10 octombrie: S-a pus piatra de temelie a Universităţii din Bucureşti
0La 10 octombrie 1857 începea construcţia Palatului, principala clădire a Universităţii din Bucureşti, care reunea în acelaţi corp Facultățile de Drept, Științe și Litere. În fiecare an, la această dată se sărbătpreşte Ziua Mondială a Sănătăţii Mintale.
1813: S-a născut Giuseppe Verdi, compozitor italian
S-a născut în Le Roncole, o mică localitate situată în apropiere de Parma, Italia, unde părinții lui, Carlo Giuseppe Verdi și Luigia Uttini, dețineau o mică fermă. Încă din copilărie, Giuseppe a arătat un interes pentru muzică și a început să primească lecții de la organistul local. A continuat să studieze muzica și, datorită prieteniei familiei cu Antonio Barezzi, un comerciant din Busseto iubitor de muzică, a primit lecții de muzică la un nivel mai înalt.
În 1832, Giuseppe Verdi a încercat să se înscrie la Conservatorul din Milano, dar a fost respins din cauza depășirii limitei de vârstă pentru studenții conservatorului. Reîntors la Busseto, a devenit maestru de muzică al comunei și s-a căsătorit în 1836 cu fiica lui Barezzi, Margherita, cu care a avut doi copii. În 1840, Verdi a avut parte de o tragedie: moartea soției și a celor doi copii.
Cu toate acestea, în 1842, Verdi a obținut un succes remarcabil cu opera „Nabucco” la Teatro alla Scala din Milano. În perioada următoare, Verdi a compus numeroase opere celebre, inclusiv „Rigoletto”, „Il Trovatore” și „La Traviata”.
În 1851, Verdi s-a mutat la Paris, iar creația sa muzicală a atins culmile succesului. În 1857, s-a întors în Italia și s-a stabilit la proprietatea Sant'Agata din Busseto, alături de Giuseppina Strepponi, cu care s-a căsătorit în 1859. Din 1861, Verdi a fost implicat în activitatea politică în Italia, susținând unificarea țării sub conducerea dinastiei de Savoia.
Una dintre celebrele sale opere, „Aida”, compusă în 1871, a fost creată cu ocazia inaugurării Canalului de Suez în 1869.
După moartea soției sale, Giuseppina, în 1897, Verdi s-a retras la Sant'Agata și a încetat să mai compună. A murit la Milano, la 27 ianuarie 1901.
1857: Începe construcția clădirii Universității din București
Construcţia clădirii care adăposteşte Universitatea din București (prescurtat UB) a început la 10 octombrie 1857, iar instituţia de învăţământ superiorca atare a fost înfiinţată în1864, fiind a doua universitate modernă a României, după Universitatea din Iași.
Înființată prin Decretul nr. 765 din 4/16 iulie 1864 al domnitorului Alexandru Ioan Cuza și reclamându-se ca succesoare a structurilor de învățământ superior inaugurate de Academia Domnească (1694), Universitatea din București reunea într-un singur corp Facultățile de Drept, Științe și Litere.
Aflat în Piața Universității, Palatul, care reprezintă clădirea principală a instituţiei, a fost proiectat de Alexandru Orăscu, președinte al arhitecților români la acea vreme, după forma și asemănarea universităților occidentale. Are 6 etaje şi se află pe locul fostului colegiu Sfântu Sava, și a fost finalizată la 14 decembrie 1869. Corpurile laterale ale acestuia au fost construite mai târziu, între anii 1912-1926, după planurile arhitectului Nicolae Ghica-Budești.
Între anii 1934 şi 1936 a fost edificat un alt corp al UB, Palatul Facultății de Drept, realizat după planurile arhitectului Petre Antonescu, în stilul Art Deco. În clădirea construită în mijlocul fostului teren de sport Romcomit a funcţionat până în anul 2019 Rectoratul Universităţii, care acum s-a mutat într-o clădire nou construită de pe Șoseaua Panduri, unde se află și trei dintre facultățile sale.
Tot de Universitatea Bucureşti ţine şi Grădina Botanică, unul din sediile Facultății de Biologie (Institutul Botanic) aflându-se în incinta sa.
1866: S-a născut pictorul român Nicolae Vermont
Isidor Grünberg, cunoscut sub pseudonimul Nicolae Vermont, s-a născut la Bacău în familia profesorului Iosif Grünberg. Numele său de pseudonim „Vermont” provine din germană și se traduce ca „verde munte”, fiind o transliterare a numelui de familie „Grünberg”, care înseamnă „munte verde”, în aceeași limbă.
Nicolae Vermont a studiat la Școala de Arte Frumoase din București sub îndrumarea lui Theodor Aman, fiind primul student evreu al acestei instituții artistice, iar ulterior şi-a continuat studiile la München și la Paris.
Nicolae Vermont s-a remarcat prin atitudinea sa ostilă față de conformismul academic și s-a alăturat mișcării de înnoire a grupului pictorilor independenți. El a fost unul dintre membrii fondatori ai societăților artistice „Ileana” și „Tinerimea artistică”, unde a expus în mod regulat lucrările sale.
Nicolae Vermont s-a dedicat picturii de gen, inspirându-se din viața oamenilor simpli și exprimându-le cu căldură emoțională în lucrări precum „Emigranții”, „Coșarul” și „Bragagiul”. El a fost influențat și de stilul pictorului german, Fritz von Uhde.
În ultimii ani ai carierei sale artistice, Nicolae Vermont a ales să se apropie de gusturile unui public care aprecia pitorescul. Lucrările sale de gravură au fost realizate cu o finețe deosebită.
S-a stins din viață la data de 14 iunie 1932, la București.
1903: Compania Bayer a pus în vânzare aspirina
La 10 octombrie 1903 apărea pe piaţa medicamentelor aspirina, pusă în vânzare de compania Bayer.
Aspirina a fost inventată de chimistul german Felix Hoffmann, născut în Ludwigsburg, în 1868. El a reuşit să sintetizeze chimic o formă stabilă de pudră de acid salicilic în timp ce experimenta un remediu pentru reumatismul tatălui său. După descoperirea acidului acetilsalicilic pur, a devenit conducătorul departamentului farmaceutic al companiei Bayer.
La început, aspirina a fost derivată din acidul salicilic, un extract din coajă de salcie, dar în 1899 Bayer a realizat un procedeu de a-l obține prin sinteză.
Mai multe studii au indicat că un regim cu aspirină poate ajuta la prevenirea apariției sau reapariției polipilor în colon și rect, reducând astfel șansele unei persoane de a dezvolta cancer. Medicamentul, care se eliberează fără fără prescripție medicală, ar putea ajuta la limitarea producției unei proteine care controlează creșterea și diviziunea celulară.
1913: S-a născut scriitorul Claude Simon, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură
Claude Eugene Henri Simon (Claude Simon) s-a născut în Antananarivo, capitala insulei Madagascar. Părinţii săi erau francezi. După ce tatăl său, ofiţer de carieră, a fost ucis în Primul Război Mondial, a fost crescut de mama sa şi de familia acesteia ei în Perpignan, în mijlocul cartierului viticol Roussillon.
După izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost înrolat şi a ajuns, în mai 1940, să ia parte la luptele de la Maas, fiind luat prizonier de nemţi. Reuşeşte să evadeze în timpul unui transport de deţinuţi. Până la sfârşitul războiului, a rămas ascuns la Perpignan. În aceaşi perioadă, a finalizat şi primul său roman, „Le Tricheur” (publicat în 1946), pe care începuse să-l scrie înainte de război, potrivit www.nobelprize.org. După retragerea nemţilor, s-a întors la Paris. Claude Simon este considerat un reprezentant de seamă al „romanului nou”, potrivit www.britannica.com.
Primele sale cărţi: „Le Tricheur” (1945), „Gulliver” (1952), „Le sacre du printemps” (1954) şi „La corde raide” (1947), păstrează modelul tradiţional de compoziţie. Odată cu romanele „Le Vent” (1957) şi „L’Herbe” (1958), începe să folosească un stil aparte, pe care îl dezvoltă permanent şi care prezintă acţiunea într-o „discontinuitate haotică a povestirii, descrierii, amintirii şi prezentării”. Dintre cele 16 romane ale sale, amintim: „La Route des Flanders” (1960), „Le Palace” (1962), „Histoire” (1967), „La Bataille de Pharsale” (1969), „Orion aveugle” (1970), „Les Corps Conducteurs” (1971) „L’Acacia” (1989), „Le tramway” (2001).
În 1985 Claude Simon a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Literatură.
1926: S-a înfiinţat Partidul Naţional Ţărănesc
Partidul Naţional Ţărănesc a luat naștere prin fuziunea Partidului Ţărănesc, condus de Ion Mihalache, cu Partidul Naţional Român din Transilvania, condus de Iuliu Maniu. Cei doi au fost copreşedinţi ai noului partid: Partidul Naţional Ţărănesc (PNŢ).
1957: Incendiul de la Windscale, unul dintre cele mai grave accidente nucleare înainte de Cernobîl
Incendiul de la Windscale din 10 octombrie 1957 a fost cel mai grav accident nuclear în istoria Marii Britanii, primind gradul 5 din 7 pe Scala Internațională Nucleară.
După cel de-Al Doilea Război Mondial, guvernul britanic, care voia să ţină pasul cu puternicii lumii, a început un proiect de costruire a unei bombe atomice cât mai repede posibil.
Reactoarele au fost ridicate într-un timp scurt, lângă satul Seascale (Cumberland) și erau cunoscute ca Pilonul Windscale 1 și Pilonul Windscale 2, fiind construite în clădiri de beton, la câteva sute de metri unul de altul.
Pentru ca Marea Britanie să semneze un tratat cu SUA, trebuia să demonstreze că sunt la același nivel şi, deoarece nu avea nicio uzină de producere a tritiului, au hotărât să modifice uzina Windscale. Britanii aveau însă, spre deosebire de americani și sovietici, puțină experință despre comportarea grafitului când este supus radiației neutronice, iar lucru alcesta s-a văzut în 1957. Atunci, în urma unui puternic incediu declanşat la Pilonul 1, au fost emise în aer cantităţi uriaşe de materii radioactive.
1959: S-a născut fotbalistul român Michael Klein
Născut la Ămnaş, lângă Sibiu, Michael Klein era pe jumătate sas. Un profesionist desăvârşit, devotat în totalitate meseriei de fotbalist, fotbalistul s-a afirmat la Corvinul Hunedoara în epoca Mircea Lucescu, alături de Gabor, Andone, Rednic şi mulţi alţi fotbalişti de clasă. A jucat pe posturile de mijlocaş şi fundaş stânga, fiind renumit pentru inepuizabilele curse pe care le făcea pe partea sa de teren.
Klein l-a urmat pe Mircea Lucescu la Dinamo în 1988. A câştigat campionatul cu Dinamo în sezonul 1989-1990, după care şi-a îndeplinit visul, acela de a juca în Germania. A evoluat pentru Bayer Uerdingen din 1990 până în 1993, iar pe 2 februarie 1993 a făcut infarct în timpul unui antrenament.
A avut un palmares impresionant: 322 jocuri/36 de goluri în Divizia A, la Corvinul (1977-1988) şi la Dinamo (1988-1990); 90/5 în echipa României. A participat la CE 1984 şi CM 1990; 13/2 în cupele europene; 62/0 în Germania, la Bayer Uerdingen (1990-1993).
Pe 2 februarie 1993, Michael Klein a murit la un antrenament al echipei sale de atunci, Bayer Uerdingen.
1963: A murit Edith Piaf, cântăreață franceză
Édith Piaf, cunoscută și sub numele de „La Môme Piaf” (adică „Mica vrabie”), s-a născut la 19 decembrie 1915, la Paris, iar numele său era Édith Giovanna Gassion.
A crescut într-un mediu modest, fiind fiica unei cântărețe ambulante, de origine italo-algeriană, Line Marsa, și a unui acrobat de circ, Louis Gassion. La vârsta de șapte ani, Édith a rămas orfană și a fost crescută de bunica sa, care era patroană a unui bordel din Bernay, Normandia. Mai târziu, s-a mutat la Paris, în cartierul Belleville, unde a experimentat o copilărie dificilă, cântând pe străzi pentru a-și câștiga traiul.
În 1935, destinul său s-a schimbat în momentul în care a fost descoperită de Louis Leplée, proprietarul cabaretului „Le Gerny's”, din Champs-Élysées. Acesta i-a oferit șansa de a cânta în localul său, iar debutul său a fost sub numele „Édith Piaf.” Cu o voce puternică și emoționantă, a devenit rapid o senzație în lumea muzicală pariziană.
În cariera sa impresionantă, Piaf a înregistrat nenumărate melodii de succes, dar una dintre cele mai memorabile fiind „La Vie en Rose”, pe care a creat-o în 1945. Această piesă a devenit un imn al iubirii. A cântat-o în mai multe limbi, cucerind inimile audienței din întreaga lume. Într-o perioadă în care lumea a trecut prin războaie și incertitudini, muzica lui Édith Piaf a adus un strop de lumină și speranță.
În plan personal, viaţa celebrei cântăreţe a fost marcată de drame și tragedii. Bolnavă, epuizată și dependentă de droguri, Édith Piaf s-a stins din viață la 10 octombrie 1963, în Grasse, Franța, la vârsta de doar 47 de ani.
1967: S-a născut Laura Stoica, interpretă de muzică pop-rock
Laura Stoica a devenit cunoscută în lumea muzicii în anii 80-89, participând la Cântarea României și la numeroase festivaluri de muzică ușoară. Primul ei festival a fost în 1987, la Amara, unde a obținut premiul al doilea. Au urmat Festivalul de la Ploiești, Buzău, Deva și multe altele, după care a început să susțină turnee.
Solistă la Teatrul I.L. Caragiale din Ploiești, în 1990 a aflat despre preselecția pentru Festivalul Mamaia, din București. Deși participase la preselecții în anii 1987, 1988 și 1989, de data aceasta a impresionat juriul și a trecut de preselecție cu succes.
La Festivalul Mamaia din 1990, Laura Stoica a obținut premii importante, inclusiv premiul I cu piesa „Dă, Doamne, cântec” și „Te condemn, iubire”, precum și premii de telegenie. Tot în același an, a primit și premiul pentru cel mai bun debut muzical al anului de la Radio Difuziunea Română.
Laura Stoica a continuat să strângă premii și recunoaștere în industria muzicală românească în anii următori, câștigând titlul de cea mai bună voce pop feminină și altele. A lansat mai multe albume și a participat la numeroase festivaluri internaționale, aducându-și astfel contribuția la promovarea muzicii românești pe plan internațional.
Pe lângă cariera muzicală, Laura Stoica a fost implicată și în activități teatrale. A debutat ca actriță în piesa „Azilul de noapte” în 1999 și a continuat să joace în diferite spectacole teatrale.
A murit în 2006, în urma unui accident rutier.
1993: A murit Nicolae I. Manolescu, inginer, membru corespondent al Academiei Române
S-a născut la Adjudul Vechi, jud. Vrancea. A absolvit Şcoala Politehnică din Timişoara, de unde a obținut, în 1931, diploma de inginer electromecanic.
În 1970 şi-a susţinut teza de doctorat „Contribuţii la sinteza numerică, structurală şi cenetostatică a grupelor ASSUR, a lanţurilor cinematice, a mecanismelor şi mecanismelor motor plane articulate”, devenind doctor inginer în specialitatea teoria mecanismelor şi maşinilor, potrivit dicţionarului „Membrii Academiei Române (1866-2003)”.
În 1972 a obţinut titlul 45 de doctor docent. Prin activitatea sa de cercetare a adus contribuţii importante în domeniul transporturilor feroviare (studiul cinematic şi dinamic al suspensiei boghiurilor, al motorului locomotivei Diesel electric), în domeniul sintezei numerice, structurale şi cinematice a mecanismelor.
A lucrat ca inginer, în mai multe oraşe ale ţării şi la Bucureşti, în cadrul Direcţiei Aprovizionare a Materialelor CFR din Ministerul Transporturilor (1942-1945). În paralel, a desfăşurat şi o intensă muncă didactică, fi ind profesor de matematică, apoi conferenţiar la Catedra de Teoria Mecanismelor şi Maşinilor, la Şcoala Superioară de Ofi ţeri (1949-1982).
De asemenea, a predat cursuri de mecanică şi rezistenţa materialelor la Institutul de Petrol şi Gaze din Bucureşti, elaborând cursuri de specialitate. A fost autor al unor lucrări originale, în domeniul analizei cinetostatice şi dinamice a mecanismelor. Membru fondator al Federaţiei Internaţionale pentru Teoria Maşinilor şi Mecanismelor, membru de onoare al Comitetului Tehnic IFTOMM de Mecanisme şi Came, al Asociaţiei Generale a Inginerilor din România, membru al Asociaţiei Române de Robotică, al Asociaţiei de Tensometrie. A devenit membru corespondent al Academiei Române la data de 18 decembrie 1991. A murit la Bucureşti.