Într-adevăr, sancţiunile dictate până acum împotriva Moscovei au fost blânde. Iar înăsprirea lor se împiedică nu numai de pârghia energetică aflată în mâna Rusiei cât şi – sau poate mai ales – de lobbyul unor mari companii multinaţionale cu sediile în Uniunea Europeană. Acestea ar avea mult de pierdut de pe urma sancţionării cu adevărat a Rusiei. Statele Unite, având propriile resurse energetice, după aşa-numita „revoluţie a gazelor de şist” şi la adăpostul unor relaţii comercile orientate îndeosebi spre China, pot face, desigur, mai mult în privinţa Rusiei.

Conflictul din Răsărit ar putea fi privit însă, mai degrabă ca o ciocnire a două proiecte integratoare.

Unul este Uniunea Europeană – în care intri dacă  vrei şi dacă îndeplineşti criteriile. Este un bloc integrator în care deciziile importante se iau cu unanimitatea statelor membre – de aici şi lentoarea atât de mult criticată.

Dar cum să armonizezi într-o secundă 28 de interese, adesea divergente? Până la urmă, acest principiu, care întârzie adesea luarea unor decizii, pune pe picior de egalitate state precum Malta sau Estonia cu state precum Germania sau Franţa. Fiecare vot este egal – altfel, de ce ar  mai sta Estonia alături de Germania? Unii spun că Uniunea Europeană este tot un imperiu. Dar un imperiu care s-a extins nu înghiţind teritoriile învecinate ci, dimpotrivă, prin dorinţa vecinilor de a intra înăuntru.

Celălalt proiect integrator, Uniunea Vamală, se bazează pe hegemonia unei puteri regionale, Rusia. Ca să intri aici nu ai nevoie de cine ştie ce criterii de îndeplinit – trebuie doar să recunoşti supremaţia Rusiei. În Uniunea Europeană, dacă apar probleme - şi apar! – membrii se adună în îndelungi conclavuri. Dincolo, în zona Uniunii Vamale, lucrurile se rezolvă mai simplu: dacă apar probleme, adică dacă Rusia se enervează, se rezolvă cu armele.

Întrebarea este dacă, în această situaţie, Uniunea Europeană putea face mai mult pentru Ucraina, iar răspunsul este NU.

NU, pentru că, spre deosebire de celelalte extinderi ale „imperiului”, de data aceasta cei de la frontiere n-au mai fost atât de entuziaşti în a intra înăuntru. Opiniile sunt cam jumătate-jumătate şi – atenţie! – este şi cazul Republicii Moldova, vom vedea la alegerile din noiembrie ce şi cum.

Pur şi simplu, în acest spaţiu, metodele de acţiune ale Uniunii Europene ( standarde, negocieri, decizii în comun) nu funcţionează în faţa forţei brute a Rusiei.

S-a spus în zilele acestea că Uniunea Europeană ar fi trebuit să sprijine cu mai multă fermitate reformele din Ucraina. Dar care reforme? Este actuala conducere de la Kiev în măsură să înceapă acum reforme în direcţia integrării europene, cu jumătate din populaţie care nu doreşte acest drum şi cu separatiştii ocupând sedii ale puterii în mai multe oraşe?

Şi apoi, suntem siguri că Europa a fost, într-adevăr, ceea ce şi-a dorit Maidanul? Sau cumva Europa este bună cât timp se află de partea duşmanilor lui Ianukovici? În orice caz, Sectorul de dreapta, determinant în victoria Maidanului, numai european nu este.

Nu înseamnă că Ucraina nu ar avea vocaţie europeană. Dar reformele în direcţia integrării europene sunt dificile şi cer timp, iar acestea nu se pot aplica într-o Ucraină răvăşită, unde cei care nu sunt de acord cu o anumită direcţie ocupă pieţe sau clădiri publice. Să nu uităm că în ultimul deceniu, Ucraina şi-a rezolvat de multe ori problemele în stradă şi nu prin dialog. Pentru a putea aplica reforme, ucrainenii înşişi trebuie să se decidă ce vor de fapt.

Desigur, Rusia intervine în forţă în problemele Ucrainei, ceea ce este pe deplin condamnabil. Însă ce ne facem atunci când soldaţii ruşi sunt întâmpinaţi de localnici cu flori şi cu urale? Ce poate face atunci Uniunea Europeană? 

Valorile europene nu se impun cu forţa. Uniunea Europeană nu şi-a propus niciodată asta. Şi ne putem întreba dacă  nu cumva, pentru o anumită perioadă, acest ”imperiu”  paşnic nu şi-a atins limitele teritoriale în răsărit.

La Geneva pare să fi fost o recunoaştere a acestui fapt.