Pandemie sau/şi bătălie între viziuni politice SUA versus Restul Lumii

Problematica a evoluat înspre o deosebit de intensă bătălie politică între viziuni de construcţie a supravieţuirii în imediat a unor naţiuni, regiuni, continente şi alianţe politice, politico-economice sau politico-militare.

Toate, absolut toate, aflate sub spectrul unei temeri comune: după ce va fi trecut această criză globală (poate chiar înainte) vor începe a fi decontate diferitele liste de plată mai mult sau mai puţin vizibile, mai mult sau mai puţin complexe, răspunzând însă unei prime întrebări comune: cine a fost prost manager, cine a fost politician nepregătit şi inconştient, cine este sau cine sunt vinovaţii reali din cadrul sistemelor de siguranţă ale statelor, cine şi-a adus ţara în prag de colaps doar pentru că nu a fost cu adevărat pregătit pentru guvernare. 

Dar, până atunci, se desenează din ce în ce mai clar o abordare cel puţin duală a fenomenului pandemiei şi urmărilor sale. Pe de o parte, avem demersul care este acum comun mai tuturor ţărilor lumii care au instituit, pe model chinez, sisteme rapid-progresive de carantină dură sau extrem de dură, aceasta fiind metoda prin care chinezii şi sud-coreenii pare-se că au ajuns să intre deja în etapa unui regres important al propagării infecţiei şi deceselor, redeschizând zonele odinioară centru al epidemiei transformată în pandemie. Demers nu numai aprobat, dar şi considerat drept exemplar de experţii de la Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) care au sfătuit cu toată seriozitatea ca ţările care începeau sau deja sufereau din plin de pe urma pandemiei să adopte acest tip de măsuri şi să înveţe din experienţa chineză. Drept care aşa s-a şi întâmplat, România urmând acest tip de model evolutiv al măsurilor anti-pandemie, cu şansa reală de a fi fost intrată mai târziu în bucla evolutivă de creştere, deci câştigând oarece timp faţă de alte zone europene lovite deja în tragedie precum Italia şi Spania.

Acum, spun cei de la OMS, după ce declaraseră că centrul pandemiei de coronavirus se mutase în Europa, au spus că următoarea zonă care va căpăta curând acest nedorit statut va fi teritoriul SUA. Şi, deja, mai multe state au decretat măsuri de carantină severe, au scos Garda Naţională pe stradă şi au început procesul pe care-l cunoaşte şi noi foarte bine (din păcate), de izolare a populaţiei, restrângerii libertăţii de mişcare, cu toate efectele nefericite asupra domeniul economic. 

Din acest moment însă, soluţiile încep să fie profund divergente. 

Pe de o parte, “spaţiile continentale” în principal Europa, Eurasia şi cu un debut în Africa, mizează pe o posibilă ieşire din criză prin planuri de reluare a activităţilor comerciale care să reactiveze treptat pieţele acum cvasi-îngheţate folosind ceea ce se află acum ca mărfuri şi materii prime în depozitele de tranzit, aproape inaccesibile deoarece este închisă (cu excepţia cazurilor de urgenţă) activitatea de transport maritim, fluvial, terestru şi aerian. Dar asta, deocamdată, este o speranţă şi absolut nimic nu poate fi garantat atâta timp cât nu se va şti cât timp va dura criza. Şi cine şi când va produce remediile minune care, în situaţia actuală, vor fi şi şi echivalente cu dobândirea unui statut cu totul special de putere între toate ţările lumii.

Pe de altă parte, Statele Unite au în faţă perspectiva anunţată ieri de Trump: “Aş adora să pot deschide totul până la Paşte...Mii şi mii de persoane mor anual din cauza gripei şi totuşi, din cauza asta, nu oprim complet activitatea ţării...Închizând astfel activitatea, putem distruge ţara”, adăugând şi că “o recesiune sau o depresiune economică gravă” pot face la fel de mulţi morţi ca şi o epidemie. Iar în cazul în care s-ar declanşa o criză economică, atunci, avertizează Preşedintele SUA, “sinuciderile ar fi cu miile”. Pe cale de consecinţă, cu orice risc uman, trebuie oare revenit la “business as usual”, asumând toate riscurile şi punând în balanţă interesul exclusiv economic?

Extrem de dificilă decizie şi ea aparţine exclusiv unui singur om, cu toate că cei de la Pentagon au încercat, în limitele a ceea ce le este permis constituţional, să tragă un semnal de alarmă către politicieni, recte înspre preşedinte, estimând că previziunile vorbesc depre “mai multe luni” de criză datorate pandemiei în condiţiile actuale în care mai multe state au adoptat măsuri de carantină severe.

Întrebarea fundamentală nici măcar nu mai ţine strict de politica americană şi nici măcar de cea a lui Trump, lansat în realizarea singurului său scop prioritare, câştigarea celui de-al doilea mandat, ieşind învingător în foartea apropiată campanie electorală care s-ar putea să fie pusă sub semnul pandemiei. Dilema priveşte natura sistemului de decizie, cu atât mai mult în cazul unor situaţii extrem cum este aceasta. 

Există un raţionament extrem de dur şi cinic pe care-l învaţă doar câţiva dintre planificatorii militari de nivel foarte înalt şi care spune că, în situaţii obişnuite, raţionamentele civile sunt centrate pe valoarea vieţii umane şi importanţa prezenţei şi salvării oricărui individ. În caz de criză (definită prin declararea constituţională a situaţiilor de urgenţă civilă sau militară), raţionamentul respectiv se schimbă fundamental, fiind luate în calcul doar raportul procentelor. Adică, în cazul în care se ia o anume decizie, câte procente vor aluneca de partea vieţii şi câte vor îngroşa zona pierderilor. 

Acum Trump are de ales între operaţiunea “vom deschide toate activităţile, orice s-ar întâmpla” şi ceea ce îi transmit cei de la OMS (“constatăm o foarte puternică accelerare a numărului de cazuri în SUA”) sau ce-i transmit proprii săi oameni, Andrew Cuomo spre exemplu, guvernatorul statului New York, care a declarat oficial că “procentajul cazurilor de infectare se dublează la fiecare trei zile...vârful de criză fiind atins în perioada de acum până peste 14 zile”.

Deocamdată, în bătălia cu “virusul chinezesc”, Trump scoate din nou marele său argument (perfect câştigător până acum) al unei politici super-izolaţioniste, afirmând că pandemia asta a dovedit alegătorilor săi câtă dreptate a avut în stabilirea liniei sale politice privind migraţia, comerţul, politica externă şi producţia industrială:

“Nu ar trebui niciodată să ne bazăm pe o ţară străină pentru a ne asigura propria supravieţuire. America nu va fi niciodată o ţară care cere ceva...Această experienţă arată cât de importante sunt frontierele. Fără frontiere, nu ai o naţiune. Am învăţat foarte multe. Această criză ne-a arătat cât de important este să ai frontiere puternice şi un sector puternic de producţie”  - a spus Trump în conferinţa sa de presă de ieri (găsiţi aici transcriptul). 

Şi touşi, oare se pot baza americanii doar pe propriile lor resurse în caz că spirala pandemiei va evolua în creştere? Depinde de ce vor avea nevoie ca echipamente medicale de urgenţă, de ce contracte au de onorat ţări precum China, Coreea de Sud sau India, cele mai solicitate surse de aprovizionare cu echipamente medicale, sanitare şi medicamente.

Deocamdată - şi asta este o noutate extrem de importantă – tot ca rezultat al deciziei politice de a face faţă consecinţelor pandemiei, SUA au decis să deschidă porţile atâte de generoasei lor tiparniţe de bani, cu un rezultat previzibil imediat la nivelul burselor care au crescut, aşteptând însă semnul promis de la ţările din G7 care s-au angajat să dea un răspuns “comun şi coordonat”. 

Exact asta lipseşte în continuare. La schimb, avem peste tot din ce în ce mai multă politică şi , mai înainte de toate, o instrumentare nemiloasă a unei crize umanitare cu efecte care se pot prelungi ani, chiar decenii, în cele mai diferite şi neaşteptate feluri.