Oricât ar fi de adevărate şi reale argumentele, Moscova se confruntă astăzi cu o realitate diferită de cea în care era doar băiatul rău care strica înţelegerile altora, cu precădere ale americanilor, pentru a fi băgată în seamă şi prinsă în înţelegerile globale.

Cel mai mare rău: responsabilitatea totală a Siriei, cu toate condiţionările din teren

Astfel, la retragerea din Siria, oricând se va produce aceasta, Washingtonul a făcut Rusiei cel mai mare rău, a lăsat-o să gestioneze problema Siriei. Cu toate condiţionările şi costurile aferente unei asemenea responsabilităţi.

Situaţia nu a fost premeditată la anunţul retragerii trupelor americane din Siria. Astfel, după datele care au răzbătut din interiorul administraţiei Trump, retragerea a fost o decizie intempestivă a impulsivului şi originalului Preşedinte american, pe un impuls ce viza rivalitatea sa cu James Mattis, pe atunci respectatul Secretar al Pentagonului. Dintr-o pornire intempestivă, s-a trecut la anunţarea retragerii, nicidecum dintr-un calcul sau strategie planificată şi gândită din timp.

Pe de altă parte, establishmentul american, structura administrativă şi birocratică de la Washington, cea care dă substanţă, consistenţă şi capacitate administrativă, l-a învăţat pe Trump şi, pentru a putea diminua şi recupera eventualele costuri ale deciziilor sale, pentru a valorifica chiar asemenea momente, a pregătit strategii de recuperare şi ieşire din fiecare context, în avantajul Statului American. Şi în acest caz e vorba despre o îmbrăţişare a doctrinei Reagan 2, despre care am vorbit. Aceasta conţine cursa înarmărilor, sugrumarea economică a Rusiei (aşa cum s-a întâmplat cu Uniunea Sovietică la sfârşitul anilor 80), dar şi înnămolirea Rusiei în Siria, după modelul aplicat de Reagan cu URSS în Afganistan, între 1979-1989.

Deci Rusia a rămas în braţe cu cartoful fierbinte şi descoperă greutatea pretinselor victorii, la nivel militar, care antrenează responsabilităţi şi costuri mari pentru stabilitate, pace şi reconstrucţie. În Siria e departe de a fi pace, iar Rusia rămâne în braţe cu toate problemele spinoase ale rivalităţilor şi condiţiilor puse de marile puteri – SUA şi statele europene, cu precădere, puterile regionale – Turcia şi Iran, în primul rând, partenerii săi din formatul Astana, apoi Arabia Saudită şi Israel; în fine cu grupările din interiorul Siriei – loialiştii allawiţi ai lui Al Assad, miliţiile şiite, kurzii şi rivalii conflictelor sectare, în afara opoziţiei şi grupărilor puternice ce deţin fiefuri în Siria.

Costurile aventurii siriene: spre faliment economic, pe modelul URSS

Rusia are drept primă problemă costurile aventurii siriene, care sunt deja excesive, într-un buget şi o situaţie economică revizuită în scădere de FMI şi Banca Mondială, spre o frânare de 1,2-1,5% anul acesta. Cu un baril de petrol ce se încăpăţânează să nu crească, în ciuda acordului cu OPEC, şi care a atins un minim în finalul anului trecut, economia Rusiei ameninţă să nu mai poată acoperi în acelaşi timp şi nevoile interne, şi ambiţiile militare şi ale cursei înarmărilor, şi pe cele ale aventurilor militare în afara teritoriului, generate de acţiunile din Siria, Libia şi alte multe state africane, unde acţionează Companiile Militare Private ruse ale GRU.

În al doilea rând, pretenţiile partenerilor săi, cu precădere Turcia şi Iran, nu sunt acceptabile. Din contra, perspectiva eliminării trupelor iraniene reclamă o nouă amplasare de trupe ruse pe teren, deci costuri suplimentare pentru carnea de tun necesară separării părţilor ce se confruntă în Siria. Iar menţinerea Iranului ameninţă confruntarea între aceste trupe şi Israel, cu care Rusia încearcă să nu intre în coliziune, la nivel militar. În plus, a nu respecta nevoile de securitate ale Israelului aduce înapoi angajarea americană.

Trei zone în condiţionalitatea americană în Siria, noul Afganistan al Rusiei

În fine, Rusia are probleme majore în 3 zone ale Siriei. Mai întâi în provincia Idlib, acolo unde s-au mutat luptătorii opoziţiei sunnite extraşi din celelalte zone de dezescaladare, păcăliţi să părăsească regiunile respective. Acum sunt 1,5 mln luptători în afara celor 1,5 mln locali şi a miliţiilor pro-turce ale Armatei Siriene Libere. Dacă mai adăugăm componenta Forţelor Democratice Siriene, majoritar kurde, controlate de SUA, plus elementele armatei turce, avem dimensiunea unei imposibilităţi de a oferi lui Assad regiunea.

În al doilea rând, este regiunea Al Tanf, de la frontiera triplă Irak-Iordania-Siria, acolo unde SUA deţine o bază militară, întărită, cu scopul de a da asigurări Iordaniei. În plus, există o arie de securitate de jur împrejur de 55 km, pe care o garantează şi o apără Statele Unite şi armata americană. Această bază nu intră sub condiţionarea retragerii celor 2000 militari americani din zona de Nord-Est, zona kurdă. Mai mult, ea are în zona de competenţă şi o tabără de refugiaţi, majoritară anti-Assad, de luptători ai opoziţiei, la Rukban. Şi aceasta e o zonă pe care Rusia nu o poate atinge.

În fine, tot forţele americane care apără astăzi zona de Nord-Est a Siriei, zona kurdă, se vor retrage de aici la încheierea luptei cu Daesh-ISIS, dar numai dacă există garanţii ale securităţii trupelor SDF şi a continuării luptei contra teroriştilor, dar şi a neingerinţei în afacerile kurde. Mai mult, kurzii s-au dovedit solizi politic şi administrativ în zonele pe care le controlează, îşi doresc autonomia, chiar statalitatea, de ce nu, iar Rusia nu poate garanta neutralitatea Turciei sau limitarea ambiţiilor sale de a-şi rezolva militar problema kurdă de la frontiera sa sudică.


Bashar Al Assad şi Vladimir Putin FOTO EPA-EFE

Retragerea de pe hârtie: trei anunţuri formale ale lui Putin pentru înnămolirea Rusiei în Siria lui Assad

Până acum, Rusia a anunţat de nenumărate ori retragerea din Siria: în martie 2016, în decembrie 2017 şi în iunie 2018. De fiecare dată, a fost un eşec total, mai mult, cei 3000 de militari oficiali – alături de toate celelalte categorii de forţe ruse nerecunoscute – au luptat în paralel cu 39.000 de lovituri aeriene, 121.466 ţinte teroriste eliminare şi 86.000 de militanţi ucişi, cât raportează comandanţii militari ruşi.

Dar aceste eforturi nu au ajutat, din contra, retragerea americană reclamă noi forţe de adus pe teren. Pentru că pacea nu se poate câştiga fără prezenţa suficient de mare a soldaţilor pe teren, ceea ce înseamnă costuri financiare multiple, morţi şi răniţi şi costuri de imagine imense, pe care Rusia lui Putin nu e sigur că şi le poate permite astăzi. Nici cât Uniunea Sovietică a lui Gorbaciov acum 30 de ani.