice îi arătam, până când îşi făcea cadrul, dispărea. El lucra altfel, era obişnuit altfel şi din cauza asta i-a fost mai greu.