Declaraţie de iubire

Câţi ani ai, căruţule? Zece? Cincisprezece? După cum arăţi, sigur ai prins ultimul război mondial. De-abia te mai ţii pe roţi. Pânza ţi-a putrezit, tăblia de lemn e mâncată de mucegai şi cadrul de aluminiu ţi s-a jigărit.

Ar fi timpul să te schimb cu unul solid, fiabil, bun la tăvăleală. Unde să te duc? La fiare vechi? La cimitirul de cărucioare? La un service? Nu există aşa ceva. Nu există nici măcar croitorii unde să-mi coase nişte nasturi la palton, că vine iarna. Lumea noastră consumă, nimeni nu recondiţionează sau conservă. Consumul e la putere. Şi nici nu există programul „rabla“ pentru cărucioare. Şi-apoi, la ce preţuri am văzut că au frăţiorii tăi mai chipeşi din magazine, nici nu mă gândesc să scap de tine. Cum să dau 70 – 80 de lei pentru un cărucior nou? O avere, frate! Mai bine aştept. Poate un lanţ de farmacii va lansa o tombolă cu premii drept cărucioare, dar sunt slabe şanse să câştig. Poate PSD va băga în campania electorală nişte cărucioare roşii, cu sigla partidului, în loc de găleţi. Dar asta ar însemna să mă duc la fiecare miting electoral, poate apuc şi eu ceva de la PSD. Obositor! Sunt foarte curios ce-o să dea PNL. Dacă are de gând să taie pensiile şi salariile, cum zic duşmanii lui, atunci nu va da cărucioare, pentru că n-ai ce să faci cu un căruţ în piaţă când n-ai bani în portofel. O sacoşă de plastic ar fi de-ajuns. Dar să renunţ la aceste calcule politice!

Totuşi, mi-ar plăcea ca o multinaţională cu tehnologiile ei înalte să-mi dea (moca) un căruţ echipat cu Inteligenţa Artificială. Multinaţionalele au de unde să dea. Adică, un căruţ care să mă urmeze, controlat de Inteligenţa Artificială, iar eu să merg înainte pe trotuar, cu mâinile în buzunare, ca boierul, şi, din când în când, să mă întorc la el şi să-i strig: „Diii, boală, mai repede!“ Poţi să spui că am luat-o razna, căruţule! Ai dreptate, de vreme ce îţi vorbesc...

Important este ce mă fac cu tine, căruţule! Te trag din ce în ce mai greu. Recunosc, este şi vina mea, pentru că nu ţi-am uns roţile cu vaselină şi nu ţi-am strâns şuruburile. Adevărul este că şi pe mine m-au lăsat puterile. În toţi aceşti ani, în care mi-ai fost frate de suferinţă în piaţă, în supermarket, cu inflaţie (negativă şi pozitivă), pe ger şi arşiţă, nu m-ai lăsat niciodată cu... alimentele în baltă. M-ai urmat peste tot, mai puţin la biserică. Pentru că altfel, unde am mai fost? Numai cu tine, frate, aproape în fiecare zi, am cărat pentru ai mei de-ale gurii. Păcat că nu există un pictor ancorat în realitatea zilelor noastre, să ne fi surprins pe amândoi, cum eu te trag şi cum tu mă urmezi, ar fi ieşit un tablou mai grozav decât „Car cu boi“ de Grigorescu.

Mi-ar plăcea ca o multinaţională cu tehnologiile ei înalte să-mi dea (moca) un căruţ echipat cu Inteligenţa Artificială.

Da, sincer, mă gândesc la starea ta precară, dar cu adevărat mă gândesc la nemurirea mea. Nu te las, dar nici tu să nu mă laşi! Dacă vom ajunge să nu mai fim buni de ceva, atunci voi prefera să fiu răstignit peste tine, să mă ţii aşa, ca pe un crucificat, iar urmaşii mei să se închine la mine, mă rog, la noi doi, ca la nişte sfinţi ai acestor vremuri de consum turbat. Amin!