Vă spuneam atunci că rar mi s-a întâmplat să aud că există asemenea intensitate a trativelor, fiecare partide politic din Statele Membre care vor să conteze în structurile viitoare trimiţând la luptă tot ce aveau mai bun ca negociatori, mai ales în zona diplomaţiei parlamentare, acolo unde se pun la punct înţelegerile foarte complicate ce duc la desenul final al geografiei politice din Parlamentul European. O configuraţie decisivă pentru conturarea, dezbaterea şi apoi acceptarea sau respingerea proiectelor lansate în interiorul PE sau de Comisie şi dau o idee asupra sensului în care va putea să evolueze negocierea cu Consiliul.

Ai noştri nu scot o vorbă despre asta deoarece, pe fond, alegerile europarlamentare au fost importante doar în măsura în care au reprezentant un test pentru următoarele competiţii electorale interne şi nicidecum ocazia pentru o aliniere sau un refuz explicit al proiectului european sau unora dintre capitolle sale.

În consecinţă, vă prezint viitoarea structură de putere din Parlamentul European cu titlu informativ, aşa cum ar face-o colegii mei din Argentina sau Japonia, ca un fel de curiozitate, parte componentă a culturii generale în relaţii internaţionale.

Săptămâna viitoare, europarlamentarii vor trebui să voteze structura comisiilor şi bătălia este amarnică şi încă deschisă. Şi iată de ce. Deocamdată, există surse care vorbesc despre decizia reieşită din negocierea între şefiii de grupuri privind o repartiţie de posturi, foarte interesantă ca listă dar care, repet, trebuie confirmată de votul de săptămâna viitoare. Lista e interesantă în sensul că, în mare, aduce în faţă grupul PPE care, în calitate de câştigător al celui mai mare număr de mandate, primeşte (sau ar primi) şi cel mai mare număr de posturi de preşedinte de comisie.

Iată, după cei de Le Point, cum ar putea arăta structura comisiilor din Parlamentul european, aşa cum au fost ele negociate între grupurile politice, rămase cu unul mai puţin după ce extremistul britanic Nigel Farage nu a reuşit să convingă suficient de mulţi europarlamentari pentru a forma propriul grup (deloc important deoarece, oricum, aşa cum stau acum lucrurile, UK va părăsi în fine blocul comunitar pe 31 octobrie).  

PPE va avea şapte comisii: afaceri externe, cultura, dezvoltarea, industria, problemele constituţionale, petiţii şi, poate cea mai importantă dintre toate, comisia pentru control bugetar.

S&D (social-democraţii) vor deţine patru comisii: afaceri economice, comerţ internaţional, libertăţi civile, drepturile femeilor şi egalitatea de gen precum şi comisia pentru drepturile omului

Renew Europe, grupul Macron, va avea două comisii, cea pentru mediu şi pescuit, precum şi sub-comisia pentru apărare.

Aproximativ normal, poate doar cu un singur semn major de întrebare, cel privind numărul şi, mai ales, ponderea comisiilor pe care a reuşit să le obţină grupul Renew Europe.

Dar nu acolo stă sau ar putea sta problema cea mai serioasă. Asta deoarece săptămâna viitoare vom vedea dacă europarlamentarii vor dori sau nu, la indicaţia partidelor naţionale poate mai mult decât la consemnul şefilor de grup, să fie de acord sau să respingă mai vechiul principiu al instituirii de cordon sanitar propus în jurul grupului populist şi extremist de dreapta al lui Slavini şi Le Pen. Deocamdată, în urma negocierii respective, ca urmare a respectării stricte a repartiţiei proporţionale metodei Dhont, populiştilor europeni din grupul „identitate şi democraţie“ ar urma să le revină două comisii esenţiale: cea pentru agricultură şi cea pentru probleme juridice, precum şi alte câteva posturi de prim şi al doilea vicepreşedinte în alte comisii de mare impact cum ar fi cea pentru afaceri constituţionale , probleme economice şi monetare sau în cea de control bugetar.

Vor reuşi oare cei 73 de europarlamentari populişti să obţină o asemenea victorie care să-i pună în situaţia de a depăşi prin ponderea comisiilor obţinute pe cei din grupul Macron? Posibil, în cazul în care vor da asigurările necesare constând în renunţarea (posibilă, dar deloc sigură) la căteva dintre principiile lor cele mai contondente din perioada de campanie. Este posibil, pe modelul oferit deja de primul ministru grec care a ajuns la putere militând împotriva zonei euro şi instituţiilor europene în general, acum datorând supravieţuirea sa politică şi a ţării sale tocmai ajutorului masiv european. Vor renunţa oare Salvini şi Le Pen la atacurile împotriva instituţiilor europene şi politicilor unitare vizând, spre exemplu, întărirea instituţiilor de protecţie ale zonei euro şi Schengen, vor accepta oare o politică de întărire a industriei de armament europene şi crearea unei armate europene integrate? Sigur că se Marine Le Pen a militat în campanie pentru rediscutarea Politicii Agricole Comune şi a modului de acordare a subvenţiilor, mare lovitură pentru ţările din centrul şi estul Europei, dar perspectivă deloc dezagreabilă pentru Germania, Spania sau Italia. Va renunţa grupul ID la propunerea enunţată în mai multe rânduri de liderii săi privind necesitatea unei deschideri mai mari către Moscova?

Să vedem ce se va negocia şi, dincolo de asta, să aşteptăm rezultatul votului unor europarlamentari care, alături de ţările lor, sunt intens angajaţi şi în susţinerea celorlalte negocieri (de aici diversele oferte de sprijin între grupuri) privind Comisia Europeană, votul la audieri şi, mai departe, repartiţia de oameni pe posturi de comandă în structurile europene.

O luptă deschisă, aşa cum s-a întâmplat mereu în asemenea ocazii, dar de data asta, în aceste zile, cu un vector suplimentar care începe să agite foarte serios spiritele. Este vorba despre starea de sănătate a doamnei Merkel, absolut nimeni neştiind acum să prevadă dacă este vorba de o serie de incidente trecătoare datorate tensiunii extreme sau, dimpotrivă, de ceva foarte serios ce ar putea-o ţine departe de discuţiile din cadrul noul Summit (care s-ar putea să nu fie ultimul) pentru desemnarea celor patru candidaţi la posturile-cheie din UE.

Ai noştri ce negociază? Pe ce poziţii? Ce anume cerem şi ce impunem ca pre-condiţii pentru a susţine o variantă sau alta? Există cumva măcar o singură linie roşie care să fi fost stabilită ca acceptabilă şi moral obligatorie pentru grupul celor 32 de europarlamentari români, regăsibilă ca atare în poziţia de negociere a fiecărui mare grup politic din PE, aşa cum s-ar fi cuvenit în cazul celei de-a şasea ţări ca mărime din UE?

Nu există răspunsuri. Doar o tăcere apăsătoare. Care poate fi a discreţiei diplomatice a unor trimişi speciali evoluând în cercurile restrânse ale super-puterilor. Sau, posibil, rezultatul unei nepăsări justificate, în cel mai bun caz, de incomptenţă.

Oricum, contribuabilul plăteşte căci, nu-i aşa, asta e menirea sa pe pământ şi a dovedit că, cu rare şi foarte trecătoare excepţii, este atât e de obişnuit să plătească încât nici măcar nu-i trece prin cap că ar trebui să şi întrebe pentru ce. Sau, cum spun proştii ăia de occidentali, că un politician ar trebui să fie răspunzător în faţa naţiunii.