Începe să se recontureze o Ordine Globală care se bazează exclusiv pe dreptul celui mai puternic şi pe tipologia specifică de dependenţă pe care acesta o creează. Iar cheia acestui proces este puterea absolută şi indiscutabilă a suzeranului (venită la pachet cu atributele divine pe care le avea ca operator naţional laic al puterii şi gloriei lui Dumnezeu) de a acorda privilegii, în principal titluri nobiliare însoţite de pământuri cu populaţia lor de iobagi. Relaţia principe-vasal se baza pe un jurământ de fidelitate care, în esenţă, spunea că vasalulului îi revine obligaţia de a avea propria sa armură şi cal de luptă precum şi un paj înarmat cu armură uşoară (metal sau piele), precum şi un grup de iobagi cu arme rudimentare (cel mai adesea, uneltele cu care lucrau la câmp) care să poată forma o unitate mobilizabilă în caz de război. Fidelitatea vasalului era absolută, iar orice umbră de nesupunere era pedepsită cu moartea, iar pământurile şi iobagii erau repartizaţi altui pretendent bine merituos.

Raţionamentul subordonării directe suveran-vasal s-a prelungit în secolele care au urmat, s-a transformat în alianţe de ţări sau teritorii care se coagulau în jurul unei puteri coloniale, în etapa următoare totul ridicându-se la momentul în care imperii au început să se coalizeze între ele pentru a se ataca, distruge şi acapara teritoriul şi populaţia celorlalte. Ca urmare, atunci când după Primul Război Mondial s-a trecut la negocierea păcii, singurul lucru important care s-a discutat a fost conturul diverselor state şi stătuleţe în care aveau să se spargă imperiile învinse, învingătorii având deja grijă să-şi fi împărţit deja lumea în zone de control. Printr-o astfel de înţelegere subterană, Tratatul Sykes-Picot, acum un secol, desena ceea ce este şi acum, în mare, harta Orientului Apropiat, devenind, prin mandatul Societăţii Naţiunilor,  Protectori şi stabilindu-şi zonele de responsabilitate.

La finele celui de-al doilea Război Mondial, dorinţele şi speranţele de pace ale popoarelor lumii au fost sintetizate în Carta Naţiunilor Unite, formula permisă atunci pentru ca puternicii lumii să aibă cadrul necesar pentru a negocia, apoi, dacă este cazul, pentru a interveni şi impune pacea, nepermiţând internaţionalizarea conflictelor.

Ce avem acum?

În primul rând, primul anunţă major că situaţia se schimbă şi regulile „democraţiei relaţiilor internaţionale“ urmează să fie iarăşi modificate din temelii, a venit odată cu preluarea teritorială a Crimeii de către Federaţia Rusă. Cunoaşteţi foarte bine discuţia, nu are sens să reiau povestea. Cu o singură excepţie: datr fiind că procesul de schimbare a Ordinii Globale era doar la începuturi, ruşii au vrut să păstreze apartenenţa, procesul de preluare teritorială fiind justificat de formalitatea unui referendum local. Dar rezultatul este incontestabil şi este repetat de diplomaţia rusă la fiecare reuniune internaţională: problema Crimeei este închisă, este un teritoriu parte integrantă a Federaţiei Ruse, chestiunea este închisă şi nu poate constitui subiect de negociere.

Acum însă s-a trecut la pasul următor odată cu „Planul Trump“ care, după cum se vede, în loc să aducâ o speranţă de pace, a stârnit şi mai tare tensiunile locale şi a acutizat ameninţările directe între actorii locali. Probă poziţia unanimă adoptată, ieri, de către Liga Arabă la nivel de miniştri de Externe, care au adoptat un comunicat final pe linia cea mai dură anunţată deja de palestinienii care, anterior, anunţaseră oficial ruperea oricăror relaţii cu Israelul, inclusiv a celor de securitate.

Argumentul cel mai important nu a fost dragostea lor unanimă faţă de palestinieni şi cauza lor . Ei au înţeles că se aflau într-un moment de posibilă ruptură fundamentală a tuturor relaţiilor din regiune deoarece, pentru prima oară, SUA anunţaseră oficial că vor continua procesul de recunoaştere unilaterală a actelor decise de Israel, adică proclamarea Ierusalimului drept capitală a Statului iudaic Israel, preluarea înălţimilor Golan (teoretic, pe harta inutilă de la ONU a Siriei, încă parte integrantă a teritoriului acestei ţări). Este vorba despre preluarea ca parte integrantă a Israelului, a peste 150 de localităţi şi aproximativ alte 200 de amplasamente ilegale israeline din zona Cisiordania (Valea Iordanului şi Samaria). Iniţial, acest proces ar fi trebuit să înceapă azi, cu un anunţ în şedinţa făcut de Netanayahu în şedinţa de guvern, în ultimele ore situaţia pare să fie evoluat şi rugămintea americanilor să fie respectată, astfel încât anexarea de teritorii să înceapă după 3 martie, data alegerilor din Israel. Dar, pentru a transmite totuşi un mesaj cu valoare electorală, e foarte posibil, spun surse militare, ca Netanayahu să anunţe totuşi o anexare simbolică, cea a orăşelului Maale Adummim, situat la 7 km est de Ierusalim. Dar, pe fond, nimeni nu are niciun fel de îndoială că anexarea de teritorii va avea loc.

Teritoriile respective vor fi recunoscute de SUA ca parte a Israelului, nu e nevoie de mai mult, spune Israelul. Indiferent de poziţia viitoare o ONU şi instituţiilor sale specializate. Şi astfel se crează o nouă realitate în teren, una pentru care nu mai e nevoie de plan de pace ulterior.

Şi, tot astfel, se crează un precedent care s-ar putea să nu aibă doar o valoare de tip game changer pentru întreg Orientul Apropiat unde nimeni, absolut nimeni nu este mulţumit între frontierele lăsate de Acordul Sykes-Picot (vedeţi ofensiva neo-imperială a Turciei). S-ar putea ca, în anume condiţii deloc speciale şi deloc imposibil de prezis, fiecare dintre statele cu pretenţii teritoriale (pe motive istorice sau de supravieţuire securitară) să simtă că, foarte urgent, a venit momentul să-şi caute un Lord Protector care să-i recunoască unilateral, rezultatele unei acţiuni de preluare de teritorii. Ce va cere Lordul Protector? Exact acelaşi lucru ca în vechime, adică jurământ de fidelitate absolută, asta însemnând angajamentul ca, la cerere, să acţioneze în prima linia a unui conflict ca proxy ,pentru a folosi terminologia contemporană considerată mai distinsă cu toate că, de fapt, acoperă aceeaşi mizerie.

Se poate petrece asta şi altundeva în afară de Orientul Mijlociu şi Maghreb? De ce nu, din moment ce precedentul este creat. Consecinţele ar putea fi dramatice, inclusiv în Europa. Vi se pare imposibil? Să dea Dumnezeu să aveţi dreptate. Dar dacă nu?