Vecinul de sus m-a lăsat fără lumină când, pentru a doua oară anul ăsta, m-a inundat. Am ajuns acasă în duminica Paştelui şi din tavanul băii curgea apă. Două zile am stat atunci fără apă şi fără lumină.

În urmă cu două săptămâni m-am întors iar acasă la un tavan din care picura apă. De sub neon, pic, pic, pic, pe chiuvetă şi periuţa electrică. Sting becul, sun instalatorul, administratorul şi tot lanţul trofic al vieţii la comun într-un bloc de garsoniere. Astăzi nu mai curge apă din tavan, dar nici neonul nu mai luminează. Şi încă aştept electricianul care trebuie să-l repare.

Cu toate că n-am lumină, am şters oglinda din baie. Cu soluţie de geamuri şi lavetă din microfibră. Nu văd decât umbre în oglindă, dar tot am curăţat-o. Cam la fel cum trăim de ceva timp. Orbecăim printre umbre. Repetăm, aproape mecanic, acţiuni care nu-şi mai au rostul. La fel ca vecinul care a uitat, de două ori în câteva luni, să conecteze cum trebuie furtunul de evacuare de la maşină de spălat.

Am obosit şi am rămas fără lumină. Pipăim în jurul nostru şi considerăm contururile abia dibuite ca fiind un întreg. Nu vedem colţurile întunecate ale realităţii, că la ele nu mai ajunge nicio lumină. Înaintăm datorită forţei cu care ne legăm pe parcursul zile de alţi oameni, dar la final de zi ajungem tot singuri într-o baie fără lumină. Şi unde simţim apă sub picioare, dar care habar n-avem de unde vine. Şi unde încercăm să privimi faţa încercănată, dar distingem doar jumătate de chip. Partea pe care ajunge lumina de la becul de pe hol. Cealaltă rămâne de neprivit. 

Eu am curăţat o oglinda mută. Şi după am şters uşa de la intrare cu un şerveţel umed. Aşa am descoperit că cine a stat înainte în garsoniera mea a pus busuioc şi câţiva bănuţi în deschizăturile de la balamale. O fi ştiut ceva?