Acesta nu este un text despre „Charlie Hebdo“, despre democraţie şi libertăţi, despre lumea frumoasă care a fost stricată de îngerii războiului religios. Este mai degrabă despre moartea mută a peste 2.000 de oameni. Dintr-un foc.    

Nu ne pasă de Boko Haram. Sunt departe. Uitaţi de civilizaţie în nordul Africii. În timp ce solidaritatea s-a transformat în credinţă pe străzile din lumea occidentală, potecile îmbâcsite din nord-estul Nigeriei bălteau în sângele vărsat. Nu are de ce să vă impresioneze nici asta. Sunt negri, mulţi, needucaţi, probabil că maimuţele astea chiar „şi-o merită”.

Cine stabileşte cât cântăreşte moartea unei persoane?

Răspunsul este: mass-media.

Ai 16 ani şi trăieşti într-un oraş prăpădit din Nigeria. Ai plecat de la şcoală, spre casă, alături de alte patru colege. Maşina în care eşti se opreşte brusc. Din spate apar cinci indivizi cu batice pe frunte. Îşi ţin mândri şi nonşalant mitralierle îndreptate spre voi. Ştiai ca avea să ţi se întâmple şi ţie asta. Unul dintre ei se apleacă şi îţi spune: „pe voi vă căutam. Voi sunteţi alea cu capetele mari care insistă să meargă la şcoală când noi am spus clar că <<boko>> înseamnă <<haram>>. Vă vom ucide acum, aici“. Vina ta este că te-ai născut în Nigeria.

Rapoartele internaţionale arată că din 2009, peste 500 de fete au fost răpite, sechestrate, violate, abuzate fizic şi pishic şi în cele din urmă, obligate să se convertească şi să se mărite cu islamişti extremişti. Unele au scăpat de chin. Prin moarte. Peste 2000 de oameni - în principal copii, femei şi bătrâni - au fost ucişi pe 7 ianuarie în Baga, Amnesty International evocând „cel mai grav masacru“ comis până acum de Boko Haram.

Vă închipuiţi ce înseamnă 5 km de cadavre? Atât de multe zăceau pe străzile prăfuite ale oraşului african încât lucrătorii Naţiunilor Unite au renunţat să mai încerce să identifice trupurile neînsufleţite. La scurt timp, un alt atac a fost comis prin declanşarea unei bombe artizanale într-o piaţă plină de lume, în Maiduguri. O fetiţă de doar 10 ani purta bomba care a revendicat alte câteva zeci de vieţi. Alte două atentate sinucigaşe comise de copii au urmat.

Sunt doar câteva exemple din ceea ce s-a întâmplat în lume, în ultima săptămână, foarte departe de noi. Autorii? Organizaţia islamistă Boko Haram, al cărei nume se traduce prin „Educaţia occidentală este păcătoasă“, cea care vrea să transforme Nigeria într-un stat islamic. Şi o fac încet, dar sigur, cu armele în mână, cu pumni, jertfe şi mult sânge.

Suntem prea mulţi oameni pe pământ. Avem prea mulţi Dumnezei. Şi prea mulţi dintre noi nu avem niciun Dumnezeu. Martorii masacrului din Baga spun că, în timp ce fugeau, islamiştii se jucau de-a viaţa cu localnicii. Un fel de Hunger Games, dar tragic de real. Se întâmplă acum în 2015. Mulţi negri, sfrijiţi, cu haine rupte, cu ochii mari fug din calea cotropitorilor descreieraţi care-l poartă pe ţeava armei pe acelaşi Mahomed.

Mahomed e trending, cum s-ar zice. E la mare căutare pe internet şi în offline. O spun şi cele 5 milioane de exemplare ale revistei Charlie Hebdo. O spun toţi musulmanii care se dezic de faptele de la Paris, de cele din Belgia, de cele din New York şi tot aşa. Mahomed nu vrea asta, dar religia e cel mai bun pretext pentru a ucide. Aşa a fost dintotdeauna.


Imagini din satelit care arată distrugerile provocate de Boko Haram în oraşele nigeriene atacate 

Boko Haram n-a avut loc de Paris. Chiar dacă a dovedit că este o ameninţare la fel de puternică asupra păcii şi securităţii internaţionale ca şi Statul islamic din Irak sau Siria, organizaţia n-a avut parte de la fel de multă vizibilitate. Ignoraţi de preşedintele nigerian Goodluck Jonathan, de organizaţiile internaţionale, de francezi, de americani, de armata nigeriană incapabilă să-i oprească, Boko Haram a ajuns să controleze teritorii africane de mărimea Beneluxului.

Nu par să reprezinte o ameninţare la adresa europenilor, dar să nu uităm că Nigeria este cea mai mare economie şi democraţie a Africii, iar destabilizarea ei atrage după sine destabilizarea întregii regiuni. Şi după cum am văzut, efectul Domino se petrece la nivel mondial: se întâmplă o nouă ordine mondială, o nouă ordine socială, un anormal care devine, pe zi ce trece, tot mai normal.   

Importanţa unui oraş ca Paris va câştiga oricând lumina reflectoarelor, dar marginalizarea unor ţări ca Nigeria demonstrează că bogaţii nu vor fi niciodată prieteni cu săracii. Dacă interesele economice nu au atins încă punctul culminant. Vom vedea diferenţele (militare şi umanitare) atunci când se va întâmpla asta. 

Povestea Parisului nu este aceeaşi cu povestea Nigeriei, chiar dacă o bună parte din comunitatea internaţională ar vrea să o spună aşa.

Va veni vreodată ziua în care 44 dintre liderii lumii vor afirma într-un singur glas „Je suis Baga“?

Răspunsul: ni-l va da tot mass-media.

Brusc, îmi pare meschin, greşit şi ipocrit să spun „Je suis Charlie“.