De ce îi ura reacţionarul Creangă pe munteni şi pe olteni. Scriitorul îşi dorea ca Moldova să fie ruptă din Regat şi a participat la o revoltă la Iaşi

De ce îi ura reacţionarul Creangă pe munteni şi pe olteni. Scriitorul îşi dorea ca Moldova să fie ruptă din Regat şi a participat la o revoltă la Iaşi

Scriitorul Ion Creangă a fost şi un reacţionar cunoscut în epoca sa, militând pentru desprinderea Moldovei de regat FOTO Adevărul

Scriitorul Ion Creangă a fost unul dintre reacţionarii epocii sale. El a participat la o revoltă, care avea ca scop desprinderea Moldovei de Ţara Românească. Totodată, Creangă şi-a manifestat în repetate rânduri xenofobia, dar şi nemulţumirea faţă de vecinii din Muntenia.

Ştiri pe aceeaşi temă

Intelectualii români din secolul al XIX-lea au contribuit decisiv la Unirea Principatelor Române de la 1859, dar şi la consolidarea poziţiei României pe plan european prin aducerea pe tron a principelui german Carol I de Hohenzollern Sigmaringen. 
 
Printre unioniştii de seamă s-au aflat oameni de cultură importanţi precum Vasile Alecsandri, Iacob Negruzzi, C. A Rosseti, Titu Maiorescu şi mai apoi Mihai Eminescu care visa încă din 1870 la unirea Transilvaniei cu Muntenia şi Moldova. 
 
Deşi prezentată ca o voinţă unanimă de majoritatea scrierilor „Epocii de Aur”, Unirea Principatelor şi mai ales înscăunarea principelui Carol I nu au fost privite cu ochi buni de toţi românii. În special de moldoveni. Se vorbeşte foarte puţin despre revoltele care au avut loc în perioada abdicării lui Cuza şi curentul separatist din Moldova. Prin separatişti se afla şi „Popa Smântână”, aşa cum era cum cunoscut în Iaşi scriitorul Ion Creangă. Acesta şi-a exprimat crezul politic în repetate rânduri în faţa contemporanilor săi, participând şi la o revoltă.
 
Creangă avea silă de tot ce nu era moldovenesc
 
Puţini şi-ar fi putut imagina că jovialul Creangă, diaconul răspopit, prieten al lui Eminescu, cel care destindea atmosfera la Junimea, putea fi un reacţionar şi un antiuninoist. George Călinescu, în studiul său „Viaţa şi opera lui Ion  Creangă”, dezvăluie o latură necunoscută şi întunecată a lui „Popa Smântână”. Reputatul critic spune că, în fapt, Ion Creangă era un naţionalist, dar nu român, ci un naţionalist moldovean. Din contră, acesta îi dispreţuia pe munteni şi pe olteni, iar la ardeleni nici măcar nu se gândea, aproape îi considera „imperialişti”.  
 
Humuleşteanul, spune criticul inspirat de mărturiile contemporanilor lui Creangă, era ataşat de tot ceea ce însemna moldovenesc şi atât. 
„O proastă opinie despre munteni este vădită în corespondenţa lui Creangă. Diaconul, ca om de la munte, are silă de tot ce nu e moldovenesc şi iubire de regiune”, scria George Călinescu.
În aceste condiţii, Creangă era un declarat anti-uninonist, dornic de o despărţire a Principatelor Române. Faptul că pe tron apăruse şi un prinţ străin întărea convingerea lui Creangă. 

Acesta îşi dorea o Moldovă independentă ca în vremurile voievodale. „Popa Smântână” aderase încă din tinereţe la ideologia lui Simion Bărnuţiu „Fracţiunea Liberă şi Independentă”, de orientare naţional-liberală şi care contesta aducerea pe tronul României a unui principe străin. Creangă era un activist înfocat, luând cuvântul oriunde avea ocazia, expunându-şi în principal concepţiile anti-unioniste. „Când vorbea acesta, se înflăcăra auditoriul cumplit: toţi perorau deodată. Talentul său oratoric infecta întreaga adunare, astfel încât, în tot timpul când avea cuvântul părintele, luau fără autorizaţie cuvântul cu toţii”, preciza un reporter de la „Gazeta de Iaşi”, prezent la o adunare populară la Primărie şi unde Creangă luase cuvântul.
 
„Popa Smântână” – pe baricade în faţa soldaţilor
 
Când venea vorba despre concepţiile sale naţionale şi politice, Creangă nu se rezuma doar la discuţii prin berării sau la vorbărie în faţa auditorului la Primărie sau prin saloane. Humuleşteanul a fost şi revoluţionar. Acesta a participat activ alături de gloatele din mahalele şi de boierii separatişti la cea mai importantă mişcare anti-unionistă din Moldova, imediat după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Este vorba despre acţiunea pusă la cale de familiile de boieri moldoveni Moruzi şi Roznovanu. 
 
La 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza este silit să abdice de „Monstruoasa Coaliţie”, formată din politicienii liberali şi conservatori, care doreau aducerea pe tronul Principatelor Unite a unui prinţ străin.  Anti-uniştii şi segregaţionişti moldoveni, în special marile familii boiereşti, au găsit momentul prielnic pentru a acţiona. În fruntea acţiunii, au fost fraţii Constantin şi Alexandru Moruzi, membrii familiei Roznovanu, mitropolitul Calinic Miclescu şi boierul Boldur Teodor Lăţescu.  Acesta din urmă a scos în stradă gloatele din mahalalele Iaşiului. 
 
Aceştia doreau să-l facă domn al Moldovei independente pe Nicolae Rosetti-Roznovanu, zis „Nunuţă”. Mitropolitul Calinic i-a binecuvântat pe „revoluţionari”, a fost semnat actul de independenţă a Moldovei şi, cu crucea în mână, a pornit în fruntea răsculaţilor. Printre răsculaţi, spune George Călinescu, se afla şi diaconul Ion Creangă, alături de prietenul său, diaconul Ienăchescu. Creangă ar fi îndemnat şi el mulţimea cu talentul său oratoric. Autorităţile solicită sprijinul armatei. Lascăr Catargiu autorizează înăbuşirea cu orice preţ a revoltei. Creangă şi cu ceilalţi „revoluţionari” au ridicat baricade pe Uliţa Mare a Iaşiului. Trupele primesc ordin şi trag în plin în anti-unionişti. 
 
Rămân în urmă 100 de morţi. Revoluţionari fără arme de foc fug pe unde apucă, inclusiv Creangă şi Ienăchescu, care, după cum arată şi Călinescu, se ascund într-o pivniţă cu vinuri şi se consolează punându-se pe băut. „Nunuţă” Roznovanu este arestat. Implicarea lui Creangă este dovedită şi de tăinuirea răsculaţilor fugari. „Mitropolitul Calinic, urmărit de stăpânire, e scăpat de la moarte de cei doi diaconi, care îl ascund în chip grotesc sub un poloboc din pivniţa crâşmei lui Stihi de la «Sfânta Vineri», dovadă că revoluţia o făceau mai mult bând”, preciza Călinescu.

„Era împotriva tuturor străinilor”
 
După înăbuşirea revoltei, urmează „pocăirea” mitropolitului Calinic, care obţine iertarea şi se dă cu „puterea”. Creangă, consecvent mândriei sale moldoveneşti, îşi continuă discursurile, fiind considerat „gură slobodă”. Mai mult decât atât, aderă la aripa „Fracţiunii” liberale a lui Simion Bărnuţiu, dovendind accente de xenofobie. Îi dispreţuia pe evrei şi pe greci, aşa cum îi dispreţuia pe conaţionalii săi munteni. 
 
„Ion Creangă începe să facă «politicale» în tabăra aşa-zisei «fracţiuni libere şi independente». Este caracteristic că această fracţiune, unită apoi cu partidul liberal, era adânc xenofobă şi antisemită.[...] În Moldova, numărul mare de alogeni a dat prilej de regretabile manifestări şovine, ceea ce explică, fără scuze, naţionalismul temporar al lui Creangă”, preciza Călinescu în „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”.  
 
De altfel, şi când trage cu puşca-n ciori, diaconul Creangă face o remarcă: „D-apoi eu nu-s «judan», cinstite părinte, să mă tem de puşcă!”. Alte mărturii privind atitudinea xenofobă şi ultra-naţionalistă a lui Creangă vin şi de la contemporanii săi. „Toată viaţa lui i-a urât pe jidani, greci, pe nemţi… era împotriva tuturor străinilor”, preciza Grigore Ion Alexandrescu, prietenul scriitorului şi primul său biograf. 
 
„Guralivul” Creangă, răspopit şi dat afară de la locul de muncă
 
După „cuminţirea” mitropolitului Calinic, pentru a-şi recăpăta vechile privilegii, acesta şi-ar fi ostracizat toţi vechii colaboratori şi părtaşi la „revoluţie”. De altfel „guralivul” Creangă era deja pe listă. Scriitorul humuleştean continua să vorbească sus şi tare pe la adunări, expunându-şi ideile politice, anti-unioniste, xenofobe, dar şi cu mare impact social, precum organizarea învăţământului elementar, pentru ca toţi ţăranii să poată beneficia în condiţii optime de carte şi de învăţătură. 
 
Este descris de Iacob Negruzzi ca participând la adunări şi luând cuvântul pătimaş, dându-şi potcapul pe ceafă şi suflecându-şi mânecile. Negruzzi spunea că era „bun de gură şi viguros ca o creangă de stejar”. Pentru noul Guvern de după 1866, Creangă şi toţi „fracţioniştii” erau priviţi ca nişte indivizi periculoşi. Mai ales din punct de vedere al xenofobiei şi mai ales pentru nemulţumirile exprimate în legătură cu aducera unui prinţ străin pe tron. 
 
Creangă este şi el pedepsit pentru discursurile sale vajnice şi mai ales pentru opţiunile sale politice şi ideologice. De altfel, acesta recunoaşte deschis că face parte din „Fracţiune”. „De la 1866 la 1872 am făcut şi ceva politicale. În întrunirile de la Primărie, cine era mai guraliv decât mine, Buta, Damaschin şi Corduneneau? Alegeam şi culegeam la deputaţi şi la membri comunali, tot ce era mai bunişor în «Fracţiune»”, scrie Creangă în notele sale autobiografice. 
 
Chiar mitropolitul Calinic, pe care-l salvase la revoltă, îl răspopeşte în 1872, iar mai apoi Christian Tell, ministrul intrucţiunii publice, îl dă afară şi din învăţământ. Naţionalistul şi anti-unionistul Creangă a rămas pe drumuri şi fără venit. Intervenţia prietenilor junimişti l-a ajutat, în cele din urmă, să revină pe linia de plutire. 
 
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele ştiri:
 
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: