Comunişti şi legionari în România postbelică. Cum a negociat Ana Pauker un pact de neagresiune cu Garda de Fier

Comunişti şi legionari în România postbelică. Cum a negociat Ana Pauker un pact de neagresiune cu Garda de Fier

Preotul Ilarion Felea FOTO wordpress.com

Anii de după Al Doilea Război Mondial au fost tulburi în România. Regimul comunist a încercat să-şi consolideze puterea şi să controleze toate segmentele societăţii. Puţină lume cunoaşte probabil că atunci au avut loc negocieri şi alianţe intre doi duşmani ireconciliabili: comunişti şi legionari.

Ştiri pe aceeaşi temă

Istoricul arădean Antoniu Martin spune că ceea ce a conferit anilor 1944-1948 aspectul de turnură în istoria românească a fost mutaţia profundă care s-a produs, odată cu accesul comuniştilor la putere, în orientarea spaţiului societal românesc.

Cucerirea puterii de către comunişti, dincolo de prezenţa sovietică decisivă, a fost facilitată  de fragilitatea politică, economică şi morală a societăţii noastre postbelice.Faptul că reprezentau o minoritate organizată conferea comuniştilor avantajul unităţii politice, al centralizării informaţiei şi al acţiunii coerente.

„Imediat după 23 august 1944, propaganda lor s-a amplificat şi s-a organizat în jurul puterii, spre a o cuceri şi a o consolida. Crearea în martie 1945 a Ministerului Propagandei, cu largi atribuţii în aspectele vieţii publicistice, ştiinţifice, literare, artistice, denotă interesul fundamental al comuniştilor pentru producătorii de discurs. În paralel, prin intermediul şcolilor de partid au fost formaţi mii de propagandişti şi agitatori care urmau să acţioneze la toate palierele societăţii. Între anii 1944-1947, PCR nu a făcut altceva decât să continue tipul de discurs predominant în societatea românească interbelică, când fragilitatea democraţiei dusese la instaurarea dictaturii regale în 1938”, spune istoricul arădean.

Acesta precizează că ideologia şi mentalitatea naţionaliste aveau deja un teren prielnic în structurile nedemocratice, deja formate. În aceste condiţii, nu trebuie să ne mire raporturile ambivalente dintre PCR şi mişcarea legionară în perioada instaurării comunismului. Acest aspect este demonstrat  şi de traiectoria socio - profesională şi chiar politică a unor lideri legionari arădeni după 23 august 1944. 

„Conştienţi de slăbiciunea partidului lor - sub 1.000 membri în august 1944-, liderii PCR au adoptat tactica recrutărilor în masă. În luna septembrie acelaşi an, liderul PCR, Ana Pauker a negociat un pact de neagresiune cu şeful Gărzii de Fier, Nicolae Pătraşcu. PCR oferea astfel amnistierea oricărui legionar care se preda benevol, în contextul în care peste tot în ţară se formaseră detaşamente legionare înarmate. Ca un semn de bunăvoinţă, legionarii arestaţi anterior au fost eliberaţi. În acest context, nu trebuie să mire faptul că numeroşi simpatizanţi legionari au trecut în tabăra comunistă, fie din considerente de pur oportunism, fie pentru a capta bunăvoinţa autorităţilor noului regim în vederea ştergerii activităţii din trecut. Interesantă este replierea pe poziţii cel puţin neutre faţă de noul regim a unora care fuseseră anterior propagandiştii Legiunii în plan local”, menţionează Antoniu Martin.

Acesta îl dă ca exemplu pe preotul profesor Ilarion Felea, care fondase în 1940 primul cuib legionar în Arad - „Sf. Ioan Gură de Aur”.  Acesta a adoptat imediat după august 1944 o atitudine „loialistă” faţă de regim, acceptând anumite obligaţii impuse de puterea politică, dar respingând tendinţele de propagandă antireligioasă ale regimului. Prin această atitudine, Felea era exponentul unei tendinţe destul de consistente în cadrul BOR, prin care se afirma respectul faţă de puterea politică şi deciziile sale, cu condiţia respectării libertăţii credinţei religioase. În aceeaşi orientare s-a încadrat şi preotul Tudor Demian care, după momentul august 1944, a scris o serie de articole de circumstanţă despre rolul Bisericii în noul context politic, condiţia muncitorilor etc.
    
Istoricul mai spune că atitudinea contradictorie a regimului comunist faţă de legionari a permis unora dintre aceştia să-şi continue viaţa profesională şi chiar să-şi consolideze poziţia socială. Astfel, preotul Aurel Moise, intrat în mişcarea legionară în 1949, ca student la Academia Teologică, şeful unui cuib legionar şi participant la rebeliunea din ianuarie 1941, a devenit între anii 1945-1953 preot paroh în cartierul Şega din Arad. Alexandru Budai, absolvent al aceleaşi Academii, legionar din 1940, a lucrat între anii 1945 şi 1958 la Protopopiatul Ortodox din Arad. 

„Cazurile de mai sus ilustrează perfect dinamica raporturilor dintre statul comunist şi biserică în primii ani postbelici”, încheie istoricul. 

Vă mai recomandăm: 

Mişcarea Legionară a fost sprijinită puternic de preoţi

Cum a trecut presa română de la legionari la Antonescu fără să clipească

citeste totul despre: