8 februarie: Ziua în care Maria, regina scoțienilor, a fost executată. Momentele dinaintea decapitării
0Pe 8 februarie, în 1587, Maria, regina scoțienilor, a fost executată sub suspiciunea de implicare în complotul pentru uciderea verișoarei sale, regina Elisabeta I. În aceeași zi, dar în 1834, s-a născut chimistul Dmitri Ivanovici Mendeleev, creatorul sistemului periodic al elementelor, iar în 1880, guvernele Germaniei, Franţei şi Marii Britanii au recunoscut independenţa de stat a României.
1587 A fost executată Maria, regina scoțienilor, sub suspiciunea că a fost implicată în complotul Babington
Maria Stuart, născută la 8 decembrie 1542 la Palatul Linlithgow, a devenit regină a Scoției la doar șase zile, după moartea tatălui ei, Iacob al V-lea. Crescută în Franța și educată la curtea regală, a fost pentru scurt timp și regină a Franței, ca soție a lui Francisc al II-lea. După moartea acestuia, s-a întors în Scoția, unde domnia ei a fost marcată de tensiuni religioase, intrigi politice și alianțe fragile.
Căsătoria cu Lordul Darnley, inițial o mișcare strategică, s-a transformat rapid într-un conflict deschis. Asasinarea lui Darnley, în 1567, a declanșat o criză politică majoră, iar suspiciunile care au planat asupra Mariei au dus la abdicarea ei în favoarea fiului său, viitorul Iacob I al Angliei.
Fugită în Anglia în speranța sprijinului din partea verișoarei sale, Elisabeta I, Maria a devenit în schimb prizonieră. Timp de aproape două decenii a fost mutată din castel în castel, acuzată constant că ar complota pentru a revendica tronul Angliei. În cele din urmă, a fost judecată pentru trădare și condamnată la moarte.
Pe 8 februarie 1587, la Castelul Fotheringhay, Maria Stuart a fost executată prin decapitare. Moartea ei a transformat-o într-o figură tragică a istoriei europene, iar destinul ei a inspirat biografii, analize istorice și numeroase opere culturale.
Seara dinaintea decapitării și sfârșitul
În seara precedentă, pe 7 februarie 1587, la Fotheringhay, Maria a aflat că dimineața avea să fie ultima ei zi. Și-a petrecut noaptea în rugăciune, împărțindu-și puținele bunuri și scriindu-și testamentul, cu o demnitate care i-a însoțit întreaga viață.
În Sala Mare fusese ridicat un eșafod acoperit în negru. Maria a urcat treptele calm, însoțită de cele două slujitoare ale ei. Sub mantie purta o rochie roșie – culoarea martiriului catolic. Călăul i-a cerut iertare, iar ea i-a răspuns blând că îl iartă „din toată inima”.
Cu ochii acoperiți de o eșarfă albă brodată, a îngenuncheat și a rostit: „In manus tuas, Domine, commendo spiritum meum.” Execuția a fost greoaie, necesitând trei lovituri. Când călăul i-a ridicat capul, peruca s-a desprins, dezvăluind părul ei grizonant.
Elisabeta I a refuzat ca Maria să fie înmormântată în Franța. Trupul a fost îmbălsămat și depus într-un sicriu de plumb, fiind îngropat abia în iulie 1587, la Catedrala Peterborough.
1834: S-a născut Dmitri Ivanovici Mendeleev, chimist, creatorul sistemului periodic al elementelor
Dmitri Mendeleev a rămas în istorie drept una dintre figurile esențiale ale științei mondiale, datorită descoperirii legii periodicității și elaborării tabelului periodic al elementelor – instrument fundamental pentru chimia modernă.
Născut la 8 februarie 1834, în Verkhnie Aremziani, Siberia, Mendeleev provenea dintr-o familie numeroasă. Tatăl său a fost profesor, iar mama a condus o fabrică de sticlă până când Dmitri a împlinit 15 ani, potrivit www.famousscientists.org.
La 16 ani s-a mutat la Sankt Petersburg, unde a urmat cursurile Institutului Pedagogic Principal, începând să publice lucrări științifice încă de la 20 de ani.
Deși suferea de tuberculoză, a absolvit primul în promoția sa. În 1855 a obținut un post de profesor de științe la Simferopol, iar ulterior a urmat un masterat în chimie la Universitatea din Sankt Petersburg. Între 1859 și 1860 a lucrat la Heidelberg, unde a colaborat pentru scurt timp cu celebrul chimist Robert Bunsen.
În 1860 a participat la prima conferință internațională de chimie, organizată la Karlsruhe, un moment-cheie în formarea sa profesională. Revenit în Rusia, a publicat în 1861 volumul „Chimia Organică”, o lucrare de 500 de pagini care i-a adus premiul Demidov și l-a consacrat în mediul academic.
Momentul decisiv al carierei sale a venit în 1869, odată cu publicarea lucrării „Principiile Chimiei”, tradusă ulterior în mai multe limbi europene. Studiind cele 65 de elemente cunoscute la acea vreme, Mendeleev a notat proprietățile fiecăruia pe bucăți de hârtie, căutând un model comun. A observat că proprietățile elementelor se repetau periodic în funcție de greutatea atomică, ceea ce l-a condus la formularea legii periodicității.
În doar două săptămâni, a finalizat și publicat lucrarea „Relația dintre proprietăți și greutățile atomice ale elementelor”, punând bazele tabelului periodic – una dintre cele mai importante realizări din istoria științei
Tabelul Periodic al Elementelor a fost dat publicităţii în 1869. Munca sa a fost apreciată de chimistul francez Paul-Emile Lecoq de Boisbaudran, care a confirmat faptul că Mendeleev a avut dreptate în privinţa proprietăţilor elementelor, conform http:// www.robinsonlibrary.com.
Datorită muncii depuse, Mendeleev devenise foarte cunoscut şi a fost recompensat în 1882 cu medalia Davy a Societăţii Regale Britanice, iar în 1905 cu cea mai înaltă distincţie acordată de aceeaşi instituţie - Medalia Copley. În acelaşi an, a fost ales membru în Academia Regală de Ştiinţe a Suediei. Elementul 101 este denumit Mendelevium în onoarea sa. Dmitri Mendeleev a murit la Sankt Petersburg la 2 februarie 1907, cu doar şase zile înainte să împlinească 73 de ani.
1880: Guvernele Germaniei, Franţei şi Marii Britanii au recunoscut independenţa de stat a României
România a marcat pe 8 februarie 1880 un moment deosebit în istoria sa, primind recunoașterea oficială a independenței sale de către marile puteri europene: Franța, Germania și Marea Britanie. Această recunoaștere a reprezentat o încununare a eforturilor politice, diplomatice și militare începute în 1877, odată cu ruperea irevocabilă a legăturilor de vasalitate față de Imperiul Otoman.
În data de 9 mai 1877, Mihail Kogălniceanu, ministrul de Externe al României în guvernul lui I.C. Brătianu, a anunțat ruptura de vasalitate față de Imperiul Otoman, proclamând independența țării. Această decizie a fost confirmată, oficial, la 10 mai, când Camera Deputaților și Senatul au consfințit statutul de stat independent al României.
Independența obținută a fost apărată cu fermitate în timpul războiului ruso-turc din 1877-1878, în care armata română a avut un rol esențial, în capitularea armatei otomane. Cu toate acestea, tratatul de la San Stefano din 19 februarie/3 martie 1878, care recunoștea independența României, a impus și retrocedarea unor teritorii către Rusia, teritorii pe care guvernul român le considera parte integrantă a țării.
Guvernul român, nemulțumit de tratat, a declarat acest document „lipsit de orice valoare obligatorie pentru România”, întrucât nu ținea cont de integritatea și suveranitatea națională. În acest context, marile puteri europene, printre care Austro-Ungaria, Anglia, Franța și Germania, au organizat Congresul de pace de la Berlin între 1/13 iunie și 1/13 iulie 1878, dar delegația României nu a participat decât ca invitat.
Congresul de la Berlin a condus la semnarea unui nou tratat de pace, iar în lunile următoare, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și Rusia au recunoscut independența României. Ulterior, în februarie 1880, Franța, Germania și Marea Britanie au consfințit recunoașterea independenței prin stabilirea relațiilor diplomatice la nivel de legații.
Pe 8 februarie 1880, România a primit oficial recunoașterea suveranității sale din partea celor trei mari puteri europene. Agenți diplomatici precum William Arthur White (Regatul Unit), contele von Wesdehlen (Imperiul German) și Albert Ducros (Franța) și-au prezentat scrisorile de acreditare, stabilind relații diplomatice oficiale cu România.
1894: A murit Iorgu Caragiali, dramaturg
Iorgu Caragiali s-a născut în 1826. A fost elev la Şcoala de Muzică a Cadeţilor, după care s-a apucat de actorie şi a făcut parte, din toamna anului 1864 până în vara lui 1865, din trupa lui Matei Millo, conform „Dicţionarului general al literaturii române”, apărut sub egida Academiei Române (Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004).
În iarna anului 1866 a deschis stagiunea unui Teatru de vodevil român. Într-un turneu întreprins în 1867 s-a oprit la Giurgiu, unde, cunoscându-l pe Mihai Eminescu, l-a poftit în trupa sa. Din 1869 a fost angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti.
În timpul Războiului de Independenţă din 1877-1878 şi-a alcătuit o trupă cu care a dat spectacole la Podul Mogoşoaiei. Primele sale scrieri publicate au fost „Cometul sau Astronomul voiajor” (1857) şi „Jelbaru” (1857). A scris cântecele comice în maniera lui V. Alecsandri. Alte scrieri: „Surdul” (1857), „Cântecul românilor la primirea în Bucureşti a prinţului lor Alexandru-Ioan I” (1859), „Moş Trifoi sau Cum ţi-i aşterne aşa-i dormi” (1859), „Nu e pentru cine se găteşte, ci pentru cine se nimereşte” (1866), „Martirii Candiei” (1867), „Cântecul deputaţilor şi al desperatului” (1871).
Iorgu Caragiali a murit la Bucureşti la 8 februarie 1894.
1899: S-a născut Theodor V. Ionescu, fizician, membru titular al Academiei Române
Theodor V. Ionescu, unul dintre cei mai importanți fizicieni români ai secolului XX, s-a născut la 1899, în Dorohoi, județul Botoșani. A urmat cursurile Facultății de Științe a Universității din Iași, secția fizico-chimică, unde în 1924 și-a susținut teza de doctorat dedicată studiului vitezei sunetului în lichide și legăturii acesteia cu căldura de evaporare.
După finalizarea studiilor în țară, Ionescu și-a continuat formarea la Universitatea din Nancy, în Franța, unde a obținut un al doilea doctorat în fizică. În 1927, în laboratorul lui A. Cotton de la Sorbona, a realizat un modulator luminos bazat pe fenomenul de interferență – una dintre primele sale contribuții notabile în domeniul opticii.
Revenit în România, a devenit profesor la Catedra de Fizică Experimentală a Universității din Iași, unde a modernizat laboratoarele și a contribuit la dezvoltarea infrastructurii de cercetare. A studiat viteza sunetului în lichide, a inventat un oscilator de joasă frecvență în arcul de mercur și, între 1931–1932, a analizat propagarea undelor electrice în gaze ionizate, stabilind formula vitezei de propagare.
Una dintre preocupările sale centrale a fost studiul ionilor negativi moleculari în oxigen, cercetări care au dus la descoperirea „canalelor ionosferice”. Investigațiile asupra plasmei au stat la baza construirii unor noi tipuri de oscilatoare în perioada 1936–1938.
În 1941 a fost transferat la Universitatea din București, unde a predat mecanică fizică și electricitate. A publicat numeroase lucrări științifice, printre care „Vitesse du son dans les liquides” (1924), „Electrons libres de gaz ionisés dans le champ magnétique” (1932), „Structure de l’ion négatif” (1940) și volumul „Electricitatea” (1962).
Theodor V. Ionescu a devenit membru corespondent al Academiei Române în 1955, iar în 1963 a fost ales membru titular. A fost laureat al Premiului de Stat și a rămas o figură marcantă a fizicii românești până la moartea sa, la 6 noiembrie 1988.
1907: Răscoala ţăranilor din satul Flămânzi (jud. Botoşani)
Răscoala țărănească din 1907 a izbucnit la 21 februarie (8 februarie, stil vechi) în localitatea Flămânzi, județul Botoșani, și s-a extins rapid în întreaga țară. Sub strigătul „Vrem pământ!”, revolta a cuprins, timp de aproape două luni, majoritatea județelor din Moldova și Muntenia. Represiunea armatei a fost extrem de dură, iar numărul victimelor rămâne controversat, estimările variind între 2.000 și 11.000 de morți.
Înainte de răscoală, țăranii români dețineau pământul în comun, însă influența otomană a introdus iobăgia și obligațiile fiscale împovărătoare. Deși iobăgia a fost abolită în 1864, reforma agrară a favorizat marile familii boierești, iar țăranii au rămas dependenți de arendași și proprietari. În 1905, o mică elită controla majoritatea terenurilor agricole, alimentând tensiuni sociale profunde.
Nemulțumirile țăranilor au fost amplificate de sistemul arendășiei, în care proprietarii – mulți dintre ei locuind în orașe – își lăsau moșiile în grija intermediarilor. În Moldova, o parte dintre arendași erau evrei, iar răscoala a pornit în urma unui conflict juridic dintre un boier și un arendaș evreu din Flămânzi. Situația a degenerat rapid, transformând tensiunile locale într-o revoltă națională.
Pe măsură ce violențele s-au extins, guvernul conservator a fost înlocuit de liberali, care au instituit starea de urgență. Armata a fost trimisă să reprime răscoala, iar intervenția militară a dus la pierderi umane masive. Deși cifrele exacte nu au fost niciodată stabilite oficial, istoricii estimează că mii de țărani au fost uciși.
Consecințele au inclus adoptarea unor măsuri pentru îmbunătățirea situației țărănimii, precum o lege nouă privind contractele agricole și înființarea unei bănci pentru creditul rural. Răscoala a demolat mitul „țărănimii fericite” și a creat o impresie nefavorabilă despre România în Occident. Evenimentul a determinat revizuirea concepțiilor elitei conducătoare și a dat naștere unei noi generații politice.
1924: Prima execuţie cu gaz letal, în Nevada, SUA
Pe 8 februarie 1924, statul Nevada a pus în aplicare prima execuție cu gaz letal din istoria Statelor Unite. Condamnatul a fost Gee Jon, un imigrant chinez găsit vinovat de uciderea unui compatriot în urma unei dispute într-un salon de jocuri din Las Vegas. Autoritățile au ales cazul său pentru a testa o metodă de execuție considerată, la acea vreme, mai „modernă” și mai puțin brutală decât spânzurarea.
Execuția a avut loc în închisoarea statală din Carson City, unde fusese construită o cameră specială pentru administrarea gazului letal. Procedura presupunea plasarea condamnatului într-un spațiu etanș, în care era eliberată cianură de hidrogen – un gaz extrem de toxic. Substanța blochează capacitatea organismului de a utiliza oxigenul, provocând rapid pierderea cunoștinței și, în final, moartea.
Evenimentul a marcat începutul utilizării camerei de gaz în sistemul penal american, o practică ce avea să rămână în uz în mai multe state timp de decenii, stârnind numeroase controverse etice și juridice.
1946: S-a născut Cristina Stamate, actriță
Cristina Stamate a venit pe lume la data de 8 februarie 1946, în București.
Fiica actorului Cristian Stamate și a Cătălinei (n. Rusu), Cristina a moștenit pasiunea pentru arta spectacolului și și-a construit o remarcabilă carieră ca actriță în film, radio, televiziune, scenă și dublaj vocal.
În 1966, la 20 de ani, s-a căsătorit cu actorul Dan Ivănescu, cu care a petrecut 11 ani, până la decesul acestuia în 4 martie 1977.
În 1979 s-a căsătorit cu Zanfir Pop, un mariaj care are a durat 20 de ani, până la trecerea acestuia în neființă în 30 decembrie 1999. Mai târziu, a fost căsătorită cu Ticu Dumitrescu, până în 2014.
În cinematografia românească, celebra actriță a lăsat o amprentă semnificativă prin participarea sa în filme precum „Grăbește-te încet” (1982) și „Secretul lui Bachus” (1984).
Pe scena teatrului, a fost o prezență activă la Teatrul de Revistă Constantin Tănase, contribuind la spectacole precum „Arca lui Nae și Vasile”, „Bufonii regelui”, „Dai un ban, dar face”, „Idolul femeilor”, „Nimic despre papagali”, „Poftă bună lui Tănase”, „Revista revistelor”, „Te aștept diseară pe Lipscani”, „Ura... și la gară”, și „Vara nu-i ca iarna”.
În domeniul televiziunii, a colaborat cu Teatrul Național de Televiziune și Teatrul Național Radiofonic, contribuind la producții precum „Evantaiul” și „Scene din viața lumii mari”, sau „Stăpânul tăcerii”.
A încântat publicul cu talentul ei deosebit și cu prezența sa charismatică, aducând contribuții semnificative în diverse medii ale artei spectacolului.
Cristina Stamate a murit la vârsta de 71 de ani, în data de 27 noiembrie 2017, în București, România.
1949: S-a născut actriţa Brooke Adams
Actrița americană Brooke Adams împlinește 77 de ani
S-a născut pe 8 februarie 1949, în New York City.
Și-a început cariera în lumea artei încă de la o vârstă fragedă, fiind atrasă de frumusețea și expresivitatea actoriei. A studiat la prestigiosul Actors Studio din New York, unde a avut ocazia să-și dezvolte și să-și perfecționeze abilitățile actoricești.
A debutat în lumea filmului în anii '70, și de-a lungul decadelor, Adams a adunat o serie de roluri notabile care i-au adus recunoaștere și apreciere în industria cinematografică. Unul dintre primele sale roluri remarcabile a fost în filmul „Days of Heaven” (1978), regizat de Terrence Malick, unde a jucat alături de Richard Gere și Sam Shepard.
Printre alte filme notabile în care a apărut se numără „Invasion of the Body Snatchers” (1978), „The Dead Zone” (1983), „Key Exchange” (1985), și „The Baby-Sitters Club” (1995). Performanțele sale calde și autentice au contribuit la conturarea unei cariere solide și variate în lumea cinematografiei.
Pe lângă film, Brooke Adams și-a adus contribuția în domeniul televiziunii, apărând în seriale precum „Moonlighting”, „Family” și „Monk”. În paralel cu cariera sa în industria filmului și televiziunii, ea și-a continuat angajamentul față de teatru, jucând în numeroase producții de pe Broadway și din teatre regionale.
Adams a fost apreciată pentru versatilitatea sa actoricească și pentru capacitatea de a aduce autenticitate și profunzime personajelor sale.
1979: A murit Alexandru A. Philippide, scriitor și traducător
Alexandru A. Philippide s-a născut la Iaşi.
După studiile liceale, a urmat Facultatea de Drept şi Facultatea de Litere-Filosofie din Iaşi. Şi-a continuat pregătirea în filosofie şi economie politică la Berlin, precum şi în litere, filosofie şi economie politică la Paris, potrivit dicţionarului „Membrii Academiei Române (1866-2003)” (Ed. Enciclopedică/Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2003). A lucrat la Direcţia Presei din cadrul Ministerului de Externe şi la Ministerul Propagandei (1929-1947).
A debutat ca scriitor în 1919, în revista „Însemnări literare”, cu poezia „Cântecul câtorva”. A colaborat cu versuri, proză, evocări şi studii literare în cele mai prestigioase publicaţii ale vremii: „Adevărul literar şi artistic”, „Cugetul românesc”, „Dimineaţa”, „Gândirea”, „Lumea literară”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Viaţa românească” ş.a.
Ca poet a debutat editorial în 1922, cu volumul „Aur sterp”, urmat de „Stânci fulgerate” (1930), „Visul în vuietul vremii” (1939), „Monolog în Babilon” (1967). Eseurile sale estetice le-a adunat în volumele „Studii şi portrete literare” (1963), „Scriitorul şi arta lui” (1968), „Consideraţii confortabile” (2 vol., 1970 şi 1972), „Puncte cardinale europene - orizont romantic” (1972), „Studii şi eseuri” (2 vol.,1978) ş.a. În 1942, i-a apărut volumul de nuvele „Floarea din prăpastie”.
A tradus din creaţia lui Beaudelaire, Goethe, Heine, Lermontov, Novalis, Poe, Puşkin, Rilke etc., traduceri reunite în volumul „Flori de poezie străine răsădite în româneşte” (1973). A fost distins cu „Meritul Cultural” (1964), cu Marele Premiu al Uniunii Scriitorilor din România, fiind, de asemenea, laureat al Premiului „Herder”.
Membru corespondent (2 iul. 1955), apoi membru titular (21 mart. 1963) al Academiei Române, a fost şi preşedinte al Secţiei de Ştiinţe Filologice, Literatură şi Arte a Academiei Române (1965-1974). A murit la Bucureşti.
1999: A murit Iris Murdoch, scriitoare
Scriitoare și filozoafă irlandeză, Dame Jean Iris Murdoch, cunoscută ca autoare sub numele de Iris Murdoch, este cîștigătoare a Premiului Booker (1978 ).
S-a născut la Dublin pe 15 iulie 1919, dar a crescut la Londra, unde familia sa s-a mutat după ce ea împlinise un an.
A studiat literatura greacă și cea latină, istorie Antică și filozofie la Somerville College din Oxford, apoi și-a continuat studiile de filozofie la Newnham College din Cambridge, unde frecventează lecțiile lui Ludwig Wittgenstein.
La izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Iris Murdoch a început să lucreze pentru UNRRA, organizație ONU, care se ocupa de refugiați. Acest tip de muncă o va face să călătorească în diverse țări din Europa, ca Austria și Belgia. Șederea în Belgia, în particular, va fi fundamentală pentru cariera sa filozofică, acolo având ocazia să-l întâlnească pe filozoful Jean-Paul Sartre și, de asemenea, să-i citească operele, opere care se găseau mai greu în Marea Britanie.
Din 1948 a predat filozofia la Universitatea din Oxford. A scris un studiu despre filozoful și scriitorul francez Jean Paul Sartre, Sartre Romantic Raționalist („Sartre, un raționalist romantic”, 1953).
S-a remarcat ca scriitoare încă de la primul său roman publicat, Under the Net („Prins în mreje”, 1954). Începe o lungă carieră literară: ea va scrie neîntrerupt până în anul 1995, când va descoperi că suferă de boala Alzheimer. La Oxford l-a întâlnit și pe cel care-i va fi soț, scriitorul și profesorul John Bayley, cu care s-a căsătorit în 1956.
Iris Murdoch a murit la 8 februarie 1999, iar soțul său, care i-a stat alături până la sfârșit, o va aminti în două cărți: Elegy for Iris (1998) și Iris and Her Friends: A Memoire of Memory and Desire (1999). Inspirându-se din viața și boala sa, a fost realizat filmul Iris, bazat pe memoriile soțului ei. În film, rolul este interpretat de Kate Winslet (în tinerețe) și Judi Dench (la bătrânețe).
2019: A murit Salvador Távora, dramaturg, considerat un inovator al teatrului andaluz
Maestrul teatrului independent andaluz Salvador Távora Triano s-a născut pe 3 aprilie 1930, la Sevilla, într-un cartier modest, Cerro del Águila.
Actor și regizor de teatru spaniol, a fost cunoscut pentru contribuțiile sale la teatrul independent andaluz și legătura sa strânsă cu lumea flamenco.
A experimentat dificultățile economice și culturale postbelice. Încă de la o vârstă fragedă, și-a dezvoltat pasiunea pentru flamenco și corrida, devenind cunoscut ca matador de novillos în arenele din Ubrique, Utrera și La Maestranza din Sevilla.
Dincolo de activitatea sa în spectacolele flamenco tradiționale, Távora a fost un promotor al unei noi expresii andaluze, reflectând realitățile sociale ale regiunii. În anii '70, a fondat spectacolul „Quejío”, marcând începutul colaborării cu grupul de teatru La Cuadra.
Cu un limbaj teatral inovator, Távora a adus pe scenă poezia mașinilor, uneltelor și a altor elemente cotidiene, îmbinând armonios aceste aspecte cu tradițiile andaluze precum pasodoble și corrida de tauri. Prin implicarea sa în căutarea identității culturale și istorice, Távora a devenit recunoscut și respectat atât la nivel local, cât și internațional.
Salvador Távora a murit pe 8 februarie 2019, lăsând în urmă un bogat moștenire culturală și artistică.
Se încarcă comentariile...
