În consecinţă, ştiu că este ridicol şi chiar nebunesc să afirm că, dimpotrivă, ne aflăm la intersecţia unor mari linii de interese, posibil punct foarte important de conectare între mari proiecte strategice care se construiesc în acest moment şi refac harta de putere a planetei. Justificând toate elementele conflictuale, tensiunile, repoziţionările sau alianţele care se produc acum şi care, în fapt, sunt tot atâtea rezultate ultime, cele vizibile, ale remodelajelor care de produc acum şi care, foarte posibil, se vor finaliza într-o perioadă medie de timp, undeva între 5 şi 10 ani.

Care sunt proiectele?

În mod esenţial, patru: Uniunea Eurasiatică, proiectul american revăzut la nivel 2015 privind constituirea Marelui Orient Apropiat şi, evident, giganticul proiect chinez al „Noului drum al mătăsii”, alături de carte suntem obligaţi să menţionăm şi pe cel al Califatului, cel imaginat de Organizaţia Statului Islamic.  

Iată şi vizualizarea lor pentru a înţelege că suntem într-adevăr parte, limitrofe sau la punctul de contact strategic cu fiecare dintre ele:


Uniunea Economică Eurasiatică - Rusia, Belarus, Kazahstan, Armenia


Proiectul „Marelui Orient Apropiat" structura iniţială


Proiectul chinez al Noului Drum al Mătăsii



Proiectul Califatului global

În partea aceasta a noastră de lume, avem poziţia geo-strategică excepţională combinată acum cu atuul pe care-l dă calitatea de stat membru NATO şi UE, ceea ne poate face punct de dialog, punct de contact, nod de conexiune strategică. Din acest punct de vedere, dar depinde cum şi cât de rapid ne putem juca această carte.

Trebuie ştiut dacă suntem pregătiţi să facem asta şi dacă vom valorifica, în paradigma temporală de criză în care operează acum marii jucători, oportunitatea de a obţine situarea în zona noastră a cât mai multe dintre punctele de conexiune din sau între spaţiile de putere care se constituie acum. Este vorba de acele infrastructuri strategice care să fie esenţiale pentru noi, dar şi într-atât de importante pentru parteneri încât să intrăm şi în zonele de protecţie complexe aferente.

Dacă observaţi, toate raţionamentele se poartă în jurul a ceea ce pare să fie centrul viitorului mare joc de putere global: controlul, securizarea şi alimentarea noilor rute de transport care urmează să traverseze Asia Centrală, legând cei doi poli, Europa şi Orientul Îndepărat cu o asimilare a regiunii acesteia de mijloc, alături sau integrând spaţiul eurasiatic dominat de Federaţia Rusă.

Discuţia aceasta nu este nouă, deoarece toţi planificatorii strategici din cancelariile super-puterilor începuseră să schiţeze proiecte în acest sens încă înainte de căderea oficială a Cortinei de Fier, atunci când începuseră pregătirile pentru stabilirea înţelegerii de la Malta şi protocoalelor de deschidere a Cutiei Pandorei.

Primii care au început să deseneze hărţi în acest sens au fost cei de Institute for National Strategic Studies care au folosit pentru prima oară expresia de „Marele Orient Apropiat" pentru a desemna o posibilă viitoare zonă de influenţă occidentală în Africa de Nord, Levant, ţările Golfului Persic, din Asia de sud şi Asia Centrală, idee preluată aproape imediat de cei de la RAND Corporation care înfiinţau un Greater Middle East Program. A existat o primă hartă de bază, aceea în general acceptată şi pe care o prezentăm şi noi dar, ulterior, au apărut diverse şcoli cu mult mai ambiţioase, cele care au alimentat direct ideologia mandatelor George W. Bush şi care aveau în vedere extensii dintre cele mai interesante. Sunt rezumate în cartea semnată de G.Kemp şi R. Harkavy (Strategic Geography and the Changing Middle East, p.15-17):

„Dar câte ţări ar trebui să fie incluse în acest spaţiu? Mai întâi, lista standard a Departamentului de Stat pentru Orientul Apropiat (Maroc, Algeria, Tunisia, Libia, Egipt, Israel, Siria, Liban, Iordania, Iran, Emiratele, Yemen). Dar credem că trebuie să intre în discuţie Sudanul, Etiopia şi Somalia... mai trebuie incluse ţări ca Afganistanul, India, Pakistanul, Sudanul şi Turcia precum şi ţările producătoare de petrol şi gaze din bazinul Mării Caspice (Azerbajianul, Kazahstanul şi Turkmenistanul). Datorită locaţiei lor, mai trebuie incluse şi Georgia şi Armenia, dar şi Uzbekistanul, Tadjikistanul şi Kirghistanul....un  mod de a imagina Marele Orient Apropiat fiind un dreptunghi enorm, centru geografic şi întretăiere de drumuri în care se intersectează Europa, Rusia, Africa şi Asia...La vest se învecinează cu deşertul Saharei şi Mediterana, la nord de Marea Neagră, munţii Caucazului, de Elbruz şi Hindukuş, la est de cămpiile Indiei şi la sud de Oceanul Indian”.

Mai este actual proiectul chiar dacă, pe etape, au fost înregistrate înfrângeri răsunătoare? Cu siguranţă că da, mai ales că toate celelalte vizează securizarea în propriul avantaj exact al acestui spaţiu enorm.

Şi noi unde suntem?

Răspunsul depinde de cum ştiţi să priviţi o hartă. În mod egal Importante, strategic vorbind sunt, pe de o parte, atât subiectul central - în cazul acesta proiectul Noului Mare Orient Apropiat - cât şi, de cealaltă parte, funcţia ce revine fiecăruia dintre actorii aflaţi în proximitatea acestui spaţiu.

Caz în care, definiţia de securitate a proiectului acesta ar fi dată în primul rând de garanţia americană dar aceasta s-a dovedit insuficientă dacă nu este combinată în mod real şi decisiv cu cea a spaţiului proxim cel mai de încredere: Europa cu dimensiunea NATO. Logic, spaţiul acesta are nevoie de drumuri strategice, de infrastructurile esenţiale de conectare rapidă care să permită transferuri comericale, dar şi militare în caz de nevoie. Iar România, ca actor la Marea Negră, poate să fie punctul de conexiune al acestei hărţi cu spaţiul euroatlantic. Aceasta prin dubla legătură terestră la nord şi sud de Marea Neagră, cea maritimă, dar şi conexiunile prin cablu submarin pentru transfer de energie.

Pentru a deveni realitate, harta acestui proiect, exact ca şi celelalte două, are nevoie de circuite centrale şi secundare de conexiune cu regiunile periferice care nu fac parte din proiect, ci au menirea de a fi susţineri strategice, foarte importante pentru că, luaţi cazul României, partea noastră de infrastructură strategică este asimilată cu zonă de interes primar ce este deja acoperită de NATO şi garantată de UE.

Este exact raţionamentul care face ca acum Ucraina să devină o problemă pe care ambele proiecte majore - UE+NATO şi Rusia sunt nevoite s-o rezolve şi pentru care, fiecare în alt mod, încearcă rute alternative... rezultatul unei greşeli enorme, cea de concentrare a traficului şi conexiunilor într-un punct unic de tip no man's land din punctul de vedere al garanţiilor de securitate.

Securizare a proiectelor prin drumuri ocolitoare sau rute alternative? Asta este miza de acum pentru refacerea corectă a hărţilor şi de aceea reapare în discuţie poziţia geostrategică a României care este aşezată pe circuitele care se proiectează în acest moment pentru legătura viitoare pe trei direcţii: nord-est, spre spaţiul rus, est spre Caspica, Caucaz şi mult mai departe, apoi spre sud, pe mare prin Turcia, pe mare prin Strâmtori spre Mediterană.

Nu este teoria jocului. Acesta este Jocul în sine. Câte de departe sau de aproape suntem? Răspunsurile pot fi multiple, dar teama mea este că indiferenţa şi incultura marii părţi a clasei politice actuale fac să existe riscul decuplării de un moment esenţial în istorie. Iar atenţia dumneavoastră, programatic sau nu, este trimisă spre zonele subterane ale noroiului dâmboviţean, spre subiecte minore şi irelevante. Asta exact în momentul în care jucătorii importanţei au pus din nou aceste hărţi pe masă.

Aveţi vreun dubiu? Atunci să vorbim mâine despre fabulosul nou proiect strategic, gigantic ca viziune şi implicaţii, pe care l-a produs China, dorindu-şi, deloc întămplător, ca 2015 să fie anul începutului implementării Noului Dublu Drum al Mătăsii. Din nou, cu România pe o posibilă rută strategică.