Din 1995, politica italiană a fost dominată, vreme de două decenii. de confruntarea dintre un bloc de stânga şi unul de dreapta. În 2013 a intrat în competiţie formaţiunea lui Beppe Grillo, M5S, care a contestat – cum au făcut-o şi alte partide din UE – „sistemul”. La scrutinul de acum, blocul de stânga, condus de Renzi, a reunit vreo 15 formaţiuni, socialiste şi liberale, iar cel de dreapta – aflat sub bagheta lui Berlusconi – patru, inclusiv Liga Nord, faimoasă pentru proiectul ei secesionist de la debuturile formaţiunii, iar acum – pentru ideile sale federaliste, dar şi eurosceptice. M5S, ca orice partid anti-sistem care se respectă, a refuzat orice alianţă pre- sau post-electorală.

Cea mai importantă dezbatere din campanie n-a fost despre economie, deşi propunerile făcute au fost foarte diferite: stânga a propus un salariu minim de 10 euro pe oră, dreapta – trecerea la taxa unică, iar M5S – introducerea unui venit garantat pentru orice cetăţean şi scăderea impozitului pe venit. E adevărat că s-a vorbit mult despre imigranţi, în Italia venind, în 2016 şi 2017, peste 300 de mii de africani şi asiatici, în căutarea unui refugiu. Disputa principală a fost, însă, despre cu totul altceva, şi anume despre posibilele alianţe post-electorale. Sondajele anunţau un blocaj, mai cu seamă că sistemul electoral era unul nou, o altă combinaţie – a câta? – de majoritar uninominal şi de proporţional. Cu două săptămâni înainte de scrutin, când s-au putut dace, conform legii, ultimele cercetări despre opiniile votanţilor italieni, coaliţia de dreapta era în frunte, Renzi şi M5S se luptau pentru locul al doilea, dar nimeni nu părea să obţină o majoritate. Scepticii vorbeau deja despre o criză care să dea alte bătăi de cap Europei, chiar în momentul în care criza post-electorală din Germania lua sfârşit.

Rezultatele n-au fost pe placul nimănui. Ca şi-n 2013, M5S a câştigat cele mai multe voturi (32,66%), dacă e luat în seamă scorul fiecărui partid, dar s-a clasat pe locul secund, după coaliţia de centru-dreapta (37%). Stânga a căzut pe trei, cu 22,85% din voturi, aşa că Renzi a anunţat că va demisiona din fruntea Partidului Democrat. În sânul coaliţiei de centru-dreapta, primul partid nu e cel al lui Berlusconi (14%), cel care a condus campania, ci Liga Nord (17,37%), aşa că ecuaţia desemnării unui premier e complicată. Nu e prima dată când Italia cunoaşte o criză post-electorală.

Cum Mişcarea 5 stele refuză orice cooperare, iar Renzi a decis că PD va fi în opoziţie, scenariile de construire a unei majorităţi sunt cvasi-imposibile.

Ce e cu adevărat nou în 2018 e faptul că votul pentru partidele eurosceptice – M5S şi Liga Nord – e majoritar. Folosesc termenul „eurosceptic”, fiindcă în Parlamentul European, prima formaţiune aparţine grupului lui Nigel Farage (UKIP), în vreme ce a doua este membră a fracţiunii din care mai fac parte francezii din Frontul Naţional, flamanzii din Vlaams Belang şi austriecii din Freiheitliche Partei. Deşi vecine în hemiciclul de la Strasbourg, cele două formaţiuni nu vor forma, însă, o majoritate, fiindcă se detestă mai mult decât oricare alte partide din Peninsulă.

Cum Mişcarea 5 stele refuză orice cooperare, iar Renzi a decis că PD va fi în opoziţie, scenariile de construire a unei majorităţi sunt cvasi-imposibile. Va avea, în acest caz, Italia un guvern minoritar? Dar cine l-ar putea conduce? Antonio Tajani (Forza Italia), care promitea, atunci când l-am ales preşedinte al PE, că nu va părăsi acest post, pentru a ocupa altul acasă, dar cu trei zile înainte de scrutin şi-a schimbat opinia? Matteo Salvini (Liga Nord), care zice că e „comunist ca pe vremuri” şi promite Italia italienilor? Luigi de Maio (M5S), care spunea acum un an că Italia a importat „40 la sută din hoţii din România”? Sau vor fi chemaţi alegătorii din nou la urne?