Vine iarna: globalizarea boicoturilor şi extremismelor

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
erdogan macron

Un val de ură împănată cu cereri de boicot s-a revărsat asupra Franţei în lumea islamică. Globalizata ură e aţâţată de nădejdea victoriei stângii în SUA. Or, a o aplana presupune claritate morală, nu împăciuitorism.

”O ţară care nu respectă drepturile propriului popor nu le va respecta nici pe ale vecinilor ei”,  nu obosea Andrei Saharov să le tot spună occidentalilor . Potrivit părintelui bombei cu hidrogen, unul dintre cei mai importanţi disidenţi din istoria comunismului şi un ilustru deţinut al KGB-ului, drepturile omului şi încălcarea lor nu trebuie considerate niciodată doar o chestiune umanitară, de vreme ce sunt relevante şi pentru securitatea internaţională, după cum pe drept aminteşte genialul Gary Kasparov, fostul campion mondial la şah, în instructiva sa carte din 2015, ”Vine iarna”.  Care cere vestului să pună capăt, în fine, împăciuitorismului său autopăgubitor faţă de Rusia lui Putin. Sau faţă de alte regimuri similare.

Administraţia Obama/Biden a rămas surdă la apelul de bun simţ al lui Kasparov şi al altor foşti disidenţi anticomunişti ori antiislamişti. Sub ea şi, parţial, sub administraţiile Bush, SUA au practicat appeasmentul şi faţă de Moscova şi faţă de Teheran şi faţă de Beijing. Rusia a răsplătit această atitudine invadând mai întâi Georgia, apoi Ucraina, după decizia oamenilor din aceste zone de a se orienta spre vest. 

Biden, China şi tiraniile răsăritene

Ce înseamnă, din acest punct de vedere, probabila victorie a lui Joe Biden în alegerile prezidenţiale americane? Nu e clar. Dar există întemeiate motive de îngrijorare, privind un viitor predeterminat, probabil, de bilanţul celor opt ani în care candidatul democrat a fost vicepreşedintele Statelor Unite. 

Chiar dacă s-ar dovedi nefondate acuzaţiile fostului militar de carieră Tony Bobulinski, partenerul de afaceri al lui Hunter Biden, care-l învinuieşte direct pe Joe Biden de a fi minţit cu privire la sulfuroase afaceri chineze şi la sume uriaşe obţinute din China comunistă, un fapt e clar. Încrederea în capacitatea lui ca preşedinte de a face faţă provocării chineze ar fi durabil subminată. Şi chiar dacă o viitoare administraţie n-ar readuce Vestul în poziţia catastrofală în care s-a găsit Occidentul, în epoca Obama, în materie de combatere a tot mai asertivului expansionism ruso-chinez, a tot mai agresivului extremism islamic şi a planurilor nucleare ale ayatolahilor iranieni, nu prea există în aceste domenii motive realmente întemeiate de optimism.

La urma urmei, după patru ani de demonizare asiduă în medii şi universităţi a administraţiei Trump în ciuda  excelentei ei politici externe, care a întărit NATO, a îngrădit expansiunea Chinei şi a promovat cu succes pacea israeliano-arabă  reorientând spre vest mari părţi ale lumii islamice, oare ce se poate aştepta în diplomaţie de la Joe Biden? Echipa lui s-ar vedea îndreptăţită de o victorie la prezidenţiale să restaureze complet politica externă a epocii Obama. Ceea ce ar însemna şi o adîncă închinăciune în faţa forţelor globalizării şi ale antiamericanismului mondializat considerând rirscurile sino-ruso-iraniano-turce mai mici decât un preşedinte Trump, decis să acorde prioritate intereselor americane. 

Restaurarea intereselor globaliste şi drepturile omului

Or, situaţia nu e azi mai puţin rea sau periculoasă decât acum patru ani. Dimpotrivă. Globalizarea nu s-a oprit la înglobarea în circuitul economic internaţional a împilării sclavilor uiguri, obligaţi de regimul comunist de la Beijing să presteze munci pentru concerne intercontinentale şi giganţi tehnologici. De astfel de înrobiri chineze profită, potrivit unui studiu din martie al Institutului Australian pentru Studii Strategice (ASPI), cel puţin 83 de mari concerne şi mărci de anvergură planetară. E vorba de firme, care, ca Nike, se dau foarte progresiste şi antirasiste, când e vorba de semnalat virtuţi şi, mai ales, de partea cui se află în disputa politică internă, privind un presupus ”rasism sistemic”, american, dar care n-au probleme în a profita de pe urma prigoanei dezlănţuite de regimul comunist chinez. 

În cauză, desigur, nu sunt doar cele 27 de fabrici din nouă provincii chineze identificate de raportul citat ca folosind rentabila muncă silnică uigură. Şi nici doar cele 83 de mari concerne, între care Adidas, Apple, Esprit şi Fila, ultimele trei refuzând să răspundă întrebărilor referitoare la aceste chestiuni, adresate lor de organizaţia Business & Human Rigths Resource Center. Altele au replicat jenant de evaziv, nebulos şi imprecis, ocolind orice angajament clar de rapidă sistare a inumanelor, dar profitabilelor practici şi tratamente.  

Dacă fabrica lumii şi noua bază a expansiunii totalitarismului de tip marxist pe glob e China, iar cei patru ani de presiuni exercitate de preşedinţia Trump n-au readus câtuşi de puţin imperiul de mijloc pe calea cea bună, ce se poate aştepta de la revenirea stângii la putere, în SUA? Şi ce efecte va avea restaurarea, în centrul politicii establishmentului american, a fricii de gura lumii şi de acuza de rasism în combaterea pericolului islamist ?  

Stânga şi strategiile îngrădirii pericolului islamist

Un agent de securitate reluat de BBC a admis recent că ar fi putut împiedica sinistrul atentat islamist de la Manchester. Omul a clacat, fiindcă a refuzat, de frica osândirii sale ca rasist, să-l controleze pe suspectul de origine libiană, înainte ca teroristul să-şi detoneze rucsacul plin cu exploziv şi cuie şi să omoare zeci de oameni în stadion, între care un băieţel de opt ani şi alţi copii. 

Or, îngrădirea pericolului islamist reclamă două strategii. Una implică proiectarea unei imagini disuasive. Una, marcată de forţă, de autoritate, de fermitate şi de imprevizibilitate a reacţiei,  potenţial dure, descurajând orice mişcare sau regim care ar încerca să-şi amelioreze poziţiile ori să se extindă prin atacuri asupra lumii libere şi tentative de a o demola din exterior sau interior. 

Iar cealaltă, presupune eforturi interne şi externe pe termen mediu şi lung de educare, de modernizare şi reformare, nu în ultimul rând a Islamului, în spiritul valorilor liberale, iluministe, democratice şi occidentale. Deci în spiritul respectării drepturilor omului, ale femeilor, ale minorităţior, ale religiilor neagreate de extremism, islamism, ortodoxii şi fundamentalisme, cocoloşite ani şi decenii, în numele antirasismului şi multilateralismului de către stânga, inconştienţii şi radicalii ei. 

Franţa, Turcia şi reacţia lumii

Reacţii furibunde şi cereri virulente de boicot şi pedepsire a francezilor a iscat, global, intenţionata stavilire a islamului conservator,  promisă, just, de preşedintele Macron, în urma decapitării unui eroic profesor, ucis pentru că a predat elevilor săi o lecţie nu antimusulmană, ci anti-islamistă şi antiextremistă, de libertate a opiniei, presei şi expresiei. 

Nu o firească înţelegere şi sprijin, ci insulte suburbane a recoltat, în ecou, liderul Hexagonului din partea islamistului tiran turc, un lider tot mai autoritar şi mai agresiv şi la adresa ţărilor vecine, Grecia şi Cipru, afişând un comportament inadmisibil nu doar faţă de Paris, ci şi în NATO. Căci preşedintele Erdogan s-a aliat cu Rusia lui Putin şi a cumpărat de la Moscova rachete S-400, în pofida obiecţiilor americane. 

Insolenţa şi atitudinea belicoasă afişate de Turcia nu sunt uimitoare. Din pricina grav eronatelor politici strategice şi economice ale unui regim de la Ankara ambiţionându-se să refacă imperiul otoman şi să preia conducerea lumii islamice pe bază de militarism şi ură faţă de alte naţiuni, societăţi şi culturi, Turcia islamistă riscă nu doar grabnica supraextindere imperială, ci şi să ajungă rapid şi irevocabil în sapă de lemn. Hiperinflaţia şi degradarea economică nemulţumesc poporul turc, astfel încât autoritarul regim are nevoie urgent de inamici. Confuzia dintre islam şi islamism şi lozinca islamofobiei, stăruitor agitată de stânga îl ajută.  

Cu atât mai mult ar avea Macron şi Franţa democratică, republicană, dreptul să spere la fapte, nu doar la vorbe de solidaritate necondiţionată din partea Europei şi a Americii, în ciuda bilanţului diplomatic nu tocmai ireproşabil al Parisului în materie de coeziune nordatlantică. În fond, declaraţia de război a Turciei la adresa Franţei e şi una împotriva Germaniei, a Europei, a lumii libere în genere.    

Or, Berlinul, principalul aliat al Parisului, s-a mulţumit să declare moale că, în această chestie, ”Germania e de partea Franţei”. În mod vădit, oficialităţile germane n-au niciun chef de fapte şi simt nevoia să menajeze sentimentele multor cetăţeni din rândul celor trei milioane de turci şi germani de origine turcă din Republica Federală. Ca şi ale altor imigranţi din lumea islamică. 

Iar această lume arde. Nu în ultimul rând pentru că, decenii la rând, tiranofilii alintând şi extrema stângă occidentală, care, tot culpabilizând vestul, împărtăşeşte cu islamismul inamici comuni, cum ar fi democraţia liberală, economia de piaţă şi religiile civilizaţiei iudeo-creştine, s-au exersat în a menaja sentimente antioccidentale şi, spre a-l parafraza pe Churchill, în a alimenta diverşi ”crocodili”.  Pe care ”împăciuitorul îi hrăneşte în speranţa ca va fi devorat ultimul”.  

Aşa s-au văzut hrăniţi mult timp şi Putin şi Erdogan şi Xi Jinping şi ayatolahii iranieni şi, nu în ultimul rând, varii grupări teroriste islamiste.  Capitulările faţă de antiamericani şi antioccidentali au sfârşit prin a globaliza şi extremismele, şi ameninţările cu boicotul. 

În perspectiva unei eventuale schimbări de macaz la Washington, redând stângii aliate cu islamismul câştig de cauză după alegerile prezidenţiale americane, tot mai mulţi lideri moderaţi sau pro-occidentali din lumea arabă şi islamică vor fi ispitiţi să urmeze exemplul preşedintelui egiptean al Sisi şi să condamne Franţa lui Macron, ori să se disocieze de vest. Aceasta, deşi faţă de ambiţiile expansioniste ale Turciei şi ale Frăţiei Musulmane coalizate cu Erdogan şi cu Iranul, Egiptul, ţările arabe, Israelul şi Macron ar trebui să fie de aceeaşi parte a baricadei.

Ce-ar ajuta în aceste condiţii, înaintea ”iernii care vine”? Programul unui Andrei Saharov. Un vest unit, angajat în Orient şi pretutindeni, conştient că respectul pentru drepturile omului nu e vreun moft, ci esenţial pentru pacea şi stabilitatea internaţională, de vreme ce democraţiile nu provoacă războaie. Şi că lumea liberă nu-şi va salva drepturile, libertăţile şi existenţa, decât dacă renunţă la appeasement în favoarea clarităţii morale şi a apărării ferme şi mândre a propriilor valori.

Petre M. Iancu

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite