Dacă doriţi să-l recitiţi, îl puteţi accesa aici. Ideea centrală a documentului care, repet, este foarte posibil să fie un „fals util“, constă în îndemnul de a deschide accesul protejat de forţa militară corespunzătoare către Mările Calde în contrapondere cu controlul Mării Baltice.

Întindeţi-vă în permanenţă de-a lungul ţărmurilor Mării Baltice şi ale Euxinului (Mării Negre)“. Faceţi tot ce vă va sta în putere pentru a vă apropia în mod constant de Constantinopole şi India. Aduceţi-vă aminte că cine va conduce aceste ţări va fi adevăratul stăpân al lumii. Menţineţi războaie continue cu Turcia şi Persia (n.n. Iranul de azi). Construiţi porturi în Marea Neagră. Obţineţi în mod gradual controlul acestei mări, precum şi asupra Balticii. Dacă acest lucru este necesar pentru succesul proiectelor voastre, grăbiţi căderea Persiei. Deschideţi ruta voastră către Golful Persic. Restabiliţi, cât se poate de mult, cu ajutorul Siriei, vechea rută comercială a Levantului şi, prin asta, avansaţi către India“.

Cele două viziuni asupra „Marelui Orient Apropiat“ se întâlnesc în Siria

În consecinţă, aceasta a fost Marea Strategie a Rusiei, aplicată cu perseverenţă şi aflată, în acest moment, în punctul de confluenţă cu viziunea americană asupra aceloraşi spaţii de contact. Şi, în principal, pe linia Baltica-Marea Neagră-Marea Mediterană, cu punct central pivotul sirian. Ce se petrece acum, anunţat atât de americani cât şi de ruşi, este intrarea în etapa finală de negociere care să ducă la schimbarea logicii de confruntare directă a intereselor multiple pe care cele două supra-puteri le au în zonă, la una de construcţie a soluţiei comun acceptate pentru un orizont de timp mediu, cu speranţe în prelungire pe termen lung. În orice caz, cu efectul dorit, sperăm posibil şi practic realizabil în teren, al stabilizării situaţiei. Cum se poate face asta? 

Foarte posibil ca negocierea să presupună, într-o formă sau alta, revenirea la vechiul principiu al protectoratelor, instituit odinioară de Liga Naţiunilor pentru teritoriile a căror populaţiei nu mai putea produce forme stabile de guvernare, sursă permanentă de instabilitate regională şi destabilizare ulterioară pe plan mondial. Rusia şi SUA vor trebui să-şi asume o asemenea responsabilitate de control regional deoarece, este evident acum pentru toată lumea, soluţiile unilaterale sau organizate doar în jurul unuia sau celuilalt dintre cei doi mari actori, nu numai că nu au funcţionat corespunzător, dar au avut rezultate relativ limitate în raport cu dimensiunea mijloacelor militare folosite. Principalele puncte istorice ca sursă de conflicte rămânând intacte, din Liban până în Afganistan, cu adăugirea expansiunii necontrolate a ISIS nu numai în Orientul Mijlociu, ci şi în Maghreb şi Africa, cu o ameninţare deschisă înspre republicile cu populaţie musulmană din sudul Rusiei şi estul Chinei. 

Proiectul comun al celor două supraputeri vine după o lungă perioadă de tatonări, demonstraţii de forţă în teren, dar care au permis stabilizarea unor demarcaţii de zone de influenţă ce devin mai clare pe zi ce trece. În paralel, de o parte şi de alta, s-au consolidat liniile de forţă pe aliniamentul nord-sud, exact pe linia de contact a celor Trei Mări, în condiţiile noului parteneriat strategic care leagă Moscova de Ankara şi Tel Aviv, dar şi a relaţiilor care încep să se stabilizezeze în Caucazul de Nord şi în relaţia cu Iranul. De cealaltă parte, Statele din Golf privesc cu alţi ochi înspre nevoia de a avea acces la „umbrela de protecţie“ americană, exact în aceeaşi măsură, poate, cum vor şi statele din Maghreb, în primul rând Libia.

Uniunea Europeană, marele absent

Nu se poate spune că n-a încercat să fie un actor luat în seamă. Într-o primă etapă, la nivel diplomatic, unde a reuşit un succes notabil prin prezenţa la masa negocierilor privind dosarul nuclear iranian. Câteva dintre Statele Membre au încercat chiar şi ceva atacuri aeriene în Siria, modeste şi neconcludente, aventură încheiată rapid deoarece mijloacele lor existente nu permiteau nici măcar o minimă comparaţie cu forţa angajată de ruşi sau de americani. Drept care, toată lumea se aştepta să existe o conştientizare majoră asupra nevoii stringente şi imediate de creare a unei armate europene care să susţină ambiţiile formulate la Bruxelles privind recunoaşterea influenţei globale a UE. Adică exact ce s-a spus în acest an în momentul în care a fost prezentat documentul „Viziune partajată, acţiune comună. Către o Europă mai puternică“, strategia globală de politică externă şi de securitate a UE, text pe care vi l-am prezentat pe larg în urmă cu câteva luni. 

Aşteptările erau enorme. Cu atât mai semnificativă, în acest context, este concluzia la care au ajuns ieri, la Bratislava, miniştrii de Externe din UE: nu poate fi vorba, curând, de o armată europeană, ci de o întărire a colaborării, însă „apreciind proiectul“ armatei europene, după cum a ţinut să precizeze doamna Mogherini, Înaltul reprezentant al UE pentru politica externă şi de securitate. Care, sinceră fiind, a transmis şi cel mai dramatic mesaj privind perspectivele realiste ale înfiinţării unei armate europene care va exista în „50, 60, 100 de ani, cine ştie?“.

Drept care, acestea fiind perspectivele recunoascute drept realiste, Europa îşi anunţă condiţia de jucător de putere dependent de aliatul american, cel care asigură forţa reală din NATO. Desigur, a rămas deschisă - dar posibil de soluţionat doar în primăvara viitoare - posibilitatea de a se începe măcar o discuţie privind formarea unor grupuri de luptă europene, cele care, conform protocolului semnat la Summitul de la Varşovia, să poată coopera cu NATO în misiuni comune (ca cea din Mediterana centrală) sau, la mare nevoie, să îndeplinească misiuni separate în zonele de interes europene.

Dar asta nu înseamnă nicidecum că Europa a trimis un semnal de forţă ci, cel mult, unul de bunăvoinţă şi aşteptare, exact în logica de comportament exasperantă de până acum, determinată de viziunile diferite ale liderilor politici din Statele Membre.

Între timp, marele joc strategic SUA-Rusia prinde contur şi nu sunt deloc sigur că americanii negociază acum şi ca reprezentanţi ai intereselor europene. Mai mult, şi mai grav, suntem în septembrie şi se apropie data-limită din octombrie la care UE trebuie să anunţe la modul definitiv dacă se ţine de promisiunea din Acordul semnat cu Turcia şi ridică obligativitatea vizelor. În caz contrar, poziţia oficialilor de la Ankara este fermă: vor da drumul valului de refugiaţi, cel puţin 3 milioane de doritori să ajungă în Europa...semnalele din acest moment fiind că, de la o zi la alta, începe să fie realimentat fluxul de migranţi ilegali care trec prin Marea Egee pentru a ajunge pe insulele greceşti. Iar acesta este momentul în care Angela Merkel reia declaraţiile de susţinere în favoarea deciziei Parlamentului german privitoare la genocidul armean, riscând o degradare şi mai accentuată a relaţiilor deja extrem de periclitate cu Turcia.

Riscul enorm este că, în timp ce alţii construiesc cu grijă un joc strategic global şi reîmpart zone de influenţă, să vedem cum europenii noştri nu numai că sunt divizaţi pe probleme multiple, dar şi chiar asupra chestiunii fundamentale, cea care priveşte însuşi viitorul construcţiei europene.

Repetăm oare disputa bizantină asupra sexului îngerilor chiar şi când flota otomană se apropia de Constantinopol? Ne certăm pe termeni de tipul „mai multă sau mai puţină Europă“ şi vrem să ignorăm că problema reală este supravieţuirea Europei şi a proiectului său de pace, dezvoltare şi prosperitate? Vrem să ne întoarcem, cu orice risc, la demonii care au populat discursul naţionalist din propaganda Pro-Brexit, cu iluzia că cineva se va putea izola cu succes între propriile sale frontiere, fără a înţelege că asta este o idee instilată în cadrul unui război informaţional care doreşte exact asta, adică fărâmiţarea şi divizarea Europei?

În imediata noastră vecinătate, proiectul a prins contur. Celălalt proiect a fost desenat la Summitul de la Varşovia.

Dar, din nou, suntem la linia de fractură. Se repoziţionează marile plăci tectonice. Şi, mare atenţie, odată cu asta, la suprafaţă, se redesenează, se reformulează hărţile de putere şi influenţă, cu cercurile lor concentrice şi cu toate avantajele şi dezavantajele ce decurg din asta.