Este adevărat că majoritatea naţiunilor se definesc şi cu ajutorul religiei, ceea ce permite să întrezărim un tablou cu perspective sumbre pentru noi şi viitorime, dar naţiunea va trece înaintea religiei. În cele mai multe state, doctrina naţională subliniază legătura dintre etnie şi religie, dar ideea etniei este mai puternică decât credinţa. Astfel, aceeaşi zeitate supremă poate fi împărtăşită de mai multe state, însă aspectele lingvistice, demografice, istorice, economice comune creează o conştiinţă locală, în raport cu un teritoriu anume, care separă oamenii, iar nu îi uneşte.

Islamul este credinţa majoritară a statelor din nordul Africii şi a unei mari părţi a Orientului Mijlociu, dar acest lucru nu înseamnă că nu există diferenţieri clare între zone, iar rivalităţile regionale sunt de lungă durată, bazate inclusiv pe dialecte diferite ale limbii arabe, dar mai ales pe o istorie diferită, cu conştiinţă specifică fiecărei zone. Nu poate fi confundată filozofia de viaţă a populaţiilor de lângă râul Iordan cu specificul celor care trăiesc între fluviile Tigru şi Eufrat, cum nu poate fi acceptată identitatea dintre istoria Egiptului şi aceea a Marocului, deşi ambele state sunt situate la ţărmul mării.

Ce este naţionalismul?

Sunt mai multe definiţii în Dicţionarul Explicativ, iar Enciclopedia Britanică subliniază că naţionalismul presupune loialitatea faţă de naţiune mai presus de orice ataşament faţă de indivizi sau de grupuri – sociale, de interese etc. – mai reduse numeric. Patriotismul este o formă pozitivă a naţionalismului, care sub nici o formă nu poate fi considerată negativă. Naţionalismul are ca deviaţie negativă de manifestare şi înţelegere xenofobia – ura faţă de străini – care se manifestă în diferite forme, de la sublinierea diferenţelor de rasă la accentuarea separaţiei lingvistice etc.

În nici o situaţie însă, naţionalismul sau patriotismul nu exclud apărarea intereselor unui stat împotriva altor state, cum de asemenea nu se exprimă strict la un nivel politic şi de propagandă, el fiind întâlnit şi în materia economic-comercială, educaţională etc. Fără a uita rolul nociv al xenofobiei, să nu uităm că ea are la bază uneori fapte ale unui stat contra altuia, iar nu o simplă opinie despre ce crede cetăţeanul un stat despre cetăţeanul altui stat, iar patriotismul se transformă în xenofobie sub influenţa unui conflict continuu. Sârbo-fobia şi albanezo-fobia, doar ca exemplu singular aici, au temei în fapte întâmplate în istorie, mai ales aceea recentă, fiind dificil a fi stopate: aici xenofobia a zdrobit patriotismul şi naţionalismul, depăşindu-le esenţa. Exemplele sunt nenumărate, iar lectura diferitelor căţi de istorie din ţara X sau Y subliniază că naţiunea titulară s-a luptat ani cu statul Z sau W.

Novi Sad (Serbia) în timpul războiului din Kosovo. Sursa

Naţionalismul este doar una dintre expresiile separaţiei geografice a rasei umane, care nu locuieşte pe o planetă ideală, unde toate resursele sunt împărţite identic, astfel încât să nu existe deosebiri în raportul cantităţilor, ci doar cu privire la calitatea exploatării acestora. Unele state sunt mai dezvoltate sub acest aspect, ceea ce conduce la o mai mare aşezare a oamenilor în acele zone, iar după sute de ani aceşti oameni, oricât de diferiţi, ajung să constituie o naţiune, trecând împreună prin diferite conflicte care îi opun altor oameni ce le doresc resursele. Apărarea comună consolidează simţul comunitar, iar în timp se dezvoltă ideea de naţiune şi naţionalism, deoarece în lipsa acestuia, forma statală pe care o organizează nu ar avea „motorul psihologic de funcţionare”.

Pentru a explica ce este naţionalismul trebuie să intrăm într-o dezbatere cu unii oameni care nu sunt întotdeauna conştienţi de complexitatea lumii. Concret, naţionalismul se relevă astăzi prin opoziţie cu două concepte; unul foarte vechi, celălalt mai nou. 

Primul concept este acela al limbii primordiale. Exista oare aşa ceva? Ce limbă ar fi putut fi? Ce urme a lăsat în vocabularul limbilor de astăzi? Această întrebare este cu totul logică, doar că răspunsul corect este imposibil de dat, chiar dacă el se va formula în structura binar – „da, a fost / nu, nu a fost”. Evident, dacă un om va crede că a existat o limbă unică, încep căutările de răspunuri faţă de ceea ce am precizat mai sus.

Rezultatul este un protocronism, întâlnit în foarte multe ţări, în urma căruia ajungi la un singur rezultat: întărirea naţionalismului şi de multe ori, chiar a mesiansimului într-o ţară sau în cadrul unei etnii, care începe să îşi considere prezenţa pe Terra drept voinţa lui Dumnezeu şi de aici, apare conştientizarea existenţei unei misiuni divine şi universale pentru naţiunea respectivă.

Ce poţi face în această situaţie? Fără îndoială, să începi să cunoşti mai bine lingvistica, arheologia şi istoria, ceea ce este foarte folositor. De asemenea, trebuie să rămâi raţional, deoarece există o limită a cunoaşterii asupra acestui subiect. Cum s-au format prima limbă sau limbile acum mii de ani este imposibil de aflat, şi ar trebui să nu încercăm prea multe speculaţii asupra acestei probleme, deoarece ajungem la concluzii care nu pot fi validate într-un sens sau altul.

Cum cercetarea limbilor foarte vechi este însoţită de multe ori şi de cautarea adevărului privind „primul popor de pe Terra”, rezultatul este previzibil: în multe creiere puţin înfierbântate se realizează acele conexiuni care la final conturează o concluzie: poporul X este primul de pe planetă, iar limba lui este întâia apărută. De aici, începe altceva, şi mai periculos: pretenţia teritorială asupra diferitelor teritorii. Legende, hărţi mai mult sau mai puţin inventate, izvoare antice – toate conduc la aceeaşi concluzie: există un stat primordial universal – sau măcar continental – şi care „trebuie să revină la locul său de mare conducător al sutelor de mii de kilometri pătraţi”.

Burebista

De fapt, toate aceste cercetări sunt rezultatul unui naţionalism deviat de la sensul său. Noi vedem astăzi cum Zamolxe devine într-o interpretare cu certe probleme aproape întocmai apostolilor, şi nu este surprinzător că au apărut şi cursuri de iniţiere zamolxiană. Realitatea însă este şi mai complexă şi mai cuprinzătoare. Astfel, judecând după numărul de bărboşi din ţara noastră, în continuă creştere, este clar că geto-dacii i-au învins pe romanii ce erau adeptul bărbieritului; putem spune că marele rege Burebista a învins încă o dată, alianţa sa cu marele preot Deceneu a fost binecuvântată de Zamolxe pentru vecie asupra trăitorilor de pe acest pământ, iar Acornion trebuie să mai adauge câteva rânduri în documentul său.

Naţionalismul este un sentiment foarte vechi, chiar dacă pentru mulţi intelectuali de tip modern sursa lui apare doar în sec. XVIII, când Iluminismul se afirma. El este de fapt etern, deoarece apariţia unei forme statale, oricât de slabă ar fi fost, aducea cu sine crearea unei identităţi naţionale sau doar statal-politice, precum şi afirmarea mai puternică a unei etnii, care din acel moment începea să îşi revendice un loc şi un teritoriu pentru vecie.

Faptul că până în secolul XVIII naţionalismul era mai puţin vizibil este adevărat, deoarece asuprirea monarhilor şi nobililor era foarte puternică: socialul şi asuprirea vine cu prioritate ca imagine împotriva altor concepte în explicaţia istoriei, deşi este evident că aceste două aspecte sunt supraevaluate. Doar când puterea puternicilor cu sânge albastru a început să fie limitată, cetăţenii au început să îşi afirme forţa şi prin sublinierea loialităţii faţă de statul lor, aducând în prim-plan ceea ce îi unea, iar acest lucru era în primul rând conştiinţa etnică şi lingvistică.

De fapt, acest adevăr este întărit de istoria aproape a fiecărei ţări, în care în diferite perioade cei care părăseau teritoriile din motive de refugiu politico-economic – dacă nu erau aristocraţi cu bani care să îşi permită deplasări de mii de kilometri – se refugiau foarte aproape de graniţa teritoriului părăsit, şi fugeau de câte ori era posibil într-o zonă unde se vorbea aceeaşi limbă sau cel puţin una asemănătoare, pentru că aşa li se facilita integrarea mai rapidă în noua societate. Astfel, câţi îşi mai amintesc că sute de ani o bună parte a judeţului Prahova s-a numit Saac sau Săcuieni, fiind populat de mulţi români fugiţi din Ardeal şi din secuime? Toponimia zonei subliniază acest aspect direct, fiind sate numite „Pământeni”, iar alături de ele apare „Ungureni”.

Judeţul Săcuieni, Ţara Românească. Sursa

Unificările şi cuceririle urmau aceeaşi logică, pentru că după stabilirea noilor graniţe urma integrarea în sistemul vechiului stat a teritoriului dobândit, iar problemele etnice şi lingvistice deveneau sursa revoltelor, aproape inevitabile. Orice slăbire a puterii celor ce cuceriseră sau unificaseră un teritoriu aducea de cele mai mult ori o revoltă a celor cuceriţi sau a foştilor lor lideri, iar Dacia nu a făcut nici ea excepţie – anul 117, cînd a murit împăratul Traian, marchează o revoltă dacică de amploare, potolită după un an. Exemplele sunt nenumărate, pe fiecare continent.

De aceea, scăderea puterii autocraţilor a permis impunerea decisivă a naţiunii, ca formă supremă de organizare a unei etnii, devenită expresia supremă a unui stat. De aici, statul-naţiune, precum şi raportarea pe primul plan a cetăţeanului la el, iar nu la rege/preşedinte. Ca să nu fie nici o îndoială, subliniem că toate imnurile naţionale glorifică oamenii organizaţi sub comunitatea statală respectivă. Simbolistica naţiune – monarh, rămasă în câteva state, o vedem exprimată sub forma menţionării poziţiei superioare a unuia sau altuia dintre actori în versurile imnului.

Astfel, imnurile imperiilor erau de fapt cântece dedicate dinastiilor imperiale, iar acum regatele rămase caută să se refere şi la monarh în cuprinsul imnurilor naţionale, fără a fi însă obligatorie regula. Astfel, imnul britanic este dedicat reginei, imnul olandez  este imnul casei de Orania, dar ţările scandinave nu îşi accentuează regalitatea.

Imnurile statelor naţionale sau cântecele care joacă acest rol – unele ţări nu au neapărat un imn oficial, desemnat prin Constituţie – subliniază naţiunea ca esenţă a statului. Astfel, germanii au ca imn „Germania mai presus de orice”, polonezii „Polonia nu a murit, câtă vreme suntem vii” şi lista aici este extrem de lungă.

Toate subliniază naţionalismul, prin precizarea faptului că etnia majoritară a creat cumva un stat, ia dat un nume şi fixează loialităţile în raport de această construcţie politică supremă a organizării oamenilor.

Globalizarea, opusul statelor-naţiune

Al doilea concept prin care trebuie explicat naţionalismul este acela al globalizării, care prin esenţa ei este opusă statelor-naţiune. De data aceasta ne aflăm într-o relaţie de favorizare a marilor puteri economice şi lingvistice, care permit creşterea numărului de cunoştinţe pe plan global asupra oricărui tip de subiect, oricât de obscur ar fi, precum şi menţinerea şi afirmarea unor aspecte mai degrabă anecdotice pe tot globul. Astfel, răspândirea diasporelor ţărilor permite o mai mare legătură între diferitele legende şi poveşti care atrag prin „ceva”, cu urmarea logică că unele dintre ele se „impun”, întocmai versiunii istorice propagate de un film cu milioane de spectatori. Vlad Ţepeş este cunoscut azi la nivel de glob, dar pentru atât de puţin din adevărata sa dimensiune istorică, şi prodund deformat – în plus, percepţia sa se întinde şi asupra românilor, cel puţin ca prim stereotip. Cazuistica este foarte largă şi nu insistăm asupra ei.

Globalizarea nu are însă doar dimensiunea culturală, comunicaţională şi economică. Ea are şi o componentă politică, precum şi una de tip migraţionist. Dacă acceptăm ideea că există o societate globală, înseamnă că trebuie să acceptăm şi o conducere politică unică, la nivel planetar, o singură cetăţenie, libertatea de mişcare în interiorul planetei pentru orice persoană, liberatea de a avea un loc de muncă oriunde şi fără nici o discriminare. Ar mai presupune şi un sistem unic de legi şi de justiţie, o administraţie unică, precum şi o limbă unică. 

Această unificare planetară ar putea fi cât de cât acceptabilă, dacă s-ar îndeplini cumulativ patru condiţii: distribuţia de resurse să fie acceaşi pe întreaga suprafaţă a planetei; nivelul de trai să fie aproximativ acelaşi pe Terra; statul de drept să fie real şi efectiv pentru toţi, iar ca ultimă cerinţă, limba să nu fie unică de la începutul proclamării statului global, deoarece nivelul intelectual al oamenilor face imposibilă învăţarea de către toţi a unei limbi unice, chiar dacă aceasta ar fi engleza sau geto-daca.

Poziţia geografică, atât un avantaj, cât şi un obstacol

Din păcate, nici una dintre cele patru condiţii nu poate fi îndeplinită, ceea ce pune statele în faţa unei întrebări majore: cât acceptăm din globalizare? Răspunsul este dat de poziţia geografică, de forţa economică, precum şi de forţa demografică a statelor în cauză.

Astfel, poziţia geografică protejează Noua Zeelandă de orice mare migraţie, cum de asemenea permite şi altor state din zona Saharei să nu fie ţina migraţiilor, deoarece condiţiile de mediu ostile nu permit o viaţă confortabilă. Lipsa apei va constitui în acest secol un element de diferenţiere între state, antrenând invazii ale zonelor care vor suferi mai puţin la acest capitol.

Dar tot poziţia geografică este un obstacol pentru menţinerea standardelor înalte de viaţă din unele state, care le va împinde spre o dezvoltare mai puternică a naţionalismului, până la apariţia xenofobiei. Astfel, majoritatea migraţiilor şi invaziilor care trebuie să se facă din Asia spre Europa trebuie să treacă prin Turcia, ceea ce va ostiliza Ankara faţă de toţi vecinii săi. Ruta caucaziană nu poate fi folosită, pentru că Rusia apăra zona de nord a lanţului muntos, iar prin Cipru şi Grecia posibilităţile de blocare sunt mai mari, fiind vorba de străbaterea unei mări.

În Europa, această situaţie creează probleme Austriei, devenită o rută aproape obligatorie, ceea ce aduce în discuţie rezultatele ultimelor alegeri din acest stat. Deloc surprinzător, opţiunea naţională a fost preferată de cvasi-majoritatea populaţiei, deoarece pe teritoriul acestei ţări, populată de doar 8,70 mil. loc. au trecut în 2015 peste 1 milion de indivizi, membri ai invaziei musulmane a Europei. De fapt, în Germania au intrat 1,1 milioane de invadatori doar între ianuarie – decembrie 2015, în mare majoritate tranzitând teritoriul austriac. Practic austriecii s-au văzut în ultimii doi ani dinaintea alegerilor în faţa unei invazii care numeric a depăşit 20% din populaţia sa. Cine crede că acest număr nu sporeşte xenofobia sau cel puţin naţionalismul este mai mult decât naiv, pentru că nu înţelege câte probleme administrative, juridice şi logistice reclamă acest uriaş număr de invadatori. Austria nu a mai văzut o astfel de mare deplasare de persoane decât în 1919 şi 1945, dar raţiunile erau altele şi paradigma culturală nu diferea prea mult. Astăzi, însă, diferenţele sunt prea mari, iar anumite incidente din Koln sau alte oraşe germane o subliniază pregnant.

Viktor Orban, prim-ministrul Ungariei

Spre surprinderea naivilor, ultimii doi ani au consolidat apariţia naţiunilor ca subiect central al politicii. Rezultatele o demonstrează net: în Austria partidul considerat naţionalist are 21%, în Elveţia 29%, în Suedia 13%, în Finlanda 18% iar în Danemarca 21%, Franţa are doar 14%, dar Ungaria – caz special, xenofobia fiind trăsătură majoră a politicii ungare, iar naţionalismul este puternic la fiecare etnic ungur din Ungaria – are 21% etc.

Rezultatele nu sunt surprinzătoare, deoarece problema nouă a invaziilor musulmane se adaugă vechilor dureri: sistemele sociale, precum şi datoriile publice ale statelor europene sunt supra-solicitate, oamenilor li se oferă drepturi, dar plata lor o va face în majoritate generaţia viitoare. De fapt, continentul nostru este în faţa unei redimensionări economice amînată de peste două decenii, pe care însă politicienii o întârzie, cu costuri mari pentru statele europene. În această situaţie, o invazie musulmană era ultima problemă care mai trebuia unor state care sunt suprinse de adevărata dimensiune a paradigmei globalizării.

Este adevărat, tehnologic şi economic, continentul nostru este considerat a fi cel mai avansat din perspectiva globalizării, dar acest fenomen unificator se dezvoltă zilnic, cu preţ în mentalul europenilor, care se schimbă inevitabil. Doar că transformarea mentală nu merge cu aceeaşi viteză pe care o are tehnologia, ceea ce atrage nemulţumirea oamenilor faţă de maşini, faţă de politicieni, faţă de marile companii şi faţă de orice altă persoană vine din afara statelor europene.

Astfel, primele sunt văzute ca forţe care modifică cu mare putere realitatea, iar cetăţenii singuri nu se pot opune – aspect de care fiecare dintre membrii comunităţilor naţionale este conştient.

Însă în materia acceptării altor indivizi care nu corespund paradigmei mentale europene – de educaţie, de religie, de mod de viaţă – cetăţenii pot acţiona în mod colectiv. Cel mai lesnicioasă modalitate folosită este accentuarea din nou a factorului naţional, ca liant comunitar opus altora, străinilor. Rezultatul voturilor din ultimii 10 ani de pe continent nu este deci deloc surprinzător. Oamenii se simt bine alături de cei care le seamănă foarte mult; legenda lui Narcis  subliniază ceea ce psihologii au învaţat după ani de cercetări: pentru fiecare dintre noi omul perfect suntem tot noi, oglindă dragă! Cum invaziile Europei din ultimii ani au fost făcute de persoane care nu sunt prea mult compatibile cu paradigma europeană a ultimelor 12 secole, rezultatul este logic: comunităţile naţionale ajung încet-încet să se prefere doar pe ele înseşi, cu efect clar pe termen lung: filtrarea străinilor, care vor acceptaţi după criterii de tip „tîrg de sclavi”, în care condiţiile de studiu şi de profit economic pe care îl pot aduce vor fi elementele decisive de acceptare sau doar tolerare.

Chiar dacă partidele tradiţionale vor dori să menţină blocarea asupra partidelor care subliniază rolul comunităţii naţionale, pe termen mediu şi lung vor pierde, deoarece acest tip de practică politică va atrage simpatia a din ce în ce mai mulţi cetăţeni, care vor considera că vechile şabloane de mesaj politic nu mai sunt adaptate la realităţi. Este de ajuns ca într-o singură ţară să se ajungă la o majoritate a unui partid care accentuează ideea de naţiune, pentru ca efectul acelui vot să se extindă rapid şi în statele vecine. Ca de obicei, se va spune doar că „nu ne aşteptam la aşa rezultat”, pentru că astăzi investigarea atentă a cauzelor fenomenelor sociale este o excepţie mai degrabă, iar nu o regulă.

Trebuie să urmărim atent extinderea globalizării. Ea nu este un panaceu, deşi este inevitabilă. Ea învinge zilnic oameni, pe care îi scoate de pe piaţa muncii, aruncându-i din zona confortului către provizorat şi sărăcie. Fiecare din cei învinşi se refugiază în ceva: alcool, lene, sub-culturi, ezoterism sau fanatism religios – orice este bun ca loc de confort mental, unde cerinţele tehnologice contemporane pentru piaţa muncii sunt reduse la minim sau chiar dispar. În România, învinşii globalizării sunt uşor de recunoscut, pentru că ascultă predominant zgomotele analfabete numite manele. Ei nu sunt capabili să concureze pe piaţa muncii contemporană, şi când conştientizează ratarea persoanală se refugiază în această dimensiune a analfabetismului care subliniază „cât de grea e viaţa”.

Atenţie însă, cei care nu rezistă complet globalizării nu sunt neapărat înfrânţi. Şi aceşti oameni au diferite grade de respingere a globalizării, fără a fi însă complet împotriva ei – ştiind să o utilizeze în parte, chiar împotriva anumitor aspecte ale sale (globalizării). Cum omul singur va conştientiza rapid că singur nu se poate opune acestui fenomen, va căuta alţi oameni care să îi împărtăşească măcar în parte ideile sale refractare la globalizare. Poate că va găsi oameni străini etnic şi lingvistic care să gândească la fel, dar aceştia nu vor vota în aceeaşi circumscripţie electorală ca şi ei.

Cum cheia progresului în globalizare este educaţia, este clar că nici naţiunea nu ar avea de pierdut dacă acest sector al vieţii ar progresa. 

De aceea, vrând – nevrând, cei care se opun din diferite motive globalizării se vor apropia, având ca liant comunitatea naţională, pentru că doar ea va însemna sub aspect numeric ceva important, imposibil de neglijat. Din acel moment, naţionalismul a atins punctul critic, în care fie va începe o negociere cu globalizarea, fie i se va opune, sau se va transforma în xenofobie şi va cauta să elimine orice „corp străin” din societate.  

Oricum ar fi, neglijarea sentimentului naţional la popoare sau teritorii care au istorii milenare – în Europa teritoriile tinere sub aspect istoric au 1200 de ani, cele mai vechi însă depăşesc 2500 de ani – este o eroare, care poate duce în final la conflicte generalizate. Cred în echilibru şi sunt sigur că undeva, pe parcursul următoarelor decenii vom ajunge la el, relativ la relaţia stat naţional – „sat global”, dar de asemenea sunt conştient că până la realizarea acelui acord vor mai fi şi mari tensiuni, şi mulţi învinşi. Important este să nu fie prea mulţi români sub linie, deşi anumite tendinţe care se prefigurează în societatea noastră nu permit un optimism robust. În fond, depinde de conducătorii statului dacă reuşesc să îşi îndeplinească misiunile trasate de actele normative, sau se vor prăbuşi, alături de o importantă parte a comunităţii naţionale, devenită cumva prizoniera lor.

Cum cheia progresului în globalizare este educaţia, este clar că nici naţiunea nu ar avea de pierdut dacă acest sector al vieţii ar progresa. Pentru că acordul mental dintre sentimentul naţional şi globalizare se poate face la scara întregii comunităţi naţionale doar prin intermediul unui procent foarte mare de oameni bine educaţi, este momentul să fim mai atenţi la strategiile naţionale pentru educaţie, precum şi la calitatea celor care trebuie să le implementeze, pentru că în această materie eşecul nu este permis.