Am fost câteva zile în UK şi, ca de fiecare dată, m-a frapat politeţea desăvârşită a oamenilor. De la profesorul universitar şi onorabilele instanţe, până la cerşetorii care ne abordau din când în când pe stradă. O atmosferă în tot mai mare contrast cu cea de acasă, unde manierele par doar o poveste dulceagă din trecut.

Noblesse oblige? Indubitabil. Dar mai există nobleţe? Discutabil. Astăzi, pare că rafinamentul, curtoazia, graţia, tactul, protocolul sunt desuete, amintiri din Belle Époque. Duc cu gândul la elite, iar elitele sunt dezagreabile. Complexează, subminează părerea bună despre sine şi spulberă iluzia egalităţii.

Politeţea e pe cale de dispariţie. I se reproşează că îngreunează apropierea, impunând distanţă. Alteori, i se opune în discursuri demagogice nevoia de autenticitate, de sinceritate. Sinceritatea este însă de multe ori doar masca mitocăniei. Cel care îi spune altuia că arată rău, obosit, că e gras, că e sfrijit nu îşi imaginează că interlocutorul a fost privat îndelung de oglindă şi prin proba de francheţe îi face un favor răsturnător de destin. În faţa stânjenelii victimei, agresorul se dă însă lovit şi invocă afectat sinceritatea, ca pilon esenţial al relaţiei interumane: “Ce-ai fi vrut? Să mint? Să mă prefac?” A spune verde în faţă, a spune lucrurilor pe nume e uneori doar o tehnică perversă de descărcare a frustrărilor prin umilirea celuilalt.

Tutuiala epidemică nu mai surprinde pe nimeni, de la şoferul de Uber, la companiile de telefonie şi gazdele din localuri, mai toţi prestatorii de servicii te abordează de parcă te ştiu de-o viaţă. Departe de a mai fi expresia apropierii, tutuiala deschide doar calea unei trageri generale de brăcinar, sub umbrela relaxării, a lipsei de formalism. Ţi se pare nefirească, stridentă intimitatea artificial creată? Eşti depăşit de vremuri, elitist, arogant.

Toleranţa, indispensabilă într-o lume civilizată şi, cu atât mai mult, într-o lume creştină, e rară. Diferenţa de opinie e de neadmis, greşeala de neiertat. Oricât de măruntă ar fi ea. Nimic nu se trece cu vederea, nu rămâne nimic nesancţionat. Judecăm tăios, executăm rapid, cu dexterităţi de călău. Desigur, totul în numele dreptăţii şi în scop educativ. A greşit, să plătească. În plus, i-am dat o lecţie, să se înveţe minte. Beneficiarul pildei este chiar nelegiuitul, care va şti data viitoare să nu repete imprudenţa. În puţinele ocazii când toleranţa există, e fie o formă de aroganţă (nu mă cobor la nivelul celuilalt, sunt mai presus de un astfel de comportament), fie, la polul opus, expresia servilismului sau a lipsei de personalitate. 

Eleganţa, la rândul ei, e demodată. Eleganţa vestimentară este percepută ca exagerată şi demonstrativă (too much). Eleganţa discursului, ca preţiozitate. Eleganţa manierelor, ca ostentativă şi stranie, expresia unui conservatorism neavenit. Stilul e adesea confundat cu brandul. Bunul-gust nu mai are niciun rol când marca e sonoră. Limbajul “relaxat”, neatent, poantele fără perdea, aluzile vulgare sunt populare şi reţete pentru rating. Indecenţa e proba dezinvolturii, a eliberării de inhibiţii. Modestia e pentru fraieri, în timp ce fudulia e tehnică de marketing personal. Tupeul se confundă cu personalitatea.

Sfidarea etichetei devine titlu de glorie. Trendsetter-ii îşi fac apariţia, indiferent de ţinuta sau prestanţa unui eveniment sau a cadrului de desfăşurare, ultracasual, etalând ostentativ blugi - mai mult sau mai puţin uzaţi – şi tricouri ponosite. Copleşiţi de sentimentul importanţei lor, căzuţi în superbie, autosuficienţi şi majoritatea blazaţi, ei sunt prea cool, prea şmecheri, prea posh, pentru a respecta eticheta. Sunt deasupra ei. Regulile nu li se aplică. Desigur, oficial, non-ţinuta se vrea un manifest împotriva snobismului, o expresie a nonconformismului şi boemiei care nu dă doi bani pe valorile materiale, pe haine şi accesorii. Eleganţa nu e însă fiţă. Eleganţa autentică vine dintr-o interioritate fortificată, bine mobilată, şi stă în cuvânt, în gest şi în alură. Eleganţa nu este atributul snobului, ea fiindu-i acestuia de-a dreptul inaccesibilă. Incapacitatea însă de a distinge între rafinament şi snobism trădează semidoctul, iar dispreţul faţă de orice protocol şi parada luptei contra snobismului sunt ele însele o formă de snobism. 

Poate că a vorbi despre nobleţe, când sunt sunt atâtea probleme stringente, pare un moft. Dar, pierderea eleganţei şi a curtoaziei, scăparea de sub control a vanităţii, a trufiei, exacerbarea amorului propriu şi dezlănţuirea instinctelor, eliminarea barierelor de orice fel duc finalmente la o agresivitate atât de toxică, încât aerul devine aproape irespirabil. Şi toată puterea noastră de luptă se epuizează în infinite bătălii mărunte şi vane cu cei care de fapt ar trebui să ne fie aliaţi, cu care acum, poate mai mult ca oricând, ar trebui să fim solidari, ca victime ale aceloraşi demoni, dinăuntrul şi dinafara noastră.

---------------------------------------------------------------------

 „Nu vă speriaţi, doamnă. E groaznic.” (E. Ionescu)