„OMS, adică Organizaţia Mondială a Sănătăţii, primeşte sume enorme de bani din partea SUA. Noi plătim cea mai mare parte din banii lor. Au criticat şi au fost în dezacord cu interdicţia de călătorie (pentru cetăţenii chinezi, n.n.) pe care am dat-o. Şi au greşit. S-au înşelat în ce priveşte multe lucruri. Aveau multe informaţii din vreme şi nu au vrut, par să fie foarte centraţi pe China. Vom suspenda banii cheltuiţi pentru OMS.“ - a spus Trump, revenind imediat asupra ameninţării, precizând că încă nu a decis nimic şi că problema este în analiză „dar căutăm să închidem finanţarea“.



Discuţia asta de acum înveninează şi mai mult dimensiunea conflictual-politică pe care a căpătat-o acum orice discuţie despre pandemie. Mai ales că deschide perspective dintre cele mai neplăcute faptul că ameninţarea fluturată acum de Trump (perfect credibilă în contextul unor acţiuni similare din trecut, la fel de intempestive) se petrece într-un context special, acesta al pandemiei şi că este însoţită de scoaterea de la magazia de efecte a unor imagini şi discursuri care sunt păstrate pentru ocaziile speciale, destinate folosirii în momente extreme.

Astfel, în ultimele două săptămâni, brusc, este repus în funcţiune „discursul de război“ compus în termeni militari, bombastici şi eroici, făcând apel la unitatea poporului în lupta împotriva vrăjmaşului, cerând sacrificii care să fie acceptate cu mult curaj de un popor care crede în devenirea sa istorică. Este un procedeu binecunoscut şi recomandat de cărţile de specialitate în pregătirea sau în timpul derulării unei situaţii de criză. Spre exemplu, în Marea Britanie, înainte şi după referendumul celebru, au fost difuzate nenumărate filme şi documentare istorice despre eroismul britanicilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, termenii discursului lui Churchill adresat naţiunii fiind de referinţă în compunerea oricărei replici moderne, inclusiv în scrierea discursului reginei de acum câteva zile, îndemnându-şi supuşii să lupte cu demnitate şi determinare împotriva pandemiei şi efectelor sale.

Dar nu acest nivel este şi ultimul. Uitaţi-vă la discursurile de pe piaţa americană care vorbesc despre „marile atacuri împotriva Americii“, adică Pear Harbour, loviturile teroriste de la 11 septembrie 2001 şi pandemia de acum. Trei evenimente care sunt puse ca elemente egale ale unei naraţiuni care imprimă în minte audienţei ideea că este vorba, pe fond, de un atac terorist şi acum, chiar dacă „adversarul este invizibil“.

O fi invizibil, dar asta nu înseamnă că nu poate fi identificat la momentul oportun şi, drept urmare, să fie mobilizată împotriva lui justa mânie a popoarelor civilizate care au avut de suferit şi care au fost minţite în mod deliberat.  Sigur că acum SUA sunt ţara care are cele mai multe cazuri, spune Trump, mai mult de un sfert din totalul declarat în lume (396.334), dar ştiţi de ce? „America, în acest moment, continuă să efectueze cele mai multe teste în lume şi cred că e probabil că din cauza asta avem cele mai multe cazuri... Ştiu precis că alţii au mai multe cazuri ca noi, dar nu le declară“. Cine şi ce asucunde? Mai are vreo importanţă? Nu. Din momentul ăsta toată lumea înţelege că cine trebuie ştie şi e absolout clar că se vor descoperi mult mai multe dovezi ale conceperii unui act terorist de mari proporţii îndreptat împotriva SUA.

În acest context, întrebarea este până unde va merge această destrămare a sistemului multilateralist şi ce consecinţe se anunţă pentru viitorul apropiat. Chestiunea este extrem de importantă deoarece se referă la aceeaşi problemă de fond despre care am vorbit de mai multe ori în ultimul an : poate dispariţia arhitecturii instituţionale stabilite de învingătorii din cel de-al Doilea Război Mondial este într-adevăr inevitabilă, dar este oare pregătită şi următoarea structură? Sau există măcar o plasă de siguranţă care să garanteze că nu se va trece din nou prin cataclismele şi ororile presupuse de un conflict global deschis şi de mare intensitate, indiferent de armele folosite?

Din punctul meu de vedere, acţiunea ce poate părea intempestivă a preşedintelui Trump este o parte a unui semnal foarte solid pe care îl dă de mai mult timp sub diverse forme şi cu diferite modulări de mesaj: dacă vorbim de stare de război, dacă reamintim momente care au schimbat istoria precum Pearl Harbour şi 11 Septembrie, atunci ce avem ca organizaţii reprezentative pentru ordinea şi securitatea internaţională mai pot oare face faţă sau, dimpotrivă, au devenit ineficiente deoarece s-au birocratizat la extrem şi au nevoie doar de bani să-şi finanţeze propriile structuri? Nu cred că părerile celorlalte super-puteri sunt complet diferite asupra acestei evaluări de bază, diferă doar numărul celor pe care fiecare îl vede ca prezenţă obligatorie la masa la care va începe primul dialog stratosferic. El se pregăteşte acum la modul cel mai intens, nu vă lăsaţi derutaţi de micile semnale create tocmai pentru a mobiliza atenţia asupra unor conflicte ce par intense pe poziţii irevocabil opuse, de fapt doar reacţii epidermice sau fumigene lansate la momentul oportun.

În acest sens, Trump spune primul, în stilul său inconfundabil, că lumea veche se apropie de punctul inexorabil de ruptură şi că, din punctul său de vedere, conduce parada, comparându-şi performanţa cu cea a unei cheerleader care trebuie să menţină încrederea şi optimismul:



De ce nu? Depinde unde duce parada. Cu ce costuri pentru costume, confetti şi muzică.