Lucrurile sunt cu atât mai grave cu cât se poate adăuga conflictului existent, îl poate potenţa şi poate beneficia de implicări imediate, în forţă, venite din spaţii externe. În plus, dacă este să mai adăugăm un element suplimentar de gravitate, implică deja actori esenţiali ai echilibrului de până acum - şi aşa devenit extrem de fragil - al lumii ortodoxe de azi, oricum profund zdruncinată în urma Marelui Conciliului Pan-ortodox ratat din Creta.

Translatarea actualului conflict între Kiev şi regiunile separatiste se transformă acum într-o ecuaţie cu mult mai complexă şi care, destul de uşor, poate aduce din nou la suprafaţă rădăcini adânc îngropate ale urii, intoleranţei, odată cu amintirile unor masacre sau alte războaie purtate în numele credinţei. Şi nu numai în Ucraina, ci în întreaga zonă a Mării Negre. Poate, în anumite condiţii, chiar mai departe.

Este vorba despre mai vechea întrebare a subordonării bisericilor ortodoxe faţă de un centru comun, Patriarhatul ortodox de la Constantinopol, tradiţia afirmând că Patriarhul Ecumenic este „primus inter pares", cu autoritatea de a reprezenta bisericile ortodoxe în dialogul ecumenic şi având sarcina de a convoca şi pregăti marile reuniuni ce marchează viaţa internă a lumii ortodoxe. Numai că această influenţă a început să scadă progresiv, pe măsură ce creşte continuu puterea reală de influenţă a Biseriii Ortodoxe Ruse, cea mai numeroasă din lumea ortodoxă, susţinută pe plan intern pentru a deveni o forţă indubitabilă şi omniprezentă. Chiar dacă, după căderea URSS, Federaţia Rusă nu a renunţat la principiul statului laic, este evident că preşedintele Putin consideră că Biserica Ortodoxă este, în marea tradiţie rusă, adevăratul liant al naţiunii, valoarea supremă a identităţii naţionale. Şi, la fel de evident, consideră Biserica drept principalul vehicul de sprijin pentru acţiunea sa externă, cea de impunere şi consolidare a influenţei ruse mai întâi în aria de acoperire a fostelor state sovietice şi, apoi, radiind mai departe, însoţind şi dând substanţă marii mişcări de extensie şi proiectare a forţei care a făcut ca acum Rusia, plecând de la spaţiul protejat pe care şi l-a construit în Siria, să devină principalul decident care face jocurile în Orientul Apropiat.

Operaţiunea este enormă şi gândită ca o ofensivă strategică menită să pătrundă în adâncime, pe teritorii considerate drept ostilizate şi în care strategii Kremlinului au socotit că ar fi extrem de util şi productiv ca forţei armate (nu întotdeauna argument bun de folosit pe termen lung) să i se adauge persuasiunea credinţei.

Drept care, bătălia de acum din Ucraina, unde Patriarhatul de la Moscova face a doua sa mişcare externă majoră după boicotarea Conciliului Pan-Ortodox din Creta. Profită la maximum de haosul existent în Ucraina unde, alături de marea Biserică Ortodoxă care depinde de Moscova, mai există două alte Biserici ortodoxe dizidente care nu recunosc autoritatea Moscovei. Printre ele, cea a Patriarhatului de la Kiev.  Bisericile dizidente nu sunt recunoscute de nici o altă biserică ortodoxă din lume dar, normal, sunt pârghia pe care puterea de la Kiev (şi, normal, pentru jucătorii din întreaga lume care o sprijină) vrea s-o folosească drept liant la nivel naţional.   

Aşa se explică şi retorica deosebit de agresivă folosită de preşedintele Poroşenko care, la finele lunii iulie, afirma că influenţa Patriarhatului de la Moscova constituie „o ameninţare directă la securitatea naţională":

FOTO: frescă din Liov (Ucraina) înfăţişând o scenă din Judecata de Apoi, cu preşedintele Putin, Patriarhul Kiril şi militari separatişti proruşi (Iurii Diacşin/AFP)

Consider drept absolut necesar să tăiem toate tentaculele prin care ţara agresoare acţionează în interiorul statului nostru

 a declarat Preşedintele Poroşenko.

Situaţia evoluează brusc din momentul în care Patriarhul ecumenic de la Constantinopol, Bartolomeu I, şeful simbolic al celor 300 de milioane de creştini ortodocşi din întreaga lume, decide să trimită doi exharhi, reprezentanţii săi personali la Kiev „în cadrul pregătirii conferirii statutului de biserică autocefală Bisericii Ortodoxe a Ucrainei“ - aşa cum se spune într-un comunicat postat pe Facebook.

Perspectiva este de a vedea cum cea mai mare dintre Bisericile dizidente, Patriarhatul de la Kiev, devine singura entitate ortodoxă recunoscută pe teritoriul Ucrainei, în detrimentul Bisericii istorice care depinde de Moscova şi expresie a ceea ce ruşii denumesc „inima creştină a Mamei Rusii". Căci la Kiev, în 988, s-a născut biserica creştină rusă în momentul în care pricipele Vladimir s-a convertit şi a organizat un botez în masă pentru toţi supuşii săi.

Dacă aşa se va întâmpla, atunci este extrem de posibil să apară un decret prezidenţial de urgenţă, urmat de o lege care să treacă foarte uşor prin Parlament, în termenii căreia Patriarhatul devenit biserică oficială să preia eventual toate sau cât mai multe dintre locaşurile de cult şi proprietăţile Bisricii dependente de Moscova.

Reacţie fără precedent şi plină de semnificaţii a venit de la Moscova. Iată Declaraţia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, text apărut vineri seară (îl găsiţi aici în verisunea în limba englexă şi aici în versiunea franceză).

Este ceva care îmi pare echivalent cu ultima treaptă înaintea rupturii totale, afuriseniei şi schismei. Se anunţă că:

Patriarhatul Moscovei suspendă comemorarea liturgică a Patriarhului Bartolomeu precum şi participarea Biserii ortodoxe ruse la Adunările episcopale şi la dialogurile teologice, la comisiile multilaterale şi la orice alte structuri prezidate sau co-prezidate de reprezentanţii Patriarhatului de la Cosntatinopole. În caz că se va continua activitatea anti-canonică a Patriarhatului de la Cosntantinopole pe teritoriul Bisericii Orotodoxe a Ucrainei, vom fi nevoiţi să rupem complet comuniunea eucaristică cu Patriarhatul de la Constantinopole (sbl, n)...Ştiind că ceea ce se produce reprezintă o primejdie pentru întreaga ortodoxie mondială, în acest moment dificil ne adresă, uturor Bisericilor Orotodoxe Autocefale pentru a le cere ajutorul...Ne adresăm şi tuturor preoţilor Biseriii Ortodoxe Ruse cu acest apel la rugăciune înflăcărată pentru păstrarea unităţii sfintei ortodoxii.

Foarte greu de intuit până unde poate merge degradarea aceasta foarte severă a situaţiei. Au început, în anumite medii, analizele privind modul în care o asemenea mişcare poate transforma un război clasic într-unul religios sau să adauge o motivaţie religioasă războiului civil de acum. Ce nu ştie nimeni este dacă apelul Moscovei va fi urmat nu numai de rugăciuni în alte Biserici autocefale ortodoxe din zone cu eventuale tensiuni între biserici ortodoxe oficiale şi dizidente şi cum, în anumite circumstanţe favorizante, ele pot deveni sursă de război cald.

Unele surse spun că aceasta va fi, cel puţin în zona Mării Negre, una dintre posibilele dezvoltări majore ale războiului asimetric în curs de desfăşuare. Şi suntem la graniţa cu această Ucraină a tuturor pericolelor.