Şeful diplomaţiei ruse a dezvăluit fără rezerve poziţia Federaţiei Ruse despre democraţie, multilateralism, lumea bazată pe reguli, liniile roşii, interese legitime, optând pentru o lume care să fie condusă şi subordonată la nivel global ONU şi Consiliului de Securitate indiferent de organismele internaţionale sau regionale create. El s-a declarat adeptul înţelegerilor de la Yalta, Concertului Marilor Puteri pentru conducerea lumii şi poziţiei de veto a Rusiei în cadrul oricărei reguli noi sau în evaluarea aplicării celor curente, inclusiv în interpretarea şi relativizarea principiilor şi formulărilor din Carta ONU.

Liniile roşii ale Rusiei lui Putin

Serghei Lavrov are, altfel, un limbaj şi un discurs care se vrea principial. El vorbeşte despre faptul că exercitarea leadershipului colectiv este singura cale pentru ca „adevăratul multilateralism“ să câştige. Iar multilateralismul adevărat este cel din Carta ONU care a fost testată în timp, de aceea regulile unice aceptabile la nivel internaţional sunt cele din Carta, iar leadershipul şi guvernanţa globală se pot realiza doar în cadrul ONU. Ba mai mult, Rusia cere, prin vocea reprezentantului său, urmarea necondiţionată a obiectivelor şi principiilor Cartei ONU în orice politică externă a unui stat, respectând nu numai suveranitatea egală a statelor, dar mai ales neamestecul în treburile interne, soluţionarea disputelor prin mijloace diplomatice şi renunţarea la ameninţarea utilizării forţei.

Preocuparea fundamentală a Rusiei lui Putin este procesul de formare a unui sistem internaţional multipolar care ar avea loc chiar acum, cu noi centre de creştere economică, de influenţă financiară şi politică, şi pledează pentru prezervarea bazei legale recunoscută internaţional – spre deosebire şi contrapusă lumii bazate de reguli ca şi concept occidental - scopul fiind construcţia unui „echilibru stabil între interesele care trebuie să ţină cont de noile realităţi“ – o altă formulă de a sublinia menţinerea statu quo-ului sub faldurile ONU şi ale Consiliului de Securitate, în paralel cu revizionismul practicat în virtutea „nevoii de echilibru între interese“ şi „noile realităţi“.

Ministrul de Externe rus Serghei Lavrov a subliniat pe tot parcursul intervenţiei sale, faptul că ONU este coloana vertebrală a ordinii mondiale moderne, cerând statelor să „adere necondiţionat“ la Carta ONU, respectând suveranitatea şi neamestecul în treburile interne. El a blamat „parteneriatele înguste“ create pentru a discuta teme ce se află deja pe agenda ONU, precum securitatea în spaţiul cibernetic, criticând atât Summitul Democraţiilor anunţat de către SUA cât şi Alianţa pentru Multilateralism propusă de Franţa şi Germania, pe motiv că ar fi cluburi exclusiviste în care s-ar încerca crearea de reguli care să fie impuse ulterior tuturor. „Dacă vrem să fim în favoarea multilateralismului, atunci trebuie să găsim împreună modalităţi de a găsi formule de a-l aplica cinstit, fără încercări de a demonstra primatul cuiva sau să subminăm drepturile cuiva.“

În fapt, Serghei Lavrov are cea mai clară definire a „liniilor roşii“ anunţate de către Preşedintele Vladimir Putin în recentul său discurs despre Starea Naţiunii, acolo unde anunţă că Rusia va decide unilateral care sunt liniile sale roşii. Câteva dintre aceste condiţii obligatorii ale Rusiei pentru toţi ceilalţi membri ai comunităţii internaţionale – o formulă unilaterală şi perfect asociabilă unui hegemon, odată ce regulile nu sunt cuantificate nicăieri şi sunt stabilite printr-un tip de excepţionalism asumat exclusiv de către Rusia în relaţiile internaţionale – ţin exact de regulile jocului care trebuie să rămână cele stabilite la Yalta, după cel de-al Doilea Război Mondial şi cuantificate în cadrul ONU, cu precădere în Consiliul de Securitate, în care membrii permanenţi, marile puteri sunt statele responsabile cu precădere dacă nu chiar în exclusivitate de respectarea regulilor existente şi de adoptarea celor viitoare.

„Noi vrem egalitate, dar nu pentru căţei“ (Gr. Alexandrescu)

În fapt, vorbim despre o formulă cunoscută de comportament al Federaţiei Ruse, care consideră că dispariţia Uniunii Sovietice a fost cea mai mare nenorocire a sfârşitului de Secol 20. Rusia, succesoare la Tratate a URSS, rămâne fidelă înţelegerilor de la Yalta pe care le fetişizează şi le vrea repetate în lumea de azi, dacă nu chiar a acordurilor de Mare Putere de tip Ribentropp-Molotov dinaintea Războiului Mondial. Fireşte nu lipseşte din panoplie sfera de influenţă sau de interese privilegiate, pe care şi-o asumă cu precădere în spaţiul post-sovietic, pe lângă dreptul de veto în toate afacerile globale.

De asemenea, deşi pledează pentru multilateralism, acesta nu este unul democratic, tradus prin votul majoritar din Adunarea Generală a ONU, acolo unde sunt reprezentate toate cele 198 de state, ci de votul cu majoritate calificată din Consiliul de Securitate şi de veto-ul celor 5 membri permanenţi şi mai ales de abuzul de acest vot, fără explicaţii şi cu impunitate în raport cu regulile dreptului internaţional şi cele ale angajamentelor existente, adică exact cele conţinute în conceptul occidental delume bazată pe reguli“. Şi asta doreşte şi mai departe, şi astăzi, în raport cu orice legislaţie de viitor şi orice formulă de asociere mondială a statelor suverane - instituţie, organizaţie regională - care trebuie să intre sub controlul, imperiul şi regulile Consiliului de Securitate şi a veto-ului său. Aici dispare egalitatea suverană şi democraţia din modelul multilateralismului în varianta Rusiei.

De altfel şi aici apar noi evoluţii în modul în care Rusia interpretează şi relativizează principiile, regulile şi valorile din cadrul Cartei ONU la care a subscris în urmă cu 70 de ani. Astfel, dacă a relativizat democraţia în 2003, la apariţia Doctrinei Putin, prin introducerea democraţiei suvernane ca regulă internaţională şi a verticalei puterii la nivel intern, Rusia relativizează în fiecare zi drepturile omului, interpretate ca fiind legate de dreptul umanitar, nicidecum de Carta Universală a Drepturilor Omului pe care nu o invocă, ba chiar o respinge sau o interpretează în evaluările proprii despre democraţia celorlalte state membre ale comunităţii internaţionale. Iar ideea nevoii subordonării oricăror organizaţii faţă de ONU şi deciziilor luate prin Consiliul de Securitate unde are drept de veto este o noutate expusă tranşant şi direct, de această dată, de către Serghei Lavrov, cu ocazia acestei reuniuni.

Pentru că Rusia îşi doreşte drept de veto în afaceri globale prezente şi viitoare. Revenirea la înţelegerile celui de-al Doilea Război Mondial în formatul Yalta şi împărţirea de pe celebrul şerveţel a sferelor de influenţă, respingerea Summitului Democraţiilor (SUA) şi a Alianţei pentru Multilateralism a statelor democratice pe care o critică pentru faptul că nu ar fi decât o modalitate de a-şi impune regulile celorlalţi. De aceea sunt criticate în discurs reguli elaborate în forumuri neincluzive sau discutarea oricăror alte reguli globale în alte organisme decât ONU, Consiliul de Securitate sau agenţiile subordonate. Totul trebuie să rămână în cadrul ONU, şi discutate prin „echilibrul de interese“ şi prin prisma „evoluţiilor realităţii curente“.


Ministrul rus de Externe Serghei Lavrov

Reforma Consiliului de Securitate al ONU: poziţia unanimă a actorilor implicaţi în dezbaterea despre multilateralism

Deşi discursul lui Serghei Lavrov a fost aplaudat şi lăudat de către omologul său chinez Wang Yi – care deţine formal poziţia de secretar pentru afaceri externe al Partidului Comunist Chinez, poziţie superioară Ministrului de Externe formal al Chinei – poziţia Rusiei a fost nuanţată cu observaţii vizând structura Consiliului de Securitate al ONU atât de către partea chineză cât şi de către Preşedintele Adunării Generale, diplomatul turc Volkan Bozkir. De altfel, principala temă în discuţie de fiecare dată când se ridică discuţia privind reformarea ONU pentru a fi adaptată lumii de astăzi a fost tocmai dreptul de veto al membrilor permanenţi. Şi variantele încercate până astăzi au fost abţinerea de la veto când e implicat statul în cauză, membru al Consiliului de Securitate, creşterea numărului de membri permanenţi pentru a reprezenta şi statele perdante în cel de-al Doilea Război Mondial, apoi pentru a reflecta acoperirea geografică echilibrată – cu Germania, Japonia, India, Brazilia ca membri – sau chiar dispariţia/eliminarea dreptului de veto pentru a reflecta pe deplin egalitatea suverană a statelor.

Preşedintele Adunării Generale nu a pledat direct pentru preluarea responsabilităţii deciziilor de către organismul pe care-l conduce şi care reprezintă toate statele, luând deciziile cu majoritate simplă. A realizat că această variantă este inacceptabilă. Dar a discutat explicit despre nevoia de reformă a Consiliului de Securitate, optând pentru „un Consiliu de Securitate mai reprezentativ, mai responsabil în faţa Adunării Generale şi a tuturor statelor şi mai transparent în deciziile sale“. Bătălia dintre dreptul de veto şi alternativa democratică a deciziei majorităţii statelor rămâne marele deziderat de câştigat pentru multilateralismul ONU, care înseamnă şi democraţie, dacă organizaţia vrea să rămână relevantă şi în viitor.

Interesant este că şi Wang Yi a avut un discurs în acelaşi sens, cu nuanţele şi interesele promovare de către China. Astfel, el a pledat pentru „nevoia ca ONU să se adapteze timpurilor şi să îmbunătăţească eficienţa, capabilităţile pentru răspunsul în cazuri de urgenţă, transparenţa şi efortul de reformare“. Pentru China, importantă este creşterea reprezentării şi a vocii statelor în curs de dezvoltare. Fireşte că şi China consideră că „împărţirea lumii în tabere ideologice se opune multilateralismului“, iar membrii ONU ar trebui „să urmărească egalitatea şi justiţia, nu hegemonia“. „Trebuie să punem accentul pe acţiune şi nu pe retorică“, a adăugat ministrul chinez, care a cerut ca „sistemul de guvernanţă globală să fie mai corect şi mai echitabil“.


FOTO Shutterstock

Democraţie, multilateralism, lumea bazată pe reguli în variantă americană

Secretarul de Stat al SUA, Anthony Blinken, a folosit reuniunea convocată de China pentru a da replica majorităţii susţinerilor ruse ale lui Serghei Lavrov – care a vorbit, paradoxal, după el. Şi abordarea a ţinut de rememorarea contextului şi a înţelesului originar al prevederilor din Carta ONU, citându-l pe Harry Truman, preşedintele american care a negociat-o şi semnat-o. A fost formula de a contrapune voinţa autorilor şi conţinutul prevederilor din Cartă opţiunilor, relativizărilor şi interpretărilor prezentate de Serghei Lavrov în numele Rusiei lui Putin. Astfel, el a subliniat motivele originare ale efortului de a menţine pacea şi securitatea globală prin adoptarea unui set de principii pentru prevenirea conflictelor şi pansarea suferinţelor umane, apoi recunoaşterea drepturilor omului în varianta lor universală, deloc interpretabilă sau subiectivă, introducerea regulii dialogului pentru a îmbunătăţi sistemul spre beneficiul oamenilor.

În ceea ce priveşte Consiliul de Securitate, şi Blinken a făcut observaţia faptului că cele mai puternice state au acceptat să se supună tuturor acestor principii, ba chiar să manifeste o formă de auto-abţinere, refuzându-şi să cadă în păcatul de a face ceea ce vor, după bunul plac, invocându-l aici pe Preşedintele Truman. Motivul este tocmai ca statele mai puţin puternice să nu se simtă ameninţate şi să nu fie obligate să se alieze împreună împotriva statelor puternice, membri permanenţi din Consiliul de Securitate, ca efect al impunităţii statelor puternice, al politicii bunului plac şi al deciziilor pe seama statelor mai mici şi mai puţin puternice, la un moment sau altul. În acest sens, el a reamintit citând că regulile din Carta ONU nu preamăresc statul, ci plasează, chiar de la Articolul 1, şi cetăţeanul în prim plan, oamenii – paragraful trei notează explicit respectul pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale.

Secretarul American de Stat spune că oamenii susţin într-un număr covârşitor sistemul democratic care reprezintă interesele, valorile şi speranţele tuturor, chiar dacă sistemul este astăzi în pericol. Presiunea ar veni de la naţionalism, de la represiune şi reprimare internă, în creştere, de la rivalităţile dintre state care se aprofundează  şi atacuri împotriva ordinii internaţionale. De aceea, Statele Unite au anunţat, dincolo de conlucrarea cu toate statele pe temele globale, şi faptul că vor respinge cu tărie şi vor reacţiona puternic împotriva statelor care subminează ordinea internaţională, care pretind că regulile agreate nu există, sau pur şi simplu le încalcă după bunul plac. Iar motivul este că sistemul nu are cum să funcţioneze dacă nu toate statele, cu atât mai mult cele din Consiliul de Securitate, cele mari şi puternice care l-au construit, nu respectă regulile convenite.

Soluţiile lui Blinken şi ale Americii pentru a depăşi aceste probleme constau în respectarea (cu bună credinţă, aş adăuga eu) de către toţi membri a propriilor angajamente, cele care decurg din Carta Naţiunilor Unite dar şi cele din tratate şi convenţii, din Rezouţiile Consiliului de Securitate dar şi din dreptul umanitar internaţional, din regulile şi standardele agreate sub auspiciile Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi a numeroaselor organizaţii internaţionale de standardizare existente. Acest fapt a dus, de altfel, la întărirea unor competitori puternici ai SUA, care au respectat lumea bazată pe reguli.

Al doilea punct este respectarea drepturilor omului şi a demnităţii umane, care trebuie să rămână în miezul ordinii mondiale, deoarece toate naţiunile au convenit că anumite drepturi ale oamenilor trebuie respectate oriunde. Iar jurisdicţia internă nu poate da unui stat dreptul de a încălca aceste drepturi, de a-şi pune cetăţenii în sclavie, de a-i tortura, aduce la disperare sau a-i epura etnic, în nici un fel. În fine, respectarea egalităţii suverane a statelor menţionată în principiile fondatoare ale ONU nu permite unui stat, oricât de puternic, redesenarea frontierelor altui stat, rezolvarea disputelor teritoriale prin utilizarea forţei şi ameninţării cu forţa, sau pretenţiile unui stat de a beneficia de o sferă de influenţă pentru a dicta sau impune coercitiv alegerile şi deciziile sale altor state. Tot aşa cum este agresiune şi acţiune ostilă care ameninţă pacea şi securitatea mondială, în sensul prevăzut de Carta ONU, ţintirea unui alt stat cu dezinformare sau militarizarea corupţiei, subminarea alegerilor libere şi corecte ale altui stat şi a instituţiilor democratice sau vânarea jurnaliştilor şi dizidenţilor peste hotare. Rusia şi China s-au putut regăsi în acest discurs, ca şi toate autocraţiile existente.