3 aprilie: 50 de ani de la primul apel de pe un telefon mobil. Între cine a avut loc convorbirea
0În acest an, pe 3 aprilie, se împlinesc 173 de ani de la înfiinţarea Jandarmeriei Române. De asemenea, aniversăm și 50 de ani de la momentul istoric, în care a avut loc prima convorbire din lume, efectuată de pe un telefon mobil.
1850: Ziua Jandarmeriei Române
În acest an, pe 3 aprilie, se împlinesc 173 de ani de la înfiinţarea Jandarmeriei Române.
Instituția a luat naștere prin ofis domnesc, anul 1850, pe timpul domnitorului Grigore Alexandru Ghica. De atunci, Jandarmeria Română a devenit o instituţie care şi-a asumat rolul de garant al siguranţei cetăţeanului, al drepturilor şi libertăţilor sale fundamentale.
De la începuturile sale şi până în prezent Jandarmeria şi-a păstrat rolul său ca forţă de ordine publică sigură şi stabilă, prin misiunile efectuate jandarmii aducându-şi contribuţia la instaurarea în societatea românească a sentimentului de siguranţă civică, atât de important pentru fiecare individ în parte, dar şi la nivelul colectivităţii în ansamblu.
Astăzi, Jandarmeria Română desfăşoară misiuni de asigurare şi restabilire a ordinii publice, misiuni de protecţie instituţională, paza unor obiective de importanţă deosebită, dar şi misiuni în cooperare/colaborare în sprijinul altor instituţii.
1853: S-a născut chimistul Oscar Alfons Saligny, membru corespondent al Academiei Române
S-a născut la Focşani. A urmat cursurile Liceului Franco-German şi ale Facultăţii de Ştiinţe din Charlottenburg, luându-şi doctoratul în chimie, în anul 1875, potrivit dicţionarului „Membrii Academiei Române (1866-2003)” (Ed. Enciclopedică/Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2003).
A lucrat, în calitate de chimist, la Laboratorul Eforiei Spitalelor Civile şi la Monetăria Statului din Bucureşti. A fost director al Laboratorului de Chimie Generală şi Tehnologică de la Şcoala Superioară de Poduri şi Şosele din Bucureşti (din 1902).
Oscar Alfons Saligny şi-a legat numele de înfiinţarea primului laborator destinat cercetărilor de control asupra materialelor de construcţii şi tehnologiei materialelor pentru căile ferate din România. A colaborat frecvent la „Anuarul Muzeului de Zoologie şi Paleontologie”, „Anuarul Şcolii Superioare de Poduri şi Şosele”, „Buletinul Societăţii Politehnice”, „Buletinul Societăţii de Științe”
A întreprins numeroase cercetări asupra compoziţiei petrolului românesc şi apelor minerale și a devenit Membru corespondent al Academiei Române, în anul 1902. A murit un an mai târziu, la București.
1889: S-a născut compozitorul Grigoraş Dinicu, ultimul lăutar al Bucureştiului boem
S-a născut la Bucureşti, într-o casă modestă aflată pe strada Sfinţilor nr. 41, în cartierul de lăutari Scaune, căruia i se mai spunea și „raiul junghinoşilor”. Era botezat astfel de un ofițer, după ce iapa lui nimerise o groapă și-și rupsese piciorul.
Părinţii săi au fost Ionică Dinicu, un cunoscut lăutar aplaudat pe scenele din Bucureşti, Paris sau Moscova, iar mama sa, Elena Dinicu, a fost fiica fostului celebru naist Angheluş Dinicu şi soră a violoncelistului Dimitrie Dinicu, absolvent al Academiei de Muzică din Viena şi dirijor – până în 1920 – al Orchestrei Simfonice a Ministerului Instrucţiunii Publice. Mama sa se ocupa mai ales de cafeneua pe care o deshisese în mahalaua Scaune.
În primii ani de şcoală, Grigoraş cântă alături de ceilalţi copii de lăutari, în corul de copii al Bisericii „Scaunele Vechi”, iar pimele lecţii de vioară le pracurge împreună cu Moș Zamfir, primul său profesor din mahala, de la care a învăţat să cânte partituri precum Doina haiducului, Lume, lume, soro lume, Arde foc în Bucureşti şi chiar Ciocârlia, scrie site-ul Radio România Cultural.
În toamna anului 1902, Grigoraş înscris totuşi la cursurile Conservatorului de Muzică din Bucureşti, la clasa de vioară şi compoziţie. Finalizează cursurile „cum laudae”, în 1906. Un an mai târziu, din cauza Răscoalelor țărănești el nu a putut rezista generației mai vârstnice de lăutari, care au acaparat efectiv cele câteva restaurante dispuse să întrețină un taraf. Au urmat doi ani de practică în Orchestra Simfonică a Ministerului Instrucţiunii Publice, după care Dinicu a fost promovat în calitate de solist – concertist, interpretând concerte de vioară semnate de Bach, Beethoven, Bruch, sau Bartholdy.
În anul 1913 semnează un contract cu Restaurantul „Enescu”, pe care avea să îl onoreze în următorii 22 de ani. Se spune că Dinicu ajunsese să cunoască cele mai ascunse preferințe ale clienților. În perioada Primului Război Mondial, a urmat modelul celui mai mare muzician român, George Enescu, şi a cântat în spitalele în care erau îngrijiţi răniţii, pentru a le mai alina suferința.
În anii care au urmat, 1920 – 1923, Dinicu participă, alături de taraful său, la numeroase turnee internaţionale, fiind aplaudat în restaurante sau pe scene din Monte Carlo, Paris, sau Londra, în Austria, Polonia, Germania, sau SUA.
Violonistul s-a stins din viață, la 27 martie 1949, după ce, timp de doi ani s-a luptat cu o boală cruntă: cancer la laringe.
1893: S-a născut prozatorul Damian Stănoiu
S-a născut în Dobrotineţ, județul Olt. După o serie de îndeletniciri şi diverse meserii practicate, în aprilie 1913 el s-a călugărit la mănăstirea Căldăruşani. Și-a luat numele Daniil, se arată în „Dicţionarul general al literaturii române” apărut sub egida Academiei Române (Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007).
Preot la Mănăstirea Sinaia (1919), a fost paroh în câteva localităţi din Vlaşca, Ilfov şi Prahova (1920-1922), secretar şi membru în Consiliul duhovnicesc al bisericii Udricani din Bucureşti (1924), a condus tipografi a de la mănăstirea Cernica (1925) şi a slujit la biserica Antim din Bucureşti (1926). La îndemnul superiorilor, a elaborat monografii ale unor aşezăminte monahale aparţinând eparhiei Bucureşti precum: „Mănăstirea Căldăruşani” (1924), „Mănăstirea Pasărea” (1926), „Mănăstirea Ţigăneşti” (1926).
Ajunge ieromonah dar ulterior, în mai 1932, în urma unui conflict cu autorităţile bisericeşti, părăseşte rasa călugărească, dedicându-se, în întregime, literaturii.
Începuse încă din 1918, cu versuri, în revista „Duminica ortodoxă” şi, în acelaşi an, i-a apărut placheta „Deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciune”, potrivit sursei citate. Colaborează cu „Viaţa românească”, „Gândirea”, „Adevărul literar şi artistic”, „Scrisul românesc”, „Universul”.
Majoritatea cărţilor sale (povestiri, nuvele şi romane) descriu cu umor viaţa de mânăstire şi ecleziastică în general: „Călugări şi ispite” (1928), „Necazurile părintelui Ghedeon” şi „Duhovnicul maicilor” (1929), „Pocăinţa stareţului” (1931), şi „Căsătorie de probă” (1937). Alte romane sunt inspirate din mediul citadin: „Fete şi văduve” (1931), „Camere mobilate” (1933), „Parada norocului” (1934). Postum, în 1962, apare volumul memorialistic „Amintiri din mănăstire”, care evocă, iarăşi, mediul călugăresc. A murit la data de 8 iulie 1956.
1893: S-a născut actorul Leslie Howard, interpret al rolului Ashley Wilkes din „Pe aripile vântului”
Fermecător, june-prim al anilor ’30, când întruchipa prototipul gentlemanului inteligent, spiritual, distins, curajos şi idealist, potrivit volumului „Dicţionar de cinema” (Editura Univers Enciclopedic, 1997).
Actorul Leslie Howard s-a născut pe 3 aprilie 1893, la Londra. A studiat la Colegiul Dulwich. După şcoală, a lucrat ca funcţionar bancar, până la izbucnirea Primului Război Mondial, când a intrat în armată. În câţiva ani, numele său era renumit pe scenele din Londra şi New York. A făcut primul fi lm în 1914 - „The Heroine of Mons”.
A devenit cunoscut drept englezul perfect (slab, înalt, intelectual şi sensibil), potrivit imdb.com. Primul producție cinematografică în care a jucat a fost „Outward Bound”, în 1930. Au urmat „Never The Twain Meet” (1931), „A Free Soul” (1931), „Smilin’ Through” (1932), „Secrets” (1933), „The Scarlet Pimpernel” (1934), „British Agent” (1934), „The Petrified Forest” (1936).
Pe măsură ce a avut succes, a început să devină pretenţios în ceea ce priveşte rolurile. În 1939, a jucat personajul lui Ashley Wilkes, rol care l-a consacrat. Gentlemanul intelectual deziluzionat, legat de onoare, în „Gone with the Wind” (1939).
A devenit, de asemenea, regizor de filme, a scris articole şi a făcut emisiuni radio. A murit în mod tragic, în anul 1943, fiind împușcat într-un avion.
1973: Apariţia primului telefon mobil la New York
Inventatorul primului telefon mobil este considerat dr. Martin Cooper, fostul manager de sistem din cadrul companiei Motorola. Primul apel de pe un telefon mobil a fost făcut de Cooper la 3 aprilie 1973. În timp ce se deplasa pe o stradă din New York, el a efectuat o convorbire cu Dr. Joel S. Engel, șeful direcției de cercetare de la AT&T Bell Labs. Aceasta este, de altfel, considerată a fi prima convorbire din lume, ce a avut loc de pe un telefon mobil.
Abia în 1983 Motorola a prezentat primul telefon mobil comercial din lume, Dyna TAC 8000X.
În afară de Martin Cooper, de la Motorola, căruia i se atribuie primul telefon mobil practic, bazat pe utilizarea undelor radio, alți inventatori care și-au adus contribuția în evoluția telefoniei mobile sunt: Nathan B. Stabbefield din Kentucky (patent 887,357), George Sweigert din Ohio, căruia i se atribuie primul telefon modern fără fi, Charles A. Gladder și Martin H. Parelman din Nevada, cu o invenție patentată în 1979, ce prevedea utilizarea frecvențelor radio.
2018: A murit Darie Novăceanu, scriitor, eseist, poet şi fost director al ziarului „Adevărul”
S-a născut în comuna Crasna, județul Gorj. A urmat cursurile liceului „Nicolae Bălcescu” din Craiova (1952-1959), apoi Facultatea de Filologie, secţia limbi romanice, a Universităţii din Bucureşti (1957-1962), indică „Dicţionarul general al literaturii române” apărut sub egida Academiei Române (Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005).
A fost redactor la revistele „Secolul 20” (1962-1964), „Luceafărul” (1964-1966), „Gazeta literară” (1966-1968) şi a colaborat la „Lumea”, „Luceafărul”, „Contemporanul”, „Steaua”, „Tribuna”, „România literară”, „Viaţa românească”, „Orizont”.
De asemenea, a lucrat ca funcţionar la Ministerul Afacerilor Externe, începând cu anul 1966. În 1990, odată cu apariţia noii serii a ziarului „Adevărul” a fost director al acestei publicaţii, în perioada ianuarie 1990 - martie 1991.
Între 1992-1997 a fost ambasador al României în Spania, iar după această perioadă s-a stabilit la Madrid. Debutul ca poet s-a produs în antologia colectivă „Oltenia literară”, în 1955. Editorial, a debutat cu volumul „Autobiografie”, în 1962.
În continuare a publicat mai multe volume de poezie. Membru corespondent al Academiei din Spania, a fost distins cu multe premii, precum Premiul de poezie ibero-american (1993). Uniunea Scriitorilor din România i-a conferit Premiul pentru traducerea literaturii române în străinătate pe anul 2002.
La 12 iulie 2004, i-a fost conferită Medalia de Onoare Prezidenţială „Pablo Neruda”: „pentru deosebita activitate desfăşurată în sfera culturii, care a contribuit la lărgirea relaţiilor dintre Republica Chile şi România”. A murit la Madrid.
Se încarcă comentariile...
