Navalnîi otrăvit? Ei, aş! Verdictul medicilor, care informaseră opinia publică în debutul săptămânii că şeful opoziţiei ruse, aflat în oblăduirea lor, dădea foarte probabile semne să fi fost intoxicat cu o substanţă din clasa inhibitorilor de colinesterază, n-a suscitat aprobarea Moscovei.

Pe purtătorul de cuvânt al Kremlinului, confirmarea berlineză a otrăvirii lui Navalnîi l-a iritat în mod deosebit. Omul lui Putin s-a grăbit, deci, să afirme că diagnosticul experţilor germani n-ar constitui, dixit Peskov, o „dovadă a otrăvirii“ lui Navalnîi. Otrăvirea fusese anterior vehement dezminţită de medicii din Omsk, care susţinuseră că Navalnîi ar suferi de o boală metabolică, bazată pe glicemie scăzută.

A muri în Rusia

Dar noi cu cine votăm? Pe cine să credem? Pe medicii germani de la una dintre cele mai prestigioase clinici europene, potrivit cărora otrăvirea l-ar putea lăsa pe Navalnîi cu sechele pe viaţă? Sau pe omologii lor din Omsk, ai căror colegi cad pe capete de la ferestre dacă nu se conformează fără să crâcnească politicii anti-corona a regimului Putin, faimos şi în Siberia pentru repetata prigonire a liderului opoziţiei ruse?

La urma urmei s-a mai murit în Rusia şi din alte cauze decât plonjatul în gol de la etaj. Ori de pneumonii iscate de virusul corona. De pildă, sub idolul lui Putin, Stalin, se mai murea de bolile generate de gloanţe prea reci rătăcite, nu se ştie prea bine cum, în plămânii celor sortiţi pieirii. Sau de sinucideri de inşi decedaţi cu vreo cinci proiectile de plumb în spinare.

Oare de ce s-a amânat inexplicabil de mult transportul la Berlin al robustului om politic rus? Poate ca să dispară urmele otrăvii folosite spre a-l amuţi eventual pentru totdeauna pe Alexei Navalnîi?

Nu ştim. Dar ne învaţă experienţa şi insistenţa regimului Putin de a nu-şi ascunde integral crimele, spre a intimida cu atât mai vârtos. Ştim, prin urmare, indubitabil, dintr-o serie întreagă de atentate similare, cât de riscant trăiesc oriunde în lume ruşii care l-au contestat pe dictator şi îndrăznesc să bea un ceai. Cu atât mai periculos trăiesc duşmanii lui cei mai articulaţi şi curajoşi, ca Alexei Navalnîi. Pe ei tiranul îi consideră vrăjmaşi de moarte. Şi nu întâmplător, de vreme ce a spune adevărul bine şi fără înconjur într-un mediu al minciunii clarifică, uneşte, întăreşte şi se bucură mereu de o enormă rezonanţă în popor. Şi numai de popor, de furia lui ca şi de adversari externi edificaţi, fermi şi uniţi se tem adesea dictatorii.

Realităţile cosmetizate de minciunile ruseşti

A nega realităţile e, în dictaturi, un modus vivendi. Căci a le admite e, din perspectiva tiranului, un act prea periculos ca să poată fi tolerat.

Ori de câte ori se simt slăbiţi, impopulari şi în dificultăţi crescânde, autocraţii şi liderii totalitari recurg la acte spectaculoase de intimidare. Lui Putin numai bine nu îi merge. Pandemia a afectat Rusia net mai serios decât a vrut regimul să admită. Întreţinerea unei armate colosale, cu care Moscova îşi ameninţă vecinii şi, mai ales, regiunea baltică, determinând până şi paşnica Suedie să disloce mai nou forţe terestre, navale şi aeriene în insula Gotland, costă enorm economia rusă. Care e complet neperformantă.

Rusia nu mai poate finanţa concomitent şi nivelul de trai al naţiunii, şi aventuri militare, şi multiple conflicte îngheţate, şi liniile de comunicaţie ale unui imperiu extins mult dincolo de frontierele sale naturale, şi costisitoarele ei alianţe cu alte tiranii din fosta URSS ori de aiurea.

Or, una e ca dictatorul să se poată crede singurul care ştie acest sumbru adevăr. Cu totul alta, să se ivească, din interior, disidenţi apţi să-l rostească persuasiv, edificând deopotrivă poporul şi întreaga lume.

Când vestul se preface orb

Democraţiile ne garantează dreptul de a nega realităţile. Doar responsabilitatea şi conştiinţa că a afirma şi propaga minciuna poate face rău şi chiar distruge vieţi ne împiedică să minţim sistematic.

Dar ce mai înseamnă adevărul, conştiinţa şi responsabilitatea într-o lume înecată în relativism? Ce mai înseamnă o crimă politică dacă nu i se poate spune pe nume? Dacă, nedemascată de limbaj, dispare cu totul sub povara dificultăţilor epistemologice şi-a greutăţii de-a numi substanţa şi doza otrăvirii adversarului politic? Şi dacă toate acestea ne răpesc siguranţa că netrebnicia petrecută chiar sub ochii noştri chiar a avut?

Căci presa ce face? „Scrie ce este“, zicea fondatorul revistei germane Der Spiegel. Dar dacă ce este ni se pare indicibil şi nepublicabil? Dacă ne punem rău cu tiranul de care credem c-am avea mare nevoie? 

În siajul postmodernismului şi deconstructivismului francez şi a dezvoltărilor lor neomarxiste care fac azi ravagii în SUA şi în vest, negarea sistematică a realităţilor a devenit şi-un obicei occidental. Se practică în numele toleranţei, al ştiinţei, al pragmatismului politic. Dacă putem alege ce e adevărat, de ce să nu ne-alegem propriile elucubraţii, de ce să nu cotizăm la un nou absolutism, susţinut ideologic de politici identitare şi ecologice date, vai, ca şi cum ar fi „fără alternativă“?

Aşa a ajuns negarea realităţilor să intoxice vestul şi să deformeze împăciuitorist şi comportamentul liderilor lumii libere, grevând deopotrivă şansa libertăţii noastre, a celor tiranizaţi, şi viaţa viitoarelor generaţii.

O îngăduinţă doar aparent profitabilă

E adevărat că realităţile politice nu sunt întotdeauna simple şi tranşante. Raporturile germane-ruse sunt de tipul celor complexe. Pe măsură ce-a contribuit cu frivolitate la vexarea repetată a lui Donald Trump şi deteriorarea relaţiilor transatlantice, Germania a început să întreţină raporturi mai bune cu tiranul rus decât orice altă putere apuseană.

Dar când tiranul sare calul, pe oficialii germani îi apucă jena şi regretele. I-au adus deci victima la Berlin, nu însă fără ca Angela Merkel să declare, prevenitor, că leşinatul Navalnîi, cel aflat în comă, “n-a beneficiat de o invitaţie oficială“ de a veni în Germania. Ţară, care s-a văzut grav umilită de Moscova, după ce un asasin, aflat probabil în solda serviciilor secrete ale Kremlinului, a ucis la Berlin un refugiat cecen.

Într-un gest rar, cancelara s-a alăturat ministrului ei de externe ca să-i ceară împreună şi, ca atare, cu mai mare greutate lui Putin, „elucidarea“ celor petrecute cu Navalnîi. Or, ce valoare are acest gest cu adevărat? Şi ce autoritate are Germania în faţa Rusiei fără susţinerea Uniunii Europene, a Americii şi a întregii alianţe nordatlantice?

S-a spus că solicitarea de elucidare a atentatului asupra lui Navalnîi ar fi o probă de cinism gratuit. În fapt, dictată de interese comerciale, întreaga politică externă a Berlinului pare lovită fie de cinism, fie de-o prostie extrem de păgubitoare, în condiţiile în care Germania practică în continuare împăciuitorismul faţă de cele mai agresive regimuri autocrate şi totalitare, de la Moscova la Beijing şi de la Teheran la Ankara. Or, excesiva indulgenţă faţă de tiranii numai profitabilă n-a fost vreodată.

Petre Iancu - Deutsche Welle