Reuniune de urgenţă a Consiliului de Securitate al ONU: SUA îşi pot număra aliaţii şi măsura eficienţa viitoarelor sancţiuni împotriva Rusiei

Şi nu numai atât. S-ar putea ca, în actualele condiţii în care tensiunile privind Ucraina depăşesc cu mult spaţiul ţării vecine şi prietenă tradiţională a României, reuniunea de azi să fie „testul de stres” în ce priveşte capacitatea de decizie şi de acţiune al organizaţiilor internaţionale.

În acest caz, vom vedea dacă Organizaţia Naţiunilor Unite mai poate funcţiona pentru îndeplinirea misiunilor sale fundamentale, pentru a veghea ca ororile războiului mondial să nu mai cuprindă niciodată lumea. Suntem în momentul când despre această perspectivă se vorbeşte din ce în ce mai insistent, invocându-se în mod repetitiv şi chiar cu o insistenţă din ce în ce mai suspectă prin evidenţa sa, diferitele similitudini cu situaţiile care au premers cel de-al Doilea Război Mondial.

Dacă lucrurile ar sta aşa cum este scris în Carta Naţiunilor Unite, ar fi cazul ca mecanismele speciale de detensionare a relaţiilor internaţionale gerate sub cupola politică a organizaţiei, să poată funcţiona oferind soluţii, inclusiv, în ultimă instanţă, prin formarea unor detaşamente de „căşti albastre” pentru a asigura zone de demarcaţie sau, cu mult mai complicat, funcţionând ca forţă de interpunere în paralele cu începerea procesului de negocieri sub egida ONU şi a Reprezentantului Special pentru regiune. Suntem extrem de departe de asta şi, din ceea ce se desenează acum în teren, dacă n-a funcţionat soluţia integrată în acordurile de la Minsk în ce priveşte Ucraina, atunci cum oare şi cine se va angaja într-un proces de pace care să fie impus printr-o decizie a ONU? Acum e imposibil de spus deoarece decizia asta ar trebui să fie luată în Consiliul de Securitate cu acordul tuturor membrilor permanenţi şi asta pare să fie acum dincolo de ceea ce am putea numi „perspective rezonabile”.

Spun asta deoarece, pe fond, discuţia priveşte atât zona principiilor cât şi realităţile din teren, ambele contradictorii fundamental cu ceea ce fiecare dintre marii actori spun că sunt interesele lor vitale de securitate. Totul se concentrează pe procesul de extindere al NATO: pe de o parte, membrii Alianţei afirmă cu fermitate că este dreptul oricărei naţiuni să decidă cu cine doreşte să se alieze pe viitor, inclusiv militar, cazul de acum al Ucrainei care cere cu insistenţă aderarea la NATO. În mod evident, dacă NATO va abandona sau negocia o formă îndulcită a acestui angajament, atunci admite că temerile Moscovei sunt îndreptăţite, caz în care ar accepta crearea unei „zone buffer”, zonă de separare cu caracter neutru şi eventual supravegheată de observatori internaţionali. De cealaltă parte, Moscova s-a angajat într-o partidă de etalare a puterii militare ofensive cu care încearcă să obţină oarece avantaje, adică acele garanţii de securitate cerute cu atâta insistenţă.

Momentul de acum este decisiv pentru toată lumea. Pentru NATO care, în funcţie de ce face şi ce obţine acum ca imagine publică a solidarităţii Alianţei, îşi va putea consolida noul său concept strategic care va fi prezentat în vară în cadrul Summitului de la Madrid, pe cu totul alte baze de influenţă dacă va integra în modul cel mai explicit menţinerea principiului primirii de noi membri din Est. Ceea ce va putea schimba sau măcar influenţa gândirea strategică a unora dintre fostele state fost sovietice care aşteaptă să vadă ce sorţi de izbândă are cererea de aderare a Ucrainei şi Georgiei. Adică să vadă cum şi în ce condiţii va putea continua acest proces:

Nu e vorba numai despre o schimbare de hartă şi geografie a puterii şi, chiar dacă nimănui nu-i convine să-şi amintească de asta, de inversare a zonelor de influenţă decise la Ialta de americani şi britanici împreună cu sovieticii după negocierea personală în care Churchill a cedat ţările din zona noastră prietenului Stalin.

Mai nou, inclusiv la această reuniune de azi a Consiliului de Securitate, vom vedea dacă se mai menţine ceva din marele protocol încheiat între NATO şi Rusia semnat la Paris în 1997, mai precis Actul Fondator privind relaţiile mutuale, cooperarea şi securitatea. Să vedem - şi cu ce costuri - dacă se va mai menţine ceva din afirmaţia esenţială pe care o găsiţi în acest document: se declară faptul că NATO şi Rusia „nu se mai consideră reciproc drept adversari” şi că „ambele părţi se angajează să se abţină de la folosirea forţei una împotriva celeilalte”.

Desigur, Rusia poate şă-şi folosească dreptul de veto pentru a bloca orice declaraţie pe care ar dori s-o voteze membrii Consiliului de Securitate care susţin poziţia SUA. Cu toate astea, ar fi un semnal foarte puternic că americanii şi europenii şi-au aliniat poziţiile şi asta schimbă complet raportul de forţe din acest for, totalmente defavorabil SUA în perioada Administraţiei Trump, poate vă mai amintiţi de seria de voturi care izolaseră complet diplomaţia americană la ONU în perioada respectivă. Marile ţări europene par să fie gata să susţină programul de sancţiuni extrem de serioase pe care urmează să le voteze în zilele următoare Congresul SUA. Mai este ceva, o chestiune de timing: începând de mâine, Rusia va deţine preşedenţia rotativă a Consiliului de Securitate şi, din această poziţie, va putea influenţa luarea deciziilor privind programul şi conţinutul agendei reuniunilor.

Dar dacă tot nu se poate lua o decizie, atunci de ce agitaţia şi presiunea de a avea subiectul Ucraina discutat azi în Consiliul de Securitate? Răspunsul ţine de continuarea presiunii internaţionale, chiar în creştere exponenţială, pentru aprobarea unor sancţiuni care chiar să afecteze fundamental interesele economice ale Rusiei, sancţiuni care să fie cu mult mai relevante decât cele decise în cazul anexării ilegale a Crimeii. Să vedem ce va rămâne din lista discutată acum de congresmenii americani şi de responsabilii politici de la Bruxelles şi să auzim dacă planurile europene de răspuns menţionează şi contractele care urmează să fie făcute în urgenţă cu furnizări de gaze şi petrol pentru a suplini o eventuală reducere semnificativă sau chiar o oprire completă a livrărilor din Rusia.

Sigur că asta ar lovi greu economia rusă aşa că, pe diverse canale, circulă informaţia că, peste câteva zile, la Beijing, în cadrul discuţiilor între preşedinţii Putin şi XI, va fi dat un semnal urgent privind situaţia conductei „Forţa Siberiei II” care ar putea prelua o parte importantă a rezervelor degajate prin reducerea tranzitului spre Europa, în condiţiile în care asta ar fi o mişcare ce va consolida actual alianţă strategică sino-rusă.

Pentru Europa, în afară de situaţia extremă a unui conflict militar care s-ar putea să ne trimită pe toţi în epoca de piatră, problema cea mai serioasă va fi capacitatea sa instituţională de a negocia independenţa energetică pentru TOATE ţările din UE. Dacă nu, perspectiva dramatică este de crearea a unor inevitabile dependenţe de grup şi, cel mai credibil, individuale, generatoare de oportunităţi pentru redesenarea unor discrete dar extrem de solide hărţi de influenţă în materie de supravieţuire directă. Cu urmarea în re-balcanizarea suveranistă a unei Europe care parcă abia aşteaptă să vadă cum ţările sale membre se vor sfâşia iarăşi între ele, cu minuţia şi precizia dovedită în atâtea episoade ale sângeroasei noastre istorii.

A noastră ca europeni, că de România ştiţi foarte bine ce s-a întâmplat.