Din iunie 1982, Armata israeliană pătrunsese adânc în Liban, până în Beirut, în baza directivelor ministrului Apărării Ariel Sharon, cu obiectivul de a elimina grupările palestiniene, al cărui principal reprezentant era Arafat (OEP), care îşi dirija operaţiunile teroriste din Beirut (după ce fusese alungat din Iordania).

Din acest punct de vedere, ofensiva Tzahal şi-a atins principalul obiectiv: Arafat a fost evacuat în Tunisia. Obiectivele secundare nu au fost însă îndeplinite. Fraţii Gemayel – favorabili unui tratat de pace cu Israelul – nu au putut fi instalaţi în fruntea statului libanez. Numărul victimelor civile a fost mare – iar armata israeliană a fost acuzată de complicitate la unele episoade tulburătoare (Sabra şi Shatila). Pe acest fond, miliţiile şiite au devenit tot mai puternice – iar una dintre acestea s-a impus progresiv, beneficiind de sprijinul Iranului: Hezbollah. Proiectul lui Begin şi Sharon de a pacifica Libanul – care avea o oarecare tradiţie democratică – a eşuat, fiind sabotat de statul care controla de facto situaţia din Liban: Siria (influenţa Iranului a început să crească mai târziu). 
 
Decizia lui Ehud Barak de a retrage ultimele trupe din sudul Libanului în anul 2000 (Barak fiind de altfel un războinic de elită, care condusese atât trupele speciale israeliene, cât şi Tzahal – şi care luptase personal în unele dintre cele mai periculoase operaţiuni din istoria armatei israeliene) avea dezavantaje evidente. În primul rând, implica abandonarea grupărilor creştine din zonă care luptaseră de partea Israelului în ultimele decenii – membrii acestora fiind obligaţi să părăsească urgent ţara, abandonând armament preţios în mâinile Hezbollah. În al doilea rând, oferea Hezbollah ocazia de a proclama o victorie care, în realitate, nu exista. 
 
Tzahal îşi îndeplinise obiectivele militare şi se retrăgea în urma unei decizii politice. Dar asta nu împiedica lideri şiiţi precum Naim Qassem să proclame că „victoria a fost o binecuvântare divină, o onoare oferită de Dumnezeu celor devotaţi şi oprimaţi”. Din acel moment, puterea Hezbollah în Liban s-a consolidat în ritm accelerat, organizaţia controlată de Iran fiind mai puternică decât statul libanez în ansamblu (abia în zilele noastre popularitatea Hezbollah cunoaşte un declin). Exemplul din Liban ne arată, cu alte cuvinte, faptul că gruparea islamistă care profită de o retragere militară are tendinţa de a-şi confirma propria ideologie radicală, nu de a deveni un actor politic mai raţional.  
 
Ca şi Israelul în Liban, Statele Unite nu au avut nicio şansă reală de a construi un stat viabil şi democratic în Afganistan. Precum în Irak, clivajele tribale, etnice, confesionale – dar şi influenţa jucătorilor externi – au împiedicat acest proces. Pakistanul a continuat să-i sprijine pe talibani, iar banii care veneau dinspre Occident păreau să dispară înainte de a construi o infrastructură democratică şi civilă autentică. După ce şi-au atins obiectivele militare (eliminarea al-Qaeda), occidentalii şi-au prelungit prezenţa – extrem de costisitoare, de altfel – în speranţa de a-şi atinge şi obiectivele politice. Dar, la drept vorbind, după două decenii de eforturi, motivele de optimism erau minime – forţa talibanilor s-a refăcut şi a crescut în proporţie geometrică. Pe acest fond a venit decizia de plecare asumată de Trump şi continuată de Biden.   
 
Se putea proceda altfel? Se mai putea sta? Răspunsul trebuie căutat în cifre şi în rapoartele de intelligence. Pe măsură ce dispozitivul occidental din Afganistan s-a diminuat şi forţa talibanilor a crescut, păstrarea unor efective militare scăzute a fost evaluată ca un risc major de către liderii occidentali. Fie se continua în direcţia retragerii ultimelor trupe – în conformitate cu acordul lui Trump – fie militarii occidentalii reveneau în forţă pentru un nou război împotriva talibanilor. Decizia politică a lumii occidentale – influenţată poate şi de pandemie – a fost de a lasă statul afgan, în care s-au investit importante resurse financiare şi militare, să-şi dovedească trăinicia. Premise existau – armata afgană beneficiind de o tehnologie superioară talibanilor. Dar, aparent, motivaţia ideologică a lipsit; sau teroarea inspirată de talibani a fost prea puternică. Armata Afganistanului s-a prăbuşit în faţa talibanilor aşa cum s-a dezintegrat armata Irakului în faţa Statului Islamic. Inexplicabil în termeni strict militari; explicabil în termeni psihologici şi culturali mai greu de înţeles pentru Occident. 
 
Nu sunt convins că liderii occidentali nu au luat în calcul acest scenariu. Chiar dacă în declaraţiile publice trebuiau să se arate optimişti (în primul rând pentru a încuraja regimul afgan să reziste), Biden&comp (incluzându-l pe Trump) bănuiau că se va ajunge aici. Au hotărât însă că preţul unei întoarceri masive în zonă este prea mare. Şi nu ar fi acceptat de public. Marea necunoscută a acestui moment vizează evaluarea pe care se bazează ei în privinţa intenţiilor, ideologiei şi structurii organizatorice a talibanilor. Cât de mult seamănă talibanii din 2021 cu cei din 2001? Au învăţat ceva din erorile predecesorilor sau le vor urma strategia de a inaugura un emirat islamist bazat pe sharia în forma radicală (hudud)? Vor tolera o împărţire a puterii? Vor tăia toate legăturile cu lumea exterioară, acceptând un oarecare patronaj pakistanez, sau întreţin un dialog mai complex cu Occidentul prin intermediul Arabiei Saudite, Turciei etc? Cât de coerentă sau cât de divizată e mişcarea talibanilor? Există un lider care poate ţine sub control diferitele facţiuni sau urmează un război civil? 
 
Răspunsul la aceste întrebări îl au, în acest moment, serviciile secrete şi cancelariile occidentale. Nu ştim ce reţele de negociere cu talibanii s-au dezvoltat în ultimii ani, ce sarcini şi-au asumat pakistanezii şi saudiţii şi ce spun evaluările de intelligence al CIA etc. Dacă există premise pentru a spera că talibanii au devenit în ultimul deceniu un actor politic mai raţional şi mai dispus să sacrifice ideologia în scopul exercitării puterii, modul deplorabil în care a fost abandonat Afganistanul poate fi măcar înţeles, dacă nu scuzat (în condiţiile în care, repet, prezenţa Occidentului în zonă nu reuşea să schimbe în realitate nimic pe termen mediu şi lung – doar apăra un stat care s-a dovedit a fi mai degrabă fictiv). 
 
Dacă însă talibanii de azi sunt identici cu cei din anul 2001, când îl găzduiau pe Osama bin Laden şi îşi chinuiau poporul în baza unei versiuni nebuneşti a islamului, atunci Occidentul a comis o eroare istorică plecând – pentru că regimurile islamiste radicale devin rapid un pericol nu doar pentru propriii cetăţeni, ci pentru regiune şi pentru Occident însuşi. 
 
Întâmplător, am studiat în ultimii ani evoluţia unei mişcări politice islamiste din spaţiul sunnit (Fraţia Musulmană), pe o perioadă lungă de timp (1928-2021) tocmai din perspectiva pendulării între moderare şi radicalizare. Concluzia este că formaţiunile islamiste sunnite – care au fost cândva inclusiv jihadiste – îşi pot modera discursul şi acţiunea politică în condiţii speciale, deşi de cele mai multe ori (să spunem în 70% din cazuri) nu o fac, pentru că ideologia islamistă este, din raţiuni religioase, foarte imobilă, aproape captivă în propriile graniţe. 
 
Printre condiţiile care au permis o moderare a discursului islamist în state precum Tunisia, de pildă, se numără: existenţa unui proces electoral relativ stabil; preexistenţa unei societăţi civile puternice, dimensiunile mici ale ţării (statele mari, precum Libia, încurajează insurgenţele regionale); prezenţa unui lider puternic, expus ideilor occidentale. La o primă privire, Afganistanul se află în zona roşie din perspectiva acestor criterii. Instituţional şi ideologic, şansele de a vedea o mişcare talibană mai raţională politic şi mai moderată sunt aproape nule. Cât pot influenţa această realitate jucătorii influenţi din zonă care colaborează cu Occidentul – Pakistan, saudiţii etc – vom afla în foarte scurt timp.