Se întâmplă ceva nou? Nu neapărat, doar se extind şi se otrăvesc conflicte mai vechi, ca întodeauna când la orizont apare perspectiva imediată de a face bani, foarte mulţi bani, imens de mulţi bani, punând primul stăpânire pe un teritoriu, în cazul nostru prin preluarea în forţă, sub diverse pretexte, a unor zone care fac parte din patrimoniul altora, recte subsolul Mării Mediterane. Conflictul se structurează în creştere, odată cu intrarea în ecuaţie a intereselor celorlalţi actori - marile companii petroliere cu tradiţie în acest spaţiu, începând cu cele ale SUA şi Marea Britanie - dar şi cu aglutinarea unor alte raţionamente, cele de securitatea şi de gândire geopolitică de perspectivă în ce priveşte redefinirea spaţiilor de influenţă.

Din nefericire, totul se suprapune peste procesul lent, dar extrem de sigur de compromitere a valorii şi capacităţii ONU de a acţiona ca mediator în situaţii de conflict. Dar scoate la iveală şi alte vulnerabilităţi de sistem, unele severe, chiar şi la nivelul organizaţiilor reprezentative ale spaţiului euroatlanic, UE şi NATO, acum prinse în păienjenişul unor interese naţionale diferite, câteodată antinomice, aşa cum sunt cele care ghidează principalelor state în relaţiile cu Turcia, ţară pe care atât de mulţi parteneri europeni şi euroatlantici o critică aproape continuu, dar cu care, ca un făcut, nu îndrăznesc să se certe dincolo de mici avertismente verbale severe şi neîndurătoare.

Cazul de acum este exemplar în acest sens şi arată că, dacă are parteneri euroatlantici atât de supăraţi şi nervoşi, lui Erdogan puţin în pasă în continuare, foarte sigur că există alţi posibili aliaţi foarte aproape, la fel de puternici şi poate mult mai uniţi ca aceştia de acum tocmai fiindcă doresc cu atâta ardoare să rescrie geografia puterii. Începând cu Mediterana, în acest caz, dar evident nelimitându-se la ea.

Ce înseamnă însă „cazul de acum“? Nu vă gândiţi numai la spectacolul tensiunii cu elemente militare încorporate dintre Turcia şi Gercia, cu Franţa adăugată în ecuaţie. Din punctul meu de vedere, e ceva mult mai grav pentru că apare acuzaţia directă a unui stat NATO către un alt membru al Alianţei (fără ca Alianţa să îndrăznească să zică nimic) : Departamentul de Stat al SUA acuză (aveţi aici comunicatul) că Preşedintele Erdogan are întâlniri oficiale cu conducerea Hamas, organizaţie desemnată ca teroristă de NATO şi UE,  cu lideri sosiţi la Ankara şi care figurează pe listele „Specially Designated Global Terrorists“. Din delegaţie au făcut parte Ismail Sanieh, şeful Biroului Politic al Hamas, Saleh al-Arouzi, adjunctul şefului Hamas, Maher Salah, şeful reţelei Hamas din străinătate şi Ezzat al-Rihiq, şeful Hamas al organizaţiei religioase arabe şi islamic.

Sanieh şi Erdogan la Ankara

Mai explicit în exprimarea îngrijorării americane a fost Philip Reeker, subsecretarul din Departamentul de Stat responsabil pentru probleme europene şi eurasiatice care a spus că tensiunile actuale din zonă „complică eforturile NATO de a face un front comun împotriva activităţilor destabilizatoare ale Rusiei în estul Mediteranei şi cresc riscul pentru o escaladare neintenţionată“.

Dar, pe fond, chestiunea de profunzime este de a şti dacă NATO şi UE sunt blocate doar de mişcările ofensive ale lui Erdogan şi de spaima de a-şi pierde punctul major de relaţionare cu spaţiul Orientului Apropiat, cu temerea de a nu rămâne decât cu Grecia ca aliat, perspectivă de securitate militară şi economică absolut deloc încurajatoare. Dar, în acest caz precis, al relaţiei cu Hamas, numai asta contează?

Nu cred, deoarece suspiciunea americană s-ar putea să fie justificată şi acum, în aceste timpuri de incertitudini majore, să fie vorba despre o mişcare suplimentară a lui Erdogan care păşeşte tot mai departe pe un drum cu mari riscuri inerente, acela de a se auto-oferi drept mediator musulman pentru o alianţă a organizaţiilor politico-militare din regiune, o forţă de temut, dar extrem de divizată din momentul dispariţiei de pe scenă a liderului istoric Yasser Arafat.

Într-adevăr, o reunire a forţei şi influenţei marilor organizaţii ar fi un argument care ar oferi oricărui lider politic o putere de joc care - pe unele paliere - să fie determinantă în viitoarea rescriere a hărţii Orientului Apropiat. Aş vrea să vă amintesc că în luna martie a acestui an, în totală discreţie, Serghei Lavrov, ministrul de externe rus, se întâlnea la Moscova cu Islamil Hanieh pentru a discuta de „reconcilierea inter-palestiniană“, doar la o săptămână după ce avusese o discuţie pe rema respectivă cu Hussein al-Seick, membru Fatah. Pentru Erdogan, ar fi logic ca Turcia să-şi dorească să fie asociată sau, şi mai bine, să poată prelua medierea unui asemenea proces, folosind foarte multele canale de criză deschise cu Israelul. Pe mâna Rusiei, Hamas şi al Fatah au anunţat pe 2 iulie că-şi unesc eforturile pentru a apăra interesele unui Stat Palestinian bazat pe platforma oferită de Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei. Să vrea Moscova introducerea Turciei în mecanismul negocierilor de profunzime care susţin încă o stare oarecare de pace înte marii actori din zonă?

Posibil, dar extrem de riscant, mai ales că se vorbeşte despre convocarea la Moscova a unei conferinţe pentru viitorul Palestinei, tocmai pentru a încerca o nivelare a asperităţilor şi la construirea unei platforme comune de negocieri cu Israelul.

Pe de altă parte - şi aici americanii au dreptate - Erdogan a reuşit să creeze o zonă de presiune care a încetinit sau a diluat formarea acelei unităţi pe flancul de est care să înceapă de la Baltica şi să se constituie într-o arhitectură coerentă de securitate până în Mediterana.

Erdogan are o viziune politică extrem de clară pe care o duce pas cu pas la îndeplinire şi care începe să devină o problemă pentru credibilitatea organizaţiilor din care facem şi noi parte. Întrebarea imediată pentru noi este dacă suntem pregătiţi - la nivel de ţară - cel puţin  pentru efectele economice pe care această dezechilibrare de situaţie le va avea în continuare. Mai precis, întrebarea corectă ar fi dacă şi în ce mod pregătim o ofertă într-atât de interesantă încât să fim luaţi în seamă în următoarea formulă de restructurare geopolitică din zona noastră, cea ceare urmează să fie prezentată nu mai departe de 2024.

În pregătirea acestui eveniment apar confruntările şi tensiunile locale de acum şi negocierile aproape finalizate care se poartă în spatele lor. Inclusiv despre noile alianţe economice şi politice cu susţinere militară. Poate de asta nu zice nimeni nimic, inclusiv România, discretă, cuminte şi cu ochii în altă parte.