Vestea a căzut ca un fulger pe 28 noiembrie 2010: cinci medii prestigioase occidentale au început să publice concomitent secrete din compartimentul motor al diplomaţiei de la Washington. Materialul lor brut au fost exact 251.287 de documente preponderent secrete şi confidenţiale din Departamentul de Stat al superputerii, care au oferit o imagine necosmetizată a politicii externe a SUA. Documentele erau depeşe trimise în centrală de ambasadele americane din întreaga lume. Aceste depeşe, numite în limba engleză "diplomatic cables", au fost prezentate pe tavă de platforma de dezvăluiri Wikileaks. Niciodată până atunci nu ajunseseră atât de multe secrete deodată în mâinile ziariştilor.

Partenerul german al Wikileaks a fost revista săptămânală "Der Spiegel", care a scris despre o "catastrofă nucleară pentru politica externă americană". Într-adevăr, documentele dovedeau, între altele, că Washington le cerea diplomaţilor săi să spioneze colaboratori ai Organizaţiei Naţiunilor Unite, inclusiv pe secretarul general, să procure informaţii dintre cele mai diverse despre ei, de la date biometrice la numărul de mile parcurse în zbor. Se putea de asemenea citi cum state arabe cereau atacuri aeriene asupra instalaţiilor nucleare iraniene, cum Beijingul îşi pierduse răbdarea în relaţiile cu dictatorul nord-coreean Kim Jong-Un. Totodată deveniseră accesibile caracterizări prea puţin măgulitoare ale unor politicieni de vârf din ţările-gazdă ale diplomaţilor americani.

Pana de date a suscitat critici

"Depeşele diplomatice au fost din perspectiva noastră punctul culminant al dezvăluirilor făcute de Wikileaks în 2010", îşi aminteşte pentru DW Marcel Rosenbach, ziarist Spiegel. Julian Assange înfiinţase Wikileaks deja din anul 2006, dar marea lovitură a dat-o abia în 2010. La început, depeşele au fost publicate numai una câte una de către partenerii media ai Wikileaks. Dar, din pricina unei pane de date, întregul material al "Cablegate", cum s-a numit acest scandal, a devenit accesibil opiniei publice din toamna anului 2011, fără ca numele partenerilor de discuţii ai diplomaţilor americani, de pildă, să fie înnegrite. Din acest motiv, platforma Wikileaks a fost intens criticată.

Julian Assange, în ianuarie 2020, la Londra

Julian Assange aşteaptă într-o închisoare britanică de maximă securitate sentinţa la o cerere de extrădare înaintată de SUA

Deşi iniţial nu s-a dorit asta, ziariştii din întreaga lume au avut dintr-o dată acces la comunicările interne ale superputerii. "Materialul a rămas actual", subliniază Marcel Rosenbach. "A devenit un soi de arhivă publică şi joacă până astăzi un rol în relatările presei. Constant se regăsesc acolo referiri la Wikileaks şi la aceste depeşe până în ziua de azi."

În această arhivă se poate, de exemplu, citi cum se miră în 2009 un observator american la Bruxelles despre "uşurinţa cu care se pot penetra instituţiile UE şi cât de maleabile sunt acestea dacă te apropii de ele având cunoştinţe despre procesul de formare a coaliţiilor în interiorul UE." Se poate de asemenea citi cum un adjunct al ministrului de Externe îl roagă, în 2010, pe viceministrul nipon de Externe, cu prilejul unei întrevederi, să evite pe viitor deviza "Asia aparţine asiaticilor" cu ocazia discuţiilor privind arhitectura regională. Sau cum Arabia Saudită a fost identificată drept principala sursă de finanţare la nivel mondial a terorismului islamist sunit. De asemenea se poate citi că schimbarea regimului din Cuba şi Venezuela a fost o temă de meditaţie.

Scânteia care a aprins primăvara arabă?

Cu lux de amănunte au devenit vizibile abuzurile de putere şi corupţia din lumea arabă, de exemplu în Tunisia. De asemenea, cât de frecevent erau opuse scopurile reale ale guvernelor celor anunţate public. Publicarea depeşelor diplomatice a coincis cu primele proteste din lumea arabă. De aceea, pentru Marcel Rosenbach ele sunt "cel puţin un factor în ecuaţia care s-a numit ulterior primăvara arabă, la care am asistat în lunile următoare."

Dar dezvăluirile Wikileaks au avut urmări şi pentru jurnalism, subliniază Rosenbach. Fiindcă atunci s-a încetăţenit această formă de cooperare media internaţională. "Acesta a fost un exemplu de nouă abordare a unui material cu potenţial de interes global, cu conţinut geopolitic. Te atunci, acesta a devenit un standard jurnalistic privind abordarea unor astfel de dezvăluiri."

Wikileaks a schimbat şi înţelegerea a ceea ce înseamnă informaţie, a explicat Sam Forsythe, expert în materie de război informaţional în cadrul fundaţiei HSFK din Hessa, Germania. Odată cu Wikileaks a păşit pe scenă un actor hibrid, non-statal, care poate deranja relaţiile internaţionale şi chiar acţiona la nivel strategic. Şi toate acestea numai prin metode tipice jurnalismului. Un efect a fost agravarea conflictelor în sfera informaţiilor. "Astăzi au înţeles cu toţii că este obligatoriu controlul comunicării. Trebuie produse activ şuvoaie de comunicare, care îţi permit să controlezi naraţiunea."

Whistleblower-ul Chelsea Manning

Wikileaks obţinuse materialul pentru dezvăluirile din 2010 de la Chelsea Manning. Pe atunci se numea încă Bradley Manning, era militar al SUA aflat în misiune în Irak şi avea acces la banca de date a administraţiei americane. În mai 2010, el l-a întrebat pe hackerul american Adrian Lamo pe chat: "Ce ai face tu dacă ai avea un acces fără precedent la reţele secrete (...) şi ai vedea acolo lucruri incredibile, care ar trebui făcute publice şi nu ţinute sub zăvor într-un server din Washington?" El a menţionat de asemenea un sfert de milion de "depeşe ale Ministerului de Externe provenind din ambasade şi consulate din întreaga lume, care explică cum lumea întâi exploatează lumea a treia, în detaliu, din perspectivă internă. (...) Peste tot unde există o reprezentanţă a SUA...există un scanal diplomatic care va fi dezvăluit." Manning era de părere că este importantă publicarea acestor informaţii fiindcă "ele ar putea schimba ceva."

Chelsea, pe atunci încă Bradley Manning, în august 2013

Chelsea, pe atunci încă Bradley Manning, în august 2013

Manning a greşit că a avut încredere în Lamo. Acesta l-a trădat pe Whistleblower, care a fost în scurt timp arestat şi condamnat de un tribunal militar la 35 de ani închisoare. În închisoare a comunicat că este de fapt femeie şi şi-a luat numele de Chelsea. După şapte ani de detenţie a fost graţiată.

SUA contra Julian Assange

Într-o primă reacţie faţă de dezvăluirile făcute de Wikileaks cu ajutorul lui Manning, şefa Departamentului de Stat de atunci, Hillary Clinton, a vorbit, pe 29 noiembrie, la Washington, despre "un atac asupra comunităţii internaţionale, asupra alianţelor şi parteneriatelor, asupra discuţiilor şi negocierilor care apără securitatea globală şi sporesc prosperitatea economică." Nemulţumirea furibundă a administraţiei de la Washington s-a putut citi însă din alte reacţii: s-a cerut asasinarea lui Julian Assange; Wikileaks a fost şters de pe serverele Amazon; Paypal nu a mai transmis donaţii către Wikileaks, la fel au făcut şi Mastercard şi Visa; pagina web a Wikileaks a fost atacată de hackeri; politicieni americani au calificat platforma de dezvăluiri drept organizaţie teroristă.

Politicieni americani au tot repetat că Wikileaks ar avea "mâinile mânjite cu sânge" fiindcă dezvăluirile au pus în primejdie viaţa unor informatori şi opozanţi ai unor regimuri autoritare. "Dar aceste afirmaţii nu s-au dovedit întemeiate", subliniază Rosenbach, ziaristul de la Spiegel. "Chiar şi Pentagonul a confirmat asta, la câteva luni de la publicarea materialului Cablegate."

În ce-l priveşte, Julian Assange a fost supus unor presiuni infernale, fiind declarat inamicul de stat al SUA. După ce publicistul a petrecut şapte ani în Ambasada Ecuadorului din Londra, unde a cerut azil politic, el se află acum într-o închisoare de maximă securitate din Marea Britanie, unde aşteaptă sentinţa judecătorească la o cerere de extrădare formulată de autorităţile americane. Dacă va fi extrădat, riscă 175 de ani detenţie în SUA. Judecătoarea britanică Vanessa Baraitser îşi va pronunţa decizia pe 4 ianuarie 2021.

Matthias von Hein - Deutsche Welle