Despre Statul Islamic s-a discutat foarte mult în ultima vreme, inclusiv în presa din România, însă, de cele mai multe ori, discuţia s-a purtat în contextul unui fapt împlinit, unui dat atribuit stereotipurilor şi prejudecăţilor pe care le regurgităm cu fiecare ocazie când vine vorba de Orientul Mijlociu.Cu toate că răpirile şi decapitările ostaticilor acestei organizaţii sunt fapte mai mult decât şocante şi condamnabile, ele sunt, în realitate, rezultatul unui şir lung de politici eşuate cu privire la Orientul Mijlociu.

Originile eşecului 

Această problematică îşi are originea, atât istorică, cât şi ideologică, în două aspecte extrem de importante când vine vorba de relaţia dezvoltată de Europa (şi aici, prin extensie instituţional-militară, putem include şi Statele Unite) cu lumea arabă. Primul aspect este unul legat de raportul de putere. Atât în perioada colonială clasică, cât şi în secolul trecut-începutul relaţiilor post-colonialiste britanice în Palestina sau a celor franceze în Yemen-, raportul de putere a fost unul disproporţionat şi neinclusiv.

În iulie 2003, în Irakul „eliberat“ de trupele coaliţiei, trupe ce aveau să includă câteva săptămâni mai târziu şi soldaţi români, s-a pus bazele unui guvern de tranziţie în care toată lumea a avut un cuvânt de spus. Mai puţin irakienii de rând. Paul Bremer, omul responsabil cu restabilirea ordinii în Irakul post-Saddam, a tratat atât lideri irakieni cât şi populaţia civilă cu superficialitate şi de pe poziţii de inegalitate socio-culturală, atitudini puternic ancorate în mentalitatea occidentală post-colonialistă. Poate cel mai controversat ordin al politicianului american a fost chiar cel cu privire la desfiinţarea armatei irakiene, celebrul „ordin numărul doi”. Peste 400 de mii de soldaţi irakieni au rămas atunci nu numai fără salarii şi privilegii, dar şi fără cel mai important atribut al unui bărbat din Orientul Mijlociu-statutul social. Oare câţi dintre cei 400 de mii de „fii ai lui Saddam” îngroaşă astăzi rândurile grupării Statului Islamic?

Al doilea aspect al faptului că Statul Islamic este efectul şi nu cauza violenţelor din lumea arabă este chiar lipsa unui plan concret post-invazie. Forţele Coaliţiei nu au prezentat şi nu s-au purtat în cei 11 ani de la invadarea Irakului într-un mod ce ar dovedi că exista o viziune clară, durabilă şi sustenabilă cu privire la viitorul acestei regiuni. Lipsa unor politici coerente a dus, în realitate, la creearea nu numai a vidului de putere şi condiţiilor apariţiei grupării Statul Islamic, dar şi la apariţia grupării în sine.

La porţile Orientului 

Nu spun că doar aceste două cauze sunt singurele ce au dus la crearea unei grupări de asemenea anvergură. Sunt multe cauze interne, factori ce ţin de politica regională şi istoria confruntărilor religioase din Orientul Mijlociu, desigur. Însă, dacă ar fi complet oneşti cu noi înşine, Occidentul are o vină cel puţin egală în această problemă, iar politica la care România se aliniază fără a ţine cont de avantajul unic al relaţiilor speciale cu Orientul Mijlociu, este una în defavoarea tuturor părţilor implicate în acest conflict. 

De la concedierea armatei irakiene, inversarea bruscă a raporturilor de putere dintre şiiţi şi suniţi, şi chiar până la înarmarea diferitelor grupări rebele din Siria ultimilor doi ani, Europa şi Statele Unite au contribuit decisiv la creearea unuia dintre cei mai violenţi inamici pe care i-a avut vreodată- Statul Islamic din Irak şi Levant. Odată cu implicarea cetăţenilor români în acest conflict, de partea jihadiştilor, Orientul ne bate din nou la uşă. Cine şi cum va răspunde?