Fotojurnalist de război: „În Ucraina sunt scene îngrozitoare pe care, dacă le-aş vedea într-un film artistic, tot mi s-ar părea greu de privit“ FOTO
0
Vadim Ghirdă, fotojurnalist Associated Press, premiat de importante organizaţii americane şi europene, a acordat un interviu pentru „Adevărul“, în care povesteşte cum trăieşte războiul din Ucraina, dar mai ales mesajul pe care vrea să-l transmită dincolo de imagine.
Vadim Ghirdă, fotojurnalist Associated Press încă din 1989, a fost martorul multor conflicte armate din ultimii 30 de ani. A surprins în imagini dramele oamenilor care i-au devenit subiect începând cu revolta anticomunistă din România. Au urmat războiul din Transnistria, apoi cel din Bosnia şi Herzegovina, conflictul din Kosovo, bombardamentele NATO împotriva Serbiei, confruntările din teritoriile palestiniene, Irak, criza umanitară de la frontiera dintre Turcia şi Siria. Acum, se află în cel mai fierbinte punct de pe glob: Ucraina.
Adevărul: Imaginile tale din război pe care le-ai transmis din toate punctele fierbinţi ale globului au emoţionat o întreagă lume. De cât timp eşti în Ucraina?
Vadim Ghirdă: Sunt aici de la sfârşitul lunii ianuarie, am fost în majoritatea oraşelor din est controlate de armata ucrainenă, situate pe linia de contact cu forţele separatiste pro-ruse. În Donbas, sunt două regiuni controlate de separatişti, respectiv republicile Luhansk şi Donetsk, recent recunoscute de către Rusia. Am crezut iniţial că acţiunea militară rusă se va concentra acolo, pentru a ocupa părţile din Donbas aflate încă sub controlul forţelor guvernamentale ucrainene.
IMAGINI DIN RĂZBOIUL DE LA GRANIŢA ROMÂNIEI
„Crimeea a fost anexată odată cu mine“
Nu te afli pentru prima dată în Ucraina.
-Am venit în Ucraina prima dată în anul 1991, în Lviv, când s-a destrămat Uniunea Sovietică, apoi în 2012 la campionatul european de fotbal. În 2014-2015, am fost martorul anexării peninsulei Crimeea, care a fost anexată odată cu mine, şi al conflictului din Donbas. Ultima dată am fost în 2019, la alegerile prezidenţiale, când Volodimir Zelenski a devenit preşedintele ţării.
Cum era viaţa oamenilor înainte de 24 februarie, când a pornit atacul?
-În estul Ucrainei este stare de război din 2014. Acolo, impactul este mai mic, în sensul în care oamenii, trăind chinuiţi de mulţi ani, au dezvoltat, neavând încotro, o anumită rezistenţă la această traumă. La ştiri vedem doar incidentele majore, dar, pe linia de contact a frontului, sunt ciocniri în fiecare zi. Nu mor oameni în fiecare zi, dar în orice secundă viaţa unui om este în pericol. Sunt focuri izolate de mortieră, atacuri ale sniperilor, lucruri despre care poate nu auzim niciodată, deoarece sunt considerate minore, dar în urma cărora un om a murit sau a rămas infirm pe viaţă. Consumatorii de ştiri au fost obişnuiţi cu lucruri majore, moartea unei singure persoane sau chiar a câtorva zeci impresionează puţină lume în prezent, până la urmă nu e cineva din familia noastră, e doar o cifră la televizor. În oraşele din estul Ucrainei sunt prezente toate ingredientele vieţii normale: parcuri în care se joacă copiii, restaurante, supermarketuri. În afara de ocazionalele convoaie militare, nu este nimic care să indice că, poate la mai puţin de trei kilometri de centrul oraşului, este linia frontului, unde oameni stau până mai sus de genunchi în noroi, în zăpadă sau în gheaţă şi se uită unii la ceilalţi prin lunete aşteptând momentul în care vor trebui să se ucidă.
FOTO Vadim Ghirdă (A.P.)
„Sunt în şanţuri pentru a se omorî unii pe alţii, deşi cu toţii îşi doresc doar să trăiască“
-Distanţa dintre război şi pace este foarte mică.
-Da, este mai mică decât cea dintre Universitate şi Piaţa Romană, ca sa folosim nişte repere familiare. Undeva, să zicem pe la Scala, sunt două linii de tranşee cu spaţiu între ele, care uneori e mai mic de 50-100 de metri. În aceste tranşee sunt oameni, femei şi bărbaţi, care stau în acelaşi frig, în acelaşi noroi. Situaţia îi pune în postura de inamici, sunt în aceste şanţuri pentru a se omorî unii pe alţii, deşi cu toţii îşi doresc doar să trăiască. Mulţi spun că aşa este în război şi că unii s-au dus voluntari în armată. Aşa este. La fel de adevărat însă este că un număr mare de bărbaţi au ajuns pe front după ce au semnat un contract cu Armata, devenind militari profesionişti, nu pentru că-şi doreau să omoare pe cineva sau să fie omorâţi, ci pentru că nu aveau bani să se întreţină după ce au terminat facultatea, iar armata oferea o soluţie temporară acestei probleme. Am intervievat un militar în vârstă de 30 de ani, tată a doi copii mici, care a ales această cale pentru că, deşi terminase o facultate de fizică, nu avea cum să-şi întreţină familia. Nu a făcut asta din dorinţa de a merge în război, acum însă nu a avut de ales. Este de opt ani pe linia de contact. Am postat recent o imagine cu un soldat rus mort, la periferia oraşului Kharkiv, iar unii dintre cei care au văzut-o au comentat cu emoticoane zâmbitoare, pentru că armata Rusiei este cea invadatoare. M-a întristat foarte tare. Fiecare combatant care moare este, mai întâi de toate, un om ca fiecare dintre noi: iubeşte pe cineva, este iubit şi aşteptat de cineva acasă. Are o familie pe care, în multe cazuri, este sigurul care o întreţine. Decizia de a porni un conflict armat nu este a militarilor, este o decizie politică. Oamenii din tranşee au de ales între a omorî sau a fi omorâţi.
Cât de dramatică este viaţa în Kiev?
-În oraş nu sunt încă lupte, însă viaţa oamenilor este extrem de afectată. Sunt cozi infinite la farmacii, supermarketuri şi staţii de benzină. Civilii nu pot circula între orele 20.00 – 08.00, iar pe străzile mari sunt puncte de control nenumărate, fapt ce îngreunează foarte mult orice deplasare. Mai presus de toate, este însă incertitudinea: armata Rusiei este în jurul oraşului, alarma aeriană sună de multe ori pe zi, zgomotul exploziilor se aude des, uneori foarte puternic. E foarte greu să nu ştii la ce să te aştepţi şi, în acelaşi timp, să ştii că poate urma ce e mai rău. Mii de oameni părăsesc oraşul zilnic cu trenurile de evacuare ce merg încontinuu, gratis, către Lviv sau alte oraşe din vestul ţării. Sunt scene îngrozitoare, pe care, dacă le-aş vedea într-un film artistic, tot mi s-ar părea greu de privit. Oamenii au bagajul minim pentru că trenul este extrem de aglomerat, dar nu lasă în urmă animalele de companie. Am văzut în bagaje câini, pisici, păsări, hamsteri, iepuri, broaşte. Asta spune foarte mult despre aceşti oameni, dacă ne gândim că, în Franţa de exemplu, aproximativ 100.000 de animale de companie sunt abandonate în fiecare vară deoarece proprietarii nu găsesc soluţii pentru a le îngriji pe perioada concediilor.
FOTO Vadim Ghirdă (A.P.)
Dar cei care rămân?
-Pentru cei care nu pot pleca rămâne oroarea posibilelor bombardamente în zone civile, aşa cum vedem că se întâmplă în alte oraşe mari din Ucraina, cum ar fi Mariupol sau Kharkiv. Sunt foarte mulţi care trăiesc acum permanent în staţiile de metrou, care sunt situate la foarte mare adâncime, fiind concepute pentru a rezista şi unui atac nuclear. Cei din oraşele situate în imediata apropiere a capitalei ucrainene, cum ar fi Irpin, unde am lucrat în ultimele zile, părăsesc într-un flux continuu aceste locuri pe măsură ce armata rusă se apropie şi le supune unor constante lovituri de artilerie sau aviaţie. Nu ştiu să descriu în cuvinte sugestive cum arată acest exod: mii de oameni se adună zilnic sub un pod distrus aşteptând să treacă pe punţi improvizate râul Irpin pentru a merge mai departe spre Kiev. Bătrâni, invalizi, copii, animale traversează încet-încet în sunetul constant al artilerie, uneori duşi în pături sau pe tărgi improvizate din orice de către militari, civili, uneori şi jurnalişti. Într-una din zile, un proiectil de mortieră a căzut la ieşirea din Irpin, într-un loc considerat sigur, unde oamenii se adunau să se urce în autobuze după ce traversau râul. O întreagă familie a murit.
Ucraineanul de 81 de ani care aşteaptă armata rusă cu arma în mână
FOTO Vadim Ghirdă (A.P.)
Civilii sunt alături de militari şi învaţă cum să pregătească cocktailuri Molotov şi încearcă să oprească înaintarea ruşilor stând în faţa tancurilor.
-Reacţia populaţiei civile este foarte impresionantă. Practic, nu au fost arme suficiente pentru toţi cei care au dorit să se înroleze ca voluntari. Oamenii au primit arme şi au învăţat cum să pună benzină în sticle pentru a face bombele incendiare. Am cunoscut un profesor de franceză, Pjotr Vyerko, în vârstă de 81 de ani, care locuieşte singur într-un sat în afara Kievului. Soţia i-a murit de cancer puţin după accidentul de la Cernobâl. Acum stă pregătit cu o armă în mână aşteptând să contribuie la rezistenţa împotriva trupelor ruseşti. Mi s-a părut simbolic pentru nivelul de implicare al tuturor civililor în rezistenţă.
Am văzut filmări cu civili care învăţau să lupte.
-Civilii participă la antrenamente, cum a fost cel din portul Mariupol, unde am văzut cum o doamnă de 79 de ani învăţa să tragă cu arma automată, dar şi copii de câţiva ani care învăţau să pună şi să scoată cartuşe din încărcător. Este electrizant acest nivel de solidaritate, dar, în acelaşi timp, mă întristează extrem să văd un copil de patru - cinci ani adus să pună mâna pe o armă. Se aşteaptă cineva ca, într-o situaţie de confruntare reală, un copil atât de mic să pună mâna pe arme şi să tragă? Iar dacă presupunem că ar putea face aşa ceva, care ar fi rezultatul? La fel percep expoziţiile de armament din România, unde copiii se fotografiază cu mitraliere în mână şi ascultă admirativ, alături de părinţi, specificaţiile tehnice ale diferitelor unelte de ucis. Nu trebuie uitat că toate acele obiecte au rolul de a omorî sau mutila pe cineva exact ca noi. Să înveţi un copil că o armă poate fi o soluţie acceptabilă pentru orice este otrava cea mai mare pe care i-o poţi pune în suflet şi în minte.
-Sunteţi cu toţii sunteţi expuşi la pericolul din Kiev.
-Da, jurnaliştii veniţi din alte ţări sunt expuşi în linii mari la aceleaşi riscuri ca orice persoană. Sunt însă nişte diferenţe esenţiale: noi am ales să fim aici, nu avem aici casa, familia, nu avem toate fricile şi grijile care derivă din asta. Nu mă gândesc ce se va întâmpla cu salariul meu dacă se devalorizează moneda locală, sau că moneda ar putea dispărea. Sunt nişte niveluri de stres pe care, dacă nu eşti de aici, nici nu le poţi concepe. Eu stau la hotel, am apă caldă, am ce mânca, unde dormi, când e alarma mă duc într-un adăpost la subsol. Pentru cei mai mulţi dintre locuitorii acestei ţări aceste lucruri sunt acum un lux inimaginabil. De aceea mă tulbură această aură eroică pe care mulţi oameni o asociază lucrurilor pe care le fac aici. Le fac pentru că acestea sunt meseria şi pasiunea mea, am norocul imens să iau salariu în fiecare lună făcând ceva care îmi e cel mai drag, fotografie. Sunt cel mai onorat şi mândru dacă ceea ce fac este de ajutor cuiva. Nu este însă nimic eroic în asta, eroi sunt toţi cei care trec prin asta fără să-şi fi dorit, iar dintre jurnalişti sunt de respectat cei ce fac asta cheltuind resurse proprii, fără vreo certitudine că le vor putea vreodată recupera. Este o logistică extrem de complicată şi, mai ales, costisitoare, pentru acoperirea mediatică a unui conflict.
Este acesta un război diferit de altele la care ai fost martor?
- Războaiele au trăsături comune universale, încă de la începuturile timpului: moarte, distrugeri, traume sufleteşti şi trupeşti care nu se mai vindecă niciodată. Nu cred că este important peisajul în care se desfăşoară, anul, motivul.
FOTO Vadim Ghirdă (A.P.)
„Nu am văzut violenţă, oameni încercând să calce peste alţi oameni“
-Ai fost premiat de Associated Press Managing Editors Award în 2000, 2001 şi 2003. De asemenea, ai obţinut Premiul întâi la concursurile Editor and Publisher Photo în 2001, National Headliner Awards în 2002, Atlanta Photojournalism Seminar în 2015, Clarion Prize în 2008, US National Press Photographers Association în 2013. Ce se află în spatele fotografiei?
- Fotografiile sunt bune dacă te fac să simţi ce simt oamenii din ele. Ar fi cel mai arogant să spun că poţi simţi ce simte o mamă care-şi îngroapă copilul. Nu poţi simţi nivelul de suferinţă al unei persoane care trece prin astfel de drame. Poţi să empatizezi, poţi să înţelegi, dar nu poţi să spui, fără să minţi, că simţi acelaşi lucru. Însă, cu cât rezonezi mai mult cu drama din faţa ochilor tăi, vei oferi celorlalţi o imagine mai aproape de adevăr. Ca orice meserie din lume, fotojurnalismul poate fi practicat cu diferite nivele de implicare personală.
-Ce doreşti să transmiţi lumii prin fiecare fotografie a ta?
-Eu fac asta sperând că privitorii vor reflecta câteva clipe asupra vieţii celor din fotografie şi vor deveni mai empatici, implicit mai toleranţi, şi îşi vor aprecia altfel propria existenţă. Dacă o singură persoană s-ar transforma un pic în bine de la o fotografie de-a mea ar fi cea mai mare victorie. Să se gândească, de pildă, cum ar fi să aibă la dispoziţie o oră în care să-şi pună în două valize toată viaţa şi să-şi părăsească locuinţa, neştiind când şi dacă va mai reveni sau dacă locuinţa va mai exista. Şi apoi să-şi dea seama cât de norocoasă este ea, cea care priveşte fotografia.
În gara din Kiev sunt oameni în situaţia descrisă: au nervii întinşi la maximum, sunt schimbări de peron în ultima clipă, care implică alergătură, aglomeraţie. Cu toate acestea, nu am văzut violenţă, oameni încercând să calce peste alţi oameni, cum se întâmpla uneori dacă sunt reduceri de preţuri la un supermarket în România sau în alte ţări care nu se confruntă cu războiul.
Vorbind de supermarket, am văzut oameni renunţând să ia toate produsele de pe un raft, pentru că aveau şi alţii aceeaşi nevoie. Nu spun că este o situaţie generală, sunt sigur că frica de ce va aduce ziua de mâine îi poate face pe mulţi să se poarte foarte diferit. Generozitatea şi solidaritatea pot exista în fiecare dintre noi, nu este nevoie chiar de război pentru a încerca să ne gândim unii la alţii.
„De la ce e mai rău la acţiuni de o generozitate extraordinară“
Vadim Ghirdă FOTO Roman Grytsyna
-Cum te poţi descrie?
-Îmi displace imaginea de corespondent de război, nu vreau să fiu descris aşa, nu văd în asta nici un titlu de glorie. Acum mulţi ani, mi se părea că este într-adevăr ceva care mă face să fiu special. E o slăbiciune, poate cea mai rea, care există în aproape toţi oamenii: trebuie să ne simţim speciali, superiori cuiva, dacă nu chiar tuturor. Specia noastră are o puternică înclinaţie către automăgulire şi caută orice motiv posibil pentru a-şi oferi droguri pentru ego.
Acum, cred că eşti cu adevărat special doar când realizezi cu adevărat că, de fapt, în esenţă, suntem cu toţii la fel. Sunt, evident, diferenţe între noi, dar sunt date de norocul fiecăruia, de contextul în care ne-am născut şi de parcursul pe care l-am avut. Dacă un om vine dintr-un mediu în care nu a avut acces la educaţie, nu ştie să citească şi eu ştiu pentru că pur şi simplu am avut mai mult noroc, asta nu mă face pe mine un om superior sau mai bun în absolut nicio privinţă. Sună plicticos, ştiu, dar măsura calităţii omeneşti nu este dată de câte şcoli ai făcut, câţi bani câştigi, pentru cine lucrezi.
Situaţiile de criză majoră, cum este acum cea din Ucraina, îţi oferă posibilitatea rară de a vedea întreaga amplitudine a spiritului uman, de la ce e mai rău în fiecare până la acţiuni de o generozitate absolut extraordinară.
Nu pierdem nimic punându-se, măcar un pic, în locul celor cu care interacţionăm zi de zi, înţelegând că fiecare trece prin aceleaşi emoţii, fiecare se luptă cu demoni, uneori aceiaşi cu care ne luptăm şi noi. Fiecare are aspiraţii, de multe ori aceleaşi pe care le avem şi noi. Chiar nu e nevoie de război sau de catastrofă naturală ca să te porţi ca un OM. Aşa că, fără frică, să încercăm ceva bun, fie şi doar o vorbă sau un zâmbet, pentru cineva mai puţin norocos ca noi, măcar o dată la două zile. Spun asta în primul rând pentru mine. O să fie foarte plăcut pentru toată lumea, vă promit.
Imaginile sunt proprietatea The Associated Press şi nu pot fi modificate sau preluate decât împreună cu varianta integrală a acestui material. Pentru imagini la zi legate de războiul dintre Rusia şi Ucraina şi ştiri din România urmăriţi pe apimages.com şi Instagram: Vadim Ghirda @vadimghirda, Andreea Alexandru @andreea.a.alexandru.
Vă recomandăm să mai citiţi:
Se încarcă comentariile...
