Rusia forţează o nouă „preluare ostilă de teritoriu“. Occidentul se îngrijorează, discută şi nu face nimic

Incident naval Rusia-Ucraina FOTO rt.com

Problema nu este nicidecum soarta unui posibil conflict militar între Ucraina şi Federaţia Rusă. Forţele sunt mult prea disproporţionate şi, în orice scenariu militar posibil, Rusiei îi sunt suficiente doar unităţile masate acum la graniţa cu Ucraina şi, poate, la mare nevoie, o parte din cele existente în Peninsula Crimeea (fără alarmarea tuturor forţelor de care dispune în Districtul sud-vest) pentru a nimici ceea ce a

rămas din armata ucraineană mult slăbită după ce unităţi de elită (mai ales în marină) au dezertat pentru a trece fie de partea ruşilor, fie de partea celor două mari republici separtiste din estul Ucrainei.

Ca şi în cazul ocupării ilegale a Crimeei, ruşii aplică o serie de procedee care şi-au dovedit eficienţa în trecutul apropiat. Toate, absolut toate, bazate pe credinţa absolută că organizaţiile internaţionale sau regionale în ansamblul lor, blocate definitiv în ansamblul de reguli specifice statelor democratice, vor fi luate mereu pe nepregătite de orice act brutal, rapid, prin care ei ocupă un teritoriu şi-l anexează la ţara-mamă. Sigur că, atunci în cazul Crimeei, acum în cazul incidentului militar foarte grav din Marea de Azov, lumea politică internaţională a intrat în vrie şi s-au auzit vorbe grele, ba chiar s-au dat şi sancţiuni Rusiei, sancţiuni economice care sunt şi acum în vigoare. Dar, dincolo de asta, ar fi urmat trecerea pragului critic adică declanşarea unui conflict militar pentru apărarea independenţei şi suveranităţii Ucrainei în faţa unui agresor dovedit?

Să fim serioşi, nimeni nici măcar nu s-a gândit la modul serios că ar putea exista, măcar teoretic, o asemenea posibilitate echivalentă cu declanşarea celui de-al Treilea Război Mondial.

Ce se putea face atunci, ce se poate face acum când miza evenimentelor recente este preluarea controlului total din partea ruşilor a Mării de Azov pe care o consideră iarăşi, de facto, drept „mare internă“ şi parte componentă a teritoriului Federaţiei Ruse blocând astfel litoralul ucrainean şi închizând poate pentru mult timp orice zonă de posibil pericol potenţial pentru utilizarea Strâmtorii Kerci?

Se putea face ceva, şi-au spus occidentalii, furioşi mai întâi pe ei înşişi şi pe lipsa lor de putere de anticipare a evenimentelor care au dus la invazia Crimeei. Şi aşa s-a ajuns la cele două soluţii pe care le cunoaştem. Una politică, alta politico-militară. Ultima dintre ele, întărirea flancului estic al NATO este singura funcţională şi care pune ruşilor o problemă reală în sensul că indică foarte clar teritoriul Alianţei şi, astfel, în vremuri normale, ar trebui să oprească orice dezvoltare de scenariu conflictual. Dar, aşa cum spun mereu liderii NATO, angajamentul respectiv se face în spirit defensiv şi pentru a întări capacităţile destul de precare ale statelor din zona de contact. Şi s-a decis asta în speranţa că spaţiul de la est, în special Ucraina, avea să fie calmat prin succesul pe care ar fo trebui să-l reprezinte aplicarea în teren a Acordului de la Minsk, acum, din nefericire, un dosar aparţinând trecutului şi neluat în seamă de niciunul dintre beligeranţi. Dimpotrivă, în toată această perioadă, situaţia s-a înrăutăţit semnificativ pentru Ucraina în sensul că unitatea sa statală este sfărâmată, iar în partea de teritoriu rămasă sub controlul Kievului au început lupte feroce pentru putere între tabăra Poroşenko şi cea a doamnei Timoşenko. Plus eterna facţiune naţionalist-radicală care vrea declararea război Rusiei şi, evident, ruperea relaţiilor diplomatice.

Pe acest fond, din nou, reîncepe baletul diplomatic formal la ONU, acolo unde, chiar ştiindu-se că nu exista niciun fel de şansă reală de succes practic, a avut loc o şedinţeă de urganţă a Consiliului de Securitate pe tema situaţiei din Ucraina. S-au spus vorbe, s-a ieşit la luptă oratoric cu argumente şi acuze de ambele părţi. Şi atât, deoarece doar atât poate face ONU.

Slabe sau foarte speranţe că s-ar putea pune măcar în discuţie trimiterea de „căşti albastre“ într-o misiune de interpunere sau de garantare a securităţii unei zone tampon sau, în cazul acesta specific de acum, nave sub pavilion ONU care să escorteze navele ucrainiene prin ceea ce Ucraina spune că sunt apele lor teritoriale. Sau, dacă toate astea sunt visuri din alte vremuri când ONU chiar însemna ceva, măcar o banală şi inofensivă misiune de observatori. Dacă nu a ONU, măcar a OSCE, căci organizaţia ar trebui să-şi amintească cu câtă grijă i-au înconjurat ruşii pe trimişii oficiali care se temeau pentru vieţile lor şi au fost scoşi nevătămaţi din zonă de trupele speciale ruse cărora, de altfel, le-au şi mulţumit călduros.

Deocamdată, nu pare ca cineva să vrea să deschidă porţile unui conflict. Nici măcar sărmana Ucraină.

Deocamdată, ce avem sigur, este un nou mesaj de forţă al Rusie care spune clar cine controlează de fapt zona respectivă şi că acordul de cooperare din 2003 între Rusia şi Ucraina privind statutul Mării de Azov şi strâmtoarea Kerci (Marea de Azov fiind definită drept „mare internă împărţită“) depinde exclusiv de bunăvonţa lor şi nicidecum de regulile jocului internaţională şi cu atât mai puţin de dorinţele sau pretenţiile Ucrainei.

În acest sens, întrebarea care ar trebui să fie pe masa tuturor decidenţilor politici ai lumii occidentale nu priveşte numai ce este ce se întâmplă acum cu statutul Mării de Azov sau cu jumătatea din Ucraina care este controlată de guvernul legal de la Kiev şi dacă se va garanta circulaţia prin strâmtoarea Kerci.. Din punctul meu de vedere, întrebarea reală este dacă serviciile de informaţii militare occidentale pot să decrie cu oarece acurateţe nivelul de risc direct pentru ţările de pe linia de contact NATO/Rusia al viitoarei (sau viitoarelor) mişcări similare ale Rusiei în spaţiul său direct de proximitate. De luni de zile, în condiţiile retragerii sensibile a intereselor americane pentru Statele Membre UE, Rusia îşi consolidează ultra-rapid aliniamentul care pleacă de la Marea Baltică şi, trecând prin Marea Neagră, trece prin Strâmtori şi acum se fixează solid în Siria şi estul Mediteranei. Şi nu mai sunt singuri, căci China se mişcă chiar mai rapid creând capetele de pod în unele marile porturi strategice civile şi militare la Mediterană (ţări UE+Israel), iar Turcia se stabilizează ca mare jucător în zonă, ea însăşi cap de pod pentru interesele geo-strategice ruse, chinezeşti şi iraniene.

Deocamdată, nu pare ca cineva să vrea să deschidă porţile unui conflict. Nici măcar sărmana Ucraină. În schimb, este clar că a fost creată o situaţie de „expunere a vulnerabilităţilor majore“ şi se desenează astfel scenariul cel mai important, acela prin care Rusia arată cât de rapid poate muta piese chiar de partea cealaltă a graniţei cu NATO/UE, România fiind prima pe direcţia terestră şi maritimă a oricărei intenţii ofensive.

Deocamdată, nu s-a ajuns aici. În schimb, fiind din nou în condiţiile unui Război Rece, trebuie să luăm în considerare, cu toată seriozitate, şi că se poate ajunge aici.