N-am avut curaj şi nu cred că am dobândit mai mult nici după. N-am fost hotărâtă, ba chiar au fost momente în care îndoiala a săpat şanturi adânci şi m-a separat de ce credeam că sunt eu. N-am fost puternică, ci doar am reuşit să adun grame de forţă din rutina ce m-a anesteziat şi m-a ajutat să-mi menţin drumul drept prin ceaţă. Acum am în faţă o linie întreruptă şi mai multă ceaţă. Tot ce am de făcut e să ridic piciorul, s-o las în urmă şi să intru în ceaţă. Dar până atunci îmi sunt datoare să privesc înapoi, la drumul de pe care s-a ridicat întunericul, şi să văd pe unde am trecut. Să privesc monştrii care m-au speriat în plină zi, persoanele care m-au alinat în miez de noapte, locurile pe care le-am udat cu lacrimi şi momentele în care am crezut că din mine vor rămâne doar oasele.

Ai fost rău. M-am aplecat în faţa ta, cu plecăciuni lungi, până-n pământ, şi te-am rugat să te înduri de mine. Mi-am împachetat viaţa în saci de gunoi şi cu braţele pline de bagaje mi-am luat la revedere de la singura realitate pe care o ştiam. Era sfârşit de februarie, era frig şi n-aveam căldură în ceea ce urma să fie noua mea casă. M-am ascuns sub o pătură şi doar alarma asurzitoare a fiecărei dimineţi m-a putut scoate de-acolo. Am umblat prin cafenele, doar ca să petrec cât mai puţin timp singură şi-n spaţiul care nu era al meu şi-n care mă simţeam străină şi-nfrigurată. N-am cerut ajutorul decât celui de care trebuia să mă îndepărtez, fără a-l oferi înapoi. Cândva voi plăti pentru asta. Nu puţine au fost momentele în care am vrut să mă întorc de unde am plecat, asta doar pentru a astupa gaura ce ameninţa să mă cuprindă cu totul. Dar sacii de gunoi erau rupţi, iar viaţa nu mai încăpea în alţii, aşa că am continuat de unde eram. Şi când vremea a început să se încălzească, eu am început să mă dezmorţesc şi să mă împrietenesc cu fiecare colţişor.

Ai fost nemilos. Cinci ore ţi-au fost suficiente pentru a-mi arăta că poţi fi nemilos. Cinci. Una în cabinetul unui medic, alte două pe hol, în aşteptare, una într-un tub cu sunete asurzitoare şi, din nou, frig, şi încă una pentru rezultate. N-am uitat nimic din ziua în care ai fost nemilos, de la cămaşa albastră cu care eram îmbrăcată, tremurul mâinilor pe paharul cu apă, multiplele încercări de a-mi scoate cerceii şi inelele, frigul care mi-a apăsat oasele când am îmbrăcat halatul de unică folosinţă, perna cu care mi-au ridicat picioarele, cuşca în care mi-au ascuns capul, crăpăturile din tub, neputinţa în a-mi încheia la loc nasturii cămăşii albastre, urechile goale, fără cercei, întrebarea şi până la „vă rugăm să luaţi un loc şi să aşteptaţi”. Am luat un loc şi am aşteptat. Eram singură şi aş fi putut să mă speri. Am avut un moment de prăbuşire, în care am crezut că-mi voi lăsa umbra pe-un scaun galben, dar tu ai avut o scăpare şi m-ai scos de sub norul nemilos: mi-a sunat telefon. Şi încă o dată. Şi încă o dată. Pe tot parcursul orei în care a trebuit să „iau loc şi să aştept”. De la mulţi kilometri distanţă, am fost susţinută şi ajutată să-mi ridic umbra şi să merg înainte. Ulterior, m-ai împins să caut răspunsuri şi-n alte ţări, ca pentru a-mi arăta că, oricât eşti de nemilos, îmi laşi găuri prin care să respir.

Ai fost nebun de frumos. Te-am ascultat cu lacrimi în ochi şi inima bubuindu-mi în piept. Am cântat şi am dansat pe ritmurile bătute de tine şi te-am privit, fascinată, cum mi-ai construit, piatră cu piatră, o potecă care m-a dus direct în faţa visurilor ce păreau de neîndeplinit. Visuri ce au sunat a Florence & The Machine, a Disturbed sau a Godsmack. Visuri ce au sunat a cea de-a zecea ediţie a Battle of The Nations. Visul de a-mi cumpăra bilet la concertul trupei preferate, visul de a-mi face al patrulea tatuaj, în memoria celui căruia n-am apucat să-i spun cât de mult îl iubesc, visul de a apăsa butonul de REC şi a pune o întrebare, visul de a-mi auzi vocea la radio. Mi-am privit visurile cu ochii înlăcrimaţi de fericire şi speranţa că voi putea trece şi peste cea mai întunecată noapte, când durerea îmi va arde fiinţa din interior.

Ai fost darnic. Şi mi-ai dăruit mult din ce eu căutam să am cât mai puţin. Mi-ai dăruit oameni. Oameni cu care m-am ascuns de ploaie într-o grădină de portocali din Roma. Oameni cu care am băut o cafea fierbinte într-o zi în care talpa tenişilor se lipea de asfaltul găurit din capitală. Oameni care m-au observat când eu nici nu ştiam cine sunt şi care acum mi-au spus că sunt mândri de mine. Oameni care m-au învăţat cum să alerg corect şi n-au renunţat la mine când asta părea inevitabil. Oameni care n-au fugit de mine şi mi-au spus poveşti, oameni care m-au privit în ochi şi m-au ajutat să văd bârna din ei, oameni care mi-au potolit tremuratul de frică, oameni care au ţipat şi mi-au împins limitele până la punctul unei explozii, oameni cu care m-am plimbat ore, oameni pentru care am călătorit ore, oameni care au călătorit ore pentru mine, oameni care mi-au dăruit tricouri XXL pe care le îmbrac în nopţile când o singurătate ascuţită îmi zgârie timpanele şi-mi dă dureri de cap.

Ai fost eu. M-ai lăsat pe mine mie. Mi-ai predat o lecţie grea. În mai multe rânduri, că n-am reuşit s-o înţeleg din prima. Şi lecţia ar fi despre cum eu îmi aparţin doar mie. Sunt bucăţi din mama, din tata, din unchiul pe care l-am adorat, din sora a cărei boala transformă realitatea într-un râs nevrotic domolit de pastile, din iubirea pe care n-am ştiut s-o menţin înflorită, din prietenia care m-a ridicat brutal la suprafaţă când părea că mă duc cu viteză la fund, din jobul pentru care mă trezesc la 4:45 în fiecare dimineaţă, din bărbatul ce nu-mi va fi niciodată partener, dar, în final, îmi aparţin doar mie. Şi doar mie trebuie să-mi dau socoteală.

2019, ai fost. Dacă aş înjura, te-aş înjura puţin. După aş ofta şi ţi-aş mulţumi. Oricum, cineva ne-a binecuvântat pe toţi cu o memorie de scurtă durată şi cu proasta, dar confortabila capacitate de a ne aminti doar lucrurile bune.