Până atunci, regiunea va fi, alternativ, când cu Occidentul, când împotriva acestuia”, scria Henry Kissinger, în capitolul dedicat islamismului şi Orientului Mijlociu din lucrarea sa, Ordinea mondială (Penguin Press/New York/2014, pag. 96).

Din 1618 până în 1648, Europa a fost în război, un război purtat sub pretext religios. Cauza principală a fost lupta pentru hegemonie în Europa, în special ambiţia Franţei, condusă de cardinalul Richelieu, de a se profila pe plan european în detrimentul Imperiului romano-german şi puterii Habsburgilor. Ce a urmat? Războiul de 30 de ani s-a încheiat prin pacea din Westfalia. Acesta a fost ultimul război religios important din Europa. Deşi războaiele n-au încetat, cauzele care au stat la baza lor nu au mai fost de natură religioasă, ci de natură politică sau comercială. Acordurile de pace constituie, deseori, momente de cotitură în istorie, iar din acest punct de vedere Pacea din Westfalia a fost un eveniment cu totul deosebit. Semnarea, în 1648, a acestui tratat a marcat naşterea unei noi Europe, un continent de state suverane. Tratatul din Westfalia a recunoscut principiul suveranităţii statelor, ceea ce însemna că fiecare parte semnatară se angaja să respecte drepturile teritoriale ale celorlalte părţi şi să nu se amestece în treburile interne. Nu o să discutăm astăzi despre Ucraina, ci despre Orientul Mijlociu, unul dizolvat în componente religioase şi etnice, aflate în conflict.

Versiunea germană a Tratatului de la Münster, unul din documentele Tratatului de pace din Westfalia încheiat între Sfântul Imperiu Roman şi Franţa (1649)

Miliţiile religioase şi forţele care le susţin încalcă graniţele după cum li se năzare, creând un fenomen al statelor care eşuează în controlarea propriului teritoriu. De-a lungul istoriei, Imperiul Otoman a fost, din punct de vedere geopolitic, cultural şi ideologic statul islamic conducător al regiunii, un stâlp al stabilităţii şi un gardian al securităţii musulmanilor. Dispariţia Imperiului Otoman a îngăduit puterilor occidentale, precum Franţa şi Anglia, să intervină în arena Orientului Mijlociu, fapt ce a dus la divizarea regiunii în zone fără identitate naţională, frontierele fiind trasate arbitrar sau conform cu interesele marilor companii petroliere occidentale. Orientul Mijlociu de astăzi se află în aceeaşi situaţie ca Europa anului 1618. Primăvara arabă a prăbuşit nu numai dictatorii, instalaţi odată cu primii ani ai independenţei acestor state, dar şi ţările în care aceştia au condus zeci de ani, deschizând Cutia Pandorei: războiul religios între suniţi şi şiiţi, două ramuri ale islamului. Instabilitatea a cuprins Libia, Irak şi Siria, ultimele două apărute în urma unui acordului Sykes-Picot prin care britanicii şi francezii au împărţit răsăritul Orientului Mijlociu (aşa-numita Siria Mare). Singurele state care au supravieţuit furtunii în deşert (Primăvara arabă) au fost fostele colonii franceze Maroc, Algeria şi Tunisia. Astăzi, în Orientul Mijlociu, statele sunt incapabile să-şi asigure securitatea unor porţiuni importante din propriul teritoriu, unde miliţiile şi grupurile teroriste acţionează pe suprafeţe mari, fiind implicate în războaie civile interne, dar şi în războaie interstatale sau confesionale. Identitatea sectară şi cea comunală sunt mai importante decât cea naţională. De fapt, Orientul Mijlociu are la baza organizării sale comunităţile tribale susţinute de resurse naturale imense, lorzii locali implicându-se atât în treburile interne ale ţării, cât şi în treburile celorlaţi vecini, actorii străini fiind incapabili să stabilizeze regiunea. Ceea ce se întâmplă acum se datorează dezintegrării instituţiilor statale în urma revoluţiilor şi răspândirii focului generat de nemulţumirile sectare. Apariţia pe arena internaţională a Daesh (Statul Islamic) este datorată, fără îndoială, celor două crize din zonă: războiul civil din Siria, care a permis regruparea forţelor extremiste şi stabilirea unui loc de comandament, şi nefasta guvernare a administraţiei Nuri al-Maliki, în Irak, care a emanat gruparea.

SIIL reprezintă al treilea val al jihadismului global. Primul val a fost condus de discipoli ai lui Sayyid Qutb, un egiptean islamist radical, cunoscut ca teoretician al jihadismului modern. Militanţii au fost cei din generaţia lui Zawahiri, actualul lider Al-Qaida, care au căutat o justificare religioasă a faptelor lor. Principala ţintă a terorismului primului val au fost inamici de lângă noi, adică administraţiile seculare şi pro-occidentale din Orient. Primul lor act major a fost asasinarea preşedintelui egiptean Anwar Sadat, în 1981.

Vizita preşedintelui egiptean Anwar Sadat în Israel (19 noiembrie 1977) FOTO Getty Images

Al doilea val a apărut în anii ‘90. Din 1979 şi până în 1989, mulţi militanţi jihadişti au luptat în Afganistan împotriva ocupaţiei sovietice de unde a şi apărut noul lider al valului, Osama bin Laden. Bin Laden, pentru a găsi sprijin în acţiunile sale, şi-a căutat justificarea în răspunsul pe care organizaţia sa trebuia să-l dea Americii, răspuns considerat de terorişti ca o acţiune defensivă, un jihad îndreptat împotriva dominaţiei SUA asupra statelor musulmane din Orientul Mijlociu. SIIL este o extensie a extremismului jihadist global, pornit din specificul Irakului şi mai puţin din războiul civil din Siria, unde eronat i se aşează rădăcinile grupării. În timp ce Al-Qaida provine dintr-o alianţă saudito-salafistă ultra-conservatoare şi un jihadism egiptean radical, SIIL s-a născut dintr-o alianţă nereligioasă dintre Al-Qaida din Irak (AQI) şi elemente ale regimului lui Saddam Hussein, în special militari din servicii şi armată sau foşti membri ai partidului Baath, o alianţă care se dovedeşte letală. 

SIIL reflectă anii lui Saddam la cârma Irakului, care au distrus societatea irakiană, împărţind-o între suniţi şi şiiţi. Au venit anii de război, care s-au încheiat cu o administraţie şiită, responsabilă de înrăutăţirea situaţiei sociale. Haosul din Siria, excluderea politică a suniţilor de către fostul premier Nuri Kamal al-Maliki au fost exploatate la maximum de membrii SIIL. La originea grupării extremiste este gruparea AQI, a lui Abu Musab al-Zarqawi, omorât de trupele americane în 2006, într-o acţiune cu dronă. Înainte de 2006, odată cu schimbarea regimului lui Saddam Hussein, organizaţia teroristă AQI şi-a creat o bază de acţiune în Irak şi a exploatat prăpastia creată în jurul relaţiei dintre suniţi şi şiiţi. Totul a început printr-un val de atentate împotriva şiiţilor, al-Zarqawi dorind să poziţioneze organizaţia ca fiind eliberatoarea suniţilor din Orient, în ciuda avertismentelor liderilor al-Qaida, bin Laden şi Zawahiri. AQI s-a concentrat pe inamicul de acasă, obiectiv preluat de SIIL, şi nu pe cel al inamicului îndepărtat: America, ţinta lui Osama bin Laden şi a organizaţiei sale. Bahdadi, la fel ca predecesorul său Zarqawi, vede în şiiţi o coloană a cincea de infideli în cadrul islamului. Lupta pentru Europa şi America au trecut pe planul al doilea, până când libertatea va fi restabilită acasă. AQI s-a reorganizat, după moartea lui Zarqawi, în închisorile irakiene, unde teroriştii operativi şi insurgenţi s-au conectat în reţele de luptă şi l-au proclamat pe Abu Bakr al-Baghdadi drept liderul lor. Odată cu începerea războiului civil din Siria, grupul s-a reorientat, preluând o zonă din nordul Siriei în jurul oraşului Raqa. Această localitate, situată strategic în valea Eufratului, la mai puţin de 200 km de graniţa siriană, a devenit baza militanţilor SIIL în 2012, când primii combatanţi ajung aici, în sigura capitală provincială care scapă în întregime de sub controlul lui Bashar al-Assad. În Raqa, grupul a impus progresiv un regim brutal şi extrem de organizat, care are toate atuurile unui stat. Organizaţia are o armată evaluată la 30.000 de luptători (incluzând grupul central, format din 18.000 de membri, la care se adaugă celelalte grupuri afiliate).

Video din oraşului Raqa, „capitala” organizaţiei Statul Islamic, unde sunt arse pachetele de ţigări:

SIIL, o emanaţie a al-Qaida, nu a depus jurământ în faţa liderului reţelei teroriste, Ayman al-Zawahiri, dar a vrut, într-o vreme, să fuzioneze cu aripa oficială a al-Qaida în Siria, Frontul al-Nosra. Acesta din urmă a refuzat, deschizând calea unui război fratricid. La vârful ierarhiei SIIL se află saudiţii şi irakienii, militari irakieni din fostul regim al lui Saddam şi şefi locali de trib, iar la baza piramidei se află sirienii, egiptenii, europenii şi cecenii. Evaluarea serviciilor de informaţii americane arată că sunt în jur de 15.000 de luptători străini din 80 de ţări (au intrat în Siria în jur de 1.000/pe lună), marea majoritate din ţări precum Tunisia sau Arabia Saudită, dar şi din Rusia, China şi ţările occidentale europene. SIIL a reuşit să adune inclusiv băieţi şi fete din SUA, din clasa de mijloc din Denver, Minneapolis sau din suburbiile metropolei Chicago. În concordanţă cu surse credibile, Baghdadi se bazează pe un Consiliu militar, format din 8-13 ofiţeri, care au servit în armata lui Saddam. Generalul Abu Ali al-Anbani răspunde operaţional de Siria, iar generalul Abu Muslim al-Turkmani are în grijă Irakul. Aceşti generali, care au făcut parte din Garda Republicană a Irakului, au reuşit să transforme mercenarii lui Baghdadi într-o forţă militară cu reguli stricte, care duc un război total, dar al căror comportament atroce este lipsit de cel mai elementar spirit umanitar.

 
Video

Genocidul îndreptat împotriva comunităţilor Yazidis şi Kurdă amintesc de atacul chimic din timpul lui Saddam asupra unor sate kurde. Odată cu înregistrarea arderii de viu a pilotului iordanian, jihadiştii din gruparea Statul Islamic au trecut la un nou nivel de violenţă şi teroare. Şi nu e vorba de un incident izolat, ci de o politică deliberată. Aceste acte brutale vizează crearea unei imagini extrem de dură, plină de cruzime. Brutalitatea şi difuzarea ei au scopuri psihologice, strategice şi ideologice. Presa mondială se află în faţa unei dileme, iar guvernele lumii se pregătesc să pună la punct contrastrategii. Brutalitatea vine, în general, din educaţia elitelor conducătoare ale organizaţiei. A treilea val de jihadism are în componenţă cadre rurale, fără pregătire teologică şi educaţie universitară. Ei nu se bazează pe teologie pentru a-şi justifica acţiunile, deşi au o poliţie ideologică similară cu a talibanilor, ale cărei acţiuni s-au făcut remarcate recent în distrugerea artefactelor dintr-un muzeu din Mosul

În mod ironic, Baghdadi are un doctorat la Universitatea Islamică din Bagdad, cu o temă referitoare la istoria islamistă, la cultura islamistă şi la jurisprudenţa islamistă, fiind implicat în educaţia religioasă mai mult decât Osama (inginer) sau Zawahiri (medic). El nu este înconjurat de ideologi şi nu a emis niciun manifest care să memnţioneze viziunea sa asupra califatului pe care-l conduce sau a leadershipului pe care l-ar dori asupra jihadismului global. Sloganul lui Baghdadi este: victoria prin frică şi terorism. Pentru moment, Baghdadi a câştigat prima repriză cu al-Qaida lui Zawahiri, cel care l-a susţinut pe liderul Frontului Nusra, Abu Mohammed al-Golani, într-o luptă pentru leadershipul jihadismului global. Brutalitatea organizaţiei a îndepărtat însă orice cleric musulman de grupul jihadist SIIL. Salafiştii îi aseamnă pe membri SIIL cu Kharijiti din timpul Profetului Mahommed (la început, susţinători ai lui Ali, l-au părăsit în 657, imputându-i faptul că a acceptat ca problema conducerii comunităţii islamice să fie obiectul unor tratative; pornind de la ideea egalităţii tuturor credincioşilor, ei cred că imamatul şi califatul pot reveni oricărui credincios, indiferent de originea sa etnică sau socială, dacă este responsabil din punct de vedere moral şi religios). 

Care este soluţia pentru combaterea SIIL? 

Nu este una uşoară, pentru că, în condiţiile actuale, un actor non-statal s-a transformat într-un stat mai mult sau mai puţin organizat, care are o administraţie ce guvernează teritoriile ocupate din Siria şi Irak. Aceste teritorii sunt supervizate de 12 administratori care conduc consilii ce administrează problemele financiare, media şi afacerile religioase.

În era post 9/11, SUA au construit o infrastructură de culegere a informaţiilor, de derulare de operaţiuni militare şi o legislaţie contrateroristă care au stat la baza constituirii de agenţii specializate, în valoare de un trilion de dolari, care au avut ca ţintă al-Qaida şi afiliaţii ei. Conform unei investigaţii a ziarului The Washington Post, din 2010, 263 de organizaţii guvernamentale americane au fost create sau reorganizate pentru a răspunde nevoilor generate de un nou atac de genul celui din 11 septembrie de la World Trade Center. Aici se include Departamentul pentru Securitatea Teritoriului (Department of Homeland Security), Centrul Naţional de Contraterorism şi Administraţia Securităţii Transporturilor. Fiecare an a adus pe masa administraţiei peste 50.000 de rapoarte asupra activităţiilor clasificate drept teroriste. Toată această infrastructură a făcut ca acţiunile teroriste pe teritoriul SUA să fie sporadice. Dar SIIL este cu totul altceva. Gândiţi-vă că militarii americani au folosit raidurile forţelor speciale şi drone pentru capturarea liderilor Al-Qaida, inclusiv a lui Osama bin Laden (75% din liderii organizaţiei au fost doborâţi de rachetele lansate de aceste echipamente).

Lichidarea liderilor SIIL, care este destul de complicată, dată fiind localizarea acestora în zone urbane, nu este o soluţie, deoarece Statul Islamic şi-ar continua existenţa prin structurile create pentru ca acesta să funcţioneze.

Tacticile tradiţionale de contraterorism, care presupun tăierea finanţărilor jihadiştilor, propaganda şi recrutarea nu mai funcţionează în cazul actual.  Finanţarea se face din colectare de taxe şi export de petrol pe piaţa neagră din Irak, Turcia, Iordania şi Siria, incluzând aici şi regimul de la Damasc. Între 1 şi 3 milioane de dolari pe zi, bani proveniţi din această piaţă intră în vistieria Statului Islamic (gruparea are sonde în Siria şi Irak şi vinde petrol neprelucrat). Petrolul este una din faţetele finanţării, dar gruparea, odată cu ocuparea oraşului Mosul, a jefuit banca centrală şi celelate bănci din zonă, a vândut pe piaţa de antichităţi tot ce a găsit prin muzee (se pare că distrugerea unui muzeu maschează dispariţia unor artefacte, unele statui fiind replici ale originalelor, conform unor analişti din domeniul artelor!), au jefuit casele particularilor şi au vândut bijuterii şi maşini, au stabilit taxe de tranzit pentru şoselele pe care le controlează în nordul Irakului şi fac comerţ inclusiv cu bumbacul şi grâul care se produce în zona Raqa, coşul cu pâine al Siriei. Propaganda al-Qaida a fost una religioasă pentru a recruta luptători, în vreme ce aceea a SILL este nu numai religioasă, ci una care îndeamnă la aventură şi putere personală, totul în sprijinul comunităţii islamice.

Tradiţionalelor tactici contrateroriste trebuie să li se opună, în condiţiile actuale, tactici ce derivă din războiul de coaliţie, o combinaţie între loviturile aeriene asupra punctelor vitale ale structurii Statului Islamic şi utilizarea forţelor terestre. Cert este că avem un război care nu mai este similar cu cel dus cu ceva timp împotriva terorismului de tip Al-Qaida. De asemenea, reconcilierea politică din Irak între suniţi şi şiiţi este esenţială în revenirea triburilor sunite la matca lor. Cooptarea foştilor lideri politici şi militari din vremea lui Saddam, care nu au avut de a face cu justiţia, este importantă. Până când în Siria nu se va ajunge la o înţelegere regională şi internaţională pentru a pune capăt conflictului civil, SIIL va continua să-şi întărească poziţiile în teritoriile ocupate. Odată maşinăria militară şi administrativă a lui Baghdadi dezasamblată, în urma ei nu vor rămâne teorii, idei sau o moştenire ce va trebui urmată. În urma ei va rămâne praful deşertului şi suferinţa celor care-şi plâng morţii.