La douăzeci de ani după 11 septembrie, ”Războiul împotriva terorii” a intrat complet într-o buclă închisă. Toată lumea se aştepta ca talibanii să revină la putere imediat ce forţele americane urmau să părăsească Afganistanul pe 31 august. În schimb, intrarea talibanilor în Kabul a început în timp ce ambasada Americii era încă deschisă, invitând la flashback-uri nedorite, care au adus aminte de evenimentele întâmplate la ambasadele SUA din Saigon în 1975 şi din Teheran în 1979. Au revenit în minte şi amintirile din 1989 - nu despre căderea Zidului Berlinului sau publicarea cărţii unui tânăr pe nume Francis Fukuyama -„Sfârşitul istoriei?”-, amintiri despre triumful unei insurgenţe afgane asupra unei superputeri comuniste - URSS. Apoi în 1994 Mohammad Omar, comandant al rezistenţei antisovietice, a lansat mişcarea talibană pentru a ”curăţa” oraşul Kandahar din sud-estul ţării, afectat de crimă şi violenţă. Viziunea talibanilor despre justiţie i-a ajutat să ”adune puterea”. La vremea aceea, oamenii îşi doreau cu adevărat legea şi ordinea care nu exista în Afganistanul afecta de un război civil început în 1978, iar Şaria a fost acea lege care a instituit ordinea islamică. Bătălia de la Spin Boldak din 1994 a fost momentul decisiv pentru preluarea puterii de talibani.

Gorbaciov şi decizia de retragere a sovieticilor din Afganistan

Decizia lui Gorbaciov de a opri sprijinul financiar către regimul susţinut de sovietici la Kabul şi apoi retragerea trupelor din ţară a dus la prăbuşirea guvernului lui Mohammad Nadjibulah şi a Partidului Democratic al Poporului din Afganistan. În total, într-o perioadă de 9 ani, au fost prezenţi în Afganistan 620 de mii de militari care au finalizat serviciul militar în trupele staţionate acolo, inclusiv 525,5 mii de soldaţi şi ofiţeri ai armatei sovietice, 21 de mii de funcţionari publici, 95 de mii de reprezentanţi ai KGB (inclusiv trupe de frontieră), trupe interne şi miliţie. Numărul total de morţi pentru perioada de peste nouă ani de prezenţă militară a fost de 15.051 de persoane, între care 14.427 de soldaţi ai forţelor armate, care au murit atât în ​​urma rănilor de luptă, cât şi din cauza accidentelor şi bolilor. Procentul pierderilor în luptă este de 82,5%. Numărul pierderilor irecuperabile din luptă şi non-luptă include atât persoanele care au murit în spitale, cât şi persoanele care au murit din cauza consecinţelor bolii după părăsirea forţelor armate. Costul pentru americani al celor 20 de ani petrecuţi în Afganistan a fost enorm: aproximativ 2 trilioane de dolari şi aproape 2.500 de vieţi americane, peste 1.100 de vieţi ale partenerilor coaliţiei sale, precum şi până la 70.000 de victime dintre militarii afgani şi aproape 50.000 de morţi civili.

Cum a început Bush operaţiunile militare-Endurig Freedom?

La câteva săptămâni după ce Al Qaeda a atacat Statele Unite în 11 septembrie, preşedintele George W. Bush a anunţat că forţele americane au lansat atacuri împotriva grupării teroriste şi a obiectivelor talibanilor din Afganistan. Bush a declarat că talibanii, care guvernau atunci cea mai mare parte a Afganistanului, i-au respins cererea de a-i preda pe liderii Al Qaeda care planificaseră atacurile din bazele din Afganistan. El a spus că intenţionează să-i aducă în faţa justiţiei pe aceşti liderii ai Al Qaeda, adăugând: „Acum talibanii vor plăti un preţ”. „Aceste acţiuni atent orientate sunt concepute pentru a perturba utilizarea Afganistanului ca bază teroristă de operaţiuni şi pentru a ataca capacitatea militară a regimului taliban”, a spus preşedintele. Talibani nu făceau alt ceva decât să respecte legea Pastuwali („calea afganilor” sau „codul vieţii”) care spunea că odată acordată ospitalitatea nu se poate lua înapoi. Osama era oaspetele talibanilor. Chiar şi atunci, preşedintele a avertizat că Operaţiunea Enduring Freedom va presupune „o campanie îndelungată, diferită de oricare alta pe care am văzut-o vreodată”. Şi exact aşa a fost. Îndepărtarea talibanilor de la putere a fost primul obiectiv al operaţiunilor militare americane pentru atacurile din 11 septembrie. Capturarea sau uciderea conducerii al-Qaeda, inclusiv a lui Osama bin Laden, ar fi putut fi o prioritate mai mare, dar schimbarea regimului în Kabul a fost scopul imediat. A fost uşor de obţinut - şi a fost la fel de uşor de pierdut.  Cu toate că sentimentul de déjà vu este copleşitor la sfârşitul misiunii afgane, lumea este un loc foarte diferit - chiar dacă Afganistanul nu este.

Războiul demonstra că democraţia liberală este pentru toată lumea

Lumile arabe şi islamice, în special, nu mai sunt ceea ce erau în 1989 sau 2001 sau chiar în 1979, iar exemplul revoluţiei islamice iraniene din acel an este ceva mai important decât precedentul stabilit de victoria mujahedinilor asupra sovieticilor un deceniu mai târziu. Revoluţia iraniană a produs o schimbare în lumea arabă. Clericii îl răsturnaseră pe Şah, în ciuda instrumentelor represive şi  înfricoşătoare aflate sub comanda sa, cum ar fi faimoasa poliţie secretă Savak. Ceea ce se întâmplase în Iranul şiit se putea întâmpla şi în lumea sunnită. Se putea întâmpla în Arabia Saudită?. Nu prea. Casa Saud a fost mai puţin decadentă sau dominatoare decât cea a lui Reza Pahlavi.  Al-Qaeda, la începuturile sale în anii 1988, nu a fost legată de nicio regiune. Atrăgea recruţi de pretutindeni şi era pregătită să atace oriunde: în Kenya sau Tanzania, unde a bombardat ambasadele SUA în 1998, sau în Golful Persic, unde a avut loc, doi ani mai târziu, o operaţiune sinucigaşe împotriva USS Cole, operaţiune care a ucis 17 marinari americani. America însăşi nu era în siguranţă atunci când asociaţii al-Qaeda au încercat să distrugă World Trade Center în 1993 sau când  ”piraţii aerului” al-Qaeda au reuşit să facă acest lucru, lovind avioane în Turnurile Gemene (World Trade Center),  în Pentagon şi pe un câmp din Pennsylvania, la 11 septembrie 2001. La 20 septembrie 2001, George W. Bush s-a adresat într-o sesiune comună a Congresului pentru a explica de ce au avut loc atacurile din 11 septembrie. El a reuşit să convingă Congresul de necesitatea unei acţiuni coerente împotriva terorismului. Bush şi comunitatea de politică externă de la Washington erau sinceri în credinţa lor că absenţa liberalismului şi a democraţiei este cauza principală a terorismului şi, prin urmare, vindecarea acestuia era promovarea democraţiei liberale prin schimbarea regimului şi construirea unei noi naţiunii - deşi Bush a jurat să nu urmărească construirea unei naţiunii (conceptul de Nation-building) când candida-se la preşedinţie cu un an înainte. Războiul din Afganistan a însemnat mult mai mult decât pedepsirea talibanilor sau uciderea lui Bin Laden.

Războiul trebuia să demonstreze că democraţia liberală este pentru toată lumea, inclusiv pentru cei mai prost pregătiţi să o primească, pentru cei care trăiau într-o societate medievală. Irakul nu avusese prea mult de-a face cu 11 septembrie, dar elitele politicii externe ale Americii discutaseră deja schimbarea regimului şi liberalizarea acolo cu ani înainte de venirea momentului invaziei din 2003. Irakul şi Afganistanul ar fi servit acum ca modele pentru lume, în special pentru lumea arabă şi cea islamică. Cele două prindeau Iranul la mijloc ca un cleşte şi-l puteau transforma ca într-un joc de domino. Nu s-a întâmplat aşa. În schimb Iranul a câştigat influenţă până la Mediterană odată cu războiul din Siria. Teheranul se află acum în perioada în care era URSSS în vremea lui Brejnev sau Andropov. Vom vedea în curând ce va însemna furia maselor! Cu toate acestea drumul către acea zi este presărat cu obstacole şi nu este uşor fără un sprijin extern. În ceea ce priveşte Arabia Saudită şi ţările din Golful, un lider la fel de tânăr ca prinţul moştenitor Mohammad bin Salman, de doar 35 de ani, nu a experimentat niciodată şocul căderii Şahului. Ţinând sub control rivalii şi dizidenţii politici, el pare să nu se teamă de clerici. Le-a lăsat acestora Coranul. Talibani sărbătoresc la Kabul victoria, dar este o victorie împotriva liberalismului străin, nu a monarhiei din Orientul Mijlociu. Fantoma din 1979 a fost exorcizată. Dacă spiritul anului 1989 renaşte în Afganistan, nu este suficient, ca să răspândească teroarea din nou în lume.

Kunduz începutul dezastrului

Toate problemele care au permis talibanilor să învingă armata atât de repede în 2021 au fost expuse în 2015, când grupul a capturat temporar oraşul Kunduz, o capitală de provincie din nordul Afganistanului: moral slab, dezertare, uzură, corupţie, separare etnică, logistică proastă, şi o încredere excesivă în sprijinul forţelor de operaţiuni speciale afgane. Şi de ani de zile, nu a fost un secret faptul că unităţile Armatei Naţionale de Apărare şi de Securitate (ANDSF)[1] făceau tranzacţii cu presupusul lor duşman - avertizând talibanii cu privire la viitoarele acţiuni, refuzând să lupte şi vânzând armele şi echipamentele grupului. Cu alte cuvinte, prăbuşirea dramatică a armatei Afganistanului expune doar putregaiul care se desfăşura de-a lungul anilor în sălile de putere ale Kabulului. Nu este de mirare că populaţia afgană a avut încredere atât de mică în guvernul său şi nu este de mirare că oraşele afgane, unul după altul, s-au predat talibanilor într-o săptămână. Statele Unite şi alte ţări din coaliţie au făcut multe greşeli în Afganistan. Spre exemplu Pakistanul a permis în mod duplicitar jocul talibanilor şi le-a asigurat un teritoriu de adăpostire sigur. Dar responsabilitatea principală pentru acest sfârşit tragic al celor 20 de ani de eforturi de consolidare a statului în Afganistan revine în mod direct conducerii afgane. Victoria talibanilor este, aşadar, o poveste de avertizare despre dificultăţile stabilizării unei ţări al cărui guvern şi-a uitat propria îndatorire de a asigura securitatea conaţionalilor.

Dilema administraţiilor succesive de la Casa Albă

În ultimul deceniu, pe măsură ce Statele Unite şi-au retras treptat forţele din Afganistan şi sarcina de a conduce a ţării a revenit din ce în ce mai mult guvernului afgan, clasa conducătoare din Kabul a ales să nu consolideze armata sau să îmbunătăţească guvernanţa. În schimb, liderii politici s-au concentrat pe dobândirea puterii şi a banilor pentru ei înşişi şi au patronat propria camarilă. Au căutat în mod constant să genereze crize politice sau paralizie administrativă pentru a extrage mai mulţi bani de la  guvernul central. Politicienii afgani s-au amăgit cu credinţa că Statele Unite nu vor pleca niciodată, ignorând semnalele repetate din partea administraţiei Obama, a administraţiei Trump şi a administraţiei Biden. Obsedaţi de propriile lor naraţiuni despre Afganistan ca punct de sprijin al unui presupus nou Joc Mare între Statele Unite, China şi Rusia, liderii afgani credeau că pot ţine Statele Unite în Afganistan într-un angajament fără sfârşit.

Ei au văzut puţine motive pentru a reforma ANDSF sau pentru a răspunde nevoilor afganilor obişnuiţi. Între timp, Statele Unite şi restul comunităţii internaţionale nu i-au forţat pe liderii de la Kabul să facă ceea ce am spus mai sus dar nici pe pakistanezi să nu mai sprijine talibanii atât de puternic şi în atât de multe moduri. Şi astfel insurgenţii au câştigat în mod constant putere. Slăbiciunea guvernului afgan a creat o dilemă administraţiilor succesive de la Washington. Pe de o parte, dacă Washingtonul ar fi stabilit un termen pentru retragere, talibanii ar fi aşteptat pur şi simplu până când trupele americane ar fi plecat pentru a lansa o ofensivă la scară largă împotriva armatei afgane. Chiar şi aşa nu a existat nicio garanţie că politicienii afgani vor lua în serios termenul limită stabilit de Casa Albă. Pe de altă parte, dacă Statele Unite nu ar fi dat nicio dată a unei posibile retrageri atunci politicienii şi guvernul afgan ar fi avut şi mai puţine stimulente pentru a-şi schimba modalităţile contraproductive de guvernare. Nedorind să-şi reducă puterea într-un mod semnificativ sau să accepte o schimbare în politică a ţării, guvernul afgan nu a dorit să negocieze cu talibanii. Acest lucru a rămas adevărat chiar şi după acordul de la Doha, pactul din februarie 2020 în care talibanii au fost de acord să prevină atacurile teroriste împotriva Statelor Unite şi a aliaţilor săi în schimbul retragerii forţelor americane până în mai 2021. Kabul, în 2020, era mai puternic: talibanii cuceriseră mult mai puţin teritoriu decât au făcut-o în 2021, iar trupele americane din ţară erau în continuare capabile să bombardeze forţele talibane şi să ofere sprijin tehnic critic ANDSF. Dar, cu fiecare zi care a trecut şi pentru care Kabul aştepta să renegocieze durata de viaţă a acestui sprijin american s-a scurtat şi forţele afgane au slăbit.

Totuşi, Kabul a crezut că ar putea influenţa administraţia Biden să renunţe la acordul de la Doha şi să menţină forţele SUA în ţară într-un angajament fără dată limită. În acelaşi timp, nici talibanii nu au vrut să negocieze, ştiind foarte bine că, după plecarea trupelor americane, puterea lor militară şi, prin urmare, poziţia lor de negociere, va creşte. Exact asta s-a întâmplat şi, până în acel moment, guvernul afgan încă spera că slăbiciunea forţelor sale va împiedica Statele Unite să plece. Mulţi comentatori americani au dorit, de asemenea, ca Statele Unite să rămână, argumentând că o forţă limitată de 2.500 la 5.000 de soldaţi americani ar trebui să susţină guvernul afgan şi forţele sale. În această primăvară, preşedintele american Joe Biden a anunţat că va retrage toate forţele americane din Afganistan până la 11 septembrie 2021. Până la sfârşitul lunii iulie, 95 la sută dintre acestea erau deja plecate. Odată ce a devenit clar că Washingtonul a terminat războiul, armata afgană a devenit şi mai demoralizată decât de obicei. Dar nu a existat niciodată un scenariu realist în care o forţă limitată de aproximativ 2.500 la 5.000 de soldaţi americani, chiar asumând un angajament deschis al SUA, ar fi putut modifica dinamica în cădere a unui guvern afgan care nu mai era dispus să se reformeze şi a unor talibani care erau în creştere de putere.

Atacurile aeriene au fost un factor crucial în operaţiunile împotriva talibanilor din ultimii 20 de ani. În timp ce forţele afgane desfăşurau misiuni la sol, ele beneficiau mereu de suportul aerian oferit de NATO şi SUA. După retragerea americanilor şi a forţelor Coaliţiei, forţele afgane au rămas fără un element-cheie pe câmpul de luptă împotriva luptătorilor talibani. Până şi piloţi şi o parte a flotei aviatice a Afganistanului a plecat în Uzbekistan. Peste 40 de avioane ale Forţei Aeriene Afgane (AAF) au fost transportate în Uzbekistan, pe aeroportul Termez din sudul ţării, pentru a le împiedica să cadă în mâinile talibanilor după ce grupul a recâştigat controlul asupra Afganistanului la 15 august. Aproape 600 de afgani au fost raportaţi că se aflau la bordul aeronavelor şi că solicitau azil în Uzbekistan. Imaginile prin satelit de la Planet Labs păreau să indice că aproximativ 26 de elicoptere şi 21 de aeronave mici cu aripi fixe se aflau la Termez pe 16 august: 11 avioane utilitare C-208 şi 10 avioane de atac uşor A-29 Super Tucano, împreună cu până la 16 Mi -17, cinci Mi-25 şi cinci elicoptere UH-60 Black Hawk.

Ce urmează?

Timp de 20 de ani, Statele Unite şi partenerii săi au încercat o serie de strategii pentru a-i învinge pe talibani. Între 2001 şi 2005, ei s-au bazat pe liderii afgani pentru a învinge regimul taliban şi a suprima insurgenţa care a urmat, în timp ce Statele Unite s-au concentrat asupra Irakului. Pe măsură ce talibanii erau din ce în ce mai puternici, administraţia Obama şi Comndamentul NATO au crescut numărul soldaţilor americani/aliaţi la 150000. Până în 2014, sprijinirea miliţiilor afgane şi a revoltelor anti-talibane a ajuns să fie văzută ca cheia înfrângerii talibanilor. În cele din urmă, administraţia Trump a sperat pur şi simplu că, dacă Statele Unite şi aliaţii săi rămân în Afganistan suficient de mult, talibanii vor face suficiente greşeli pentru a se prăbuşii singuri. Niciuna dintre aceste strategii nu a funcţionat.

Dacă SUA rămânea împotmolită în Afganistan, după 2021,  făcea China, Iranul şi Rusia fericite pentru faptul că Washingtonul s-ar fi cufundat într-un conflict lipsit de speranţă. Să nu uităm însă că Washingtonul a cheltuit 83 de miliarde de dolari (70 de miliarde de euro) pentru a antrena şi dota armata afgană. Prin urmare, cel puţin pe hârtie, trupele locale ar fi trebuit să fie destul de puternice pentru a face faţă talibanilor. Când Joe Biden l-a înlocuit pe Trump la Casa Albă în ianuarie, responsabilii afgani au sperat că noul lider american le va da ceva mai mult spaţiu de manevră. Totuşi, în aprilie 2021, Biden a pus în aplicare planul lui Trump de retragere necondiţionată a tuturor trupelor americane din Afganistan singura lege din administraţia Trump la care Biden nu a renunţat. Este clar acum că administraţia afgană nu era pregătită pentru o retragere atât de rapidă.

Contextul a fost de asemenea nefavorabil: negocierile intra-afgane nu au avansat. Armata afgană nu a fost capabilă să aprovizioneze cu provizii vitale precum hrană şi muniţie posturi militare îndepărtate din diverse regiuni ale ţării. Majoritatea soldaţilor afgani au ales să încheie înţelegeri cu talibanii, să se predea sau să fugă pur şi simplu. În schimb anumite unităţi militare afgane, mai ales comandourile de elită, au luptat din greu până aproape de sfârşit retrăgându-se în Valea Panjshir.

Soldaţii fantomă!

Potrivit proiectului Afghanistan Papers, al publicaţiei The Washington Post, din cei 352.000 de soldaţi şi poliţişti din cadrul forţelor afgane de securitate, doar 254.000 au putut fi confirmaţi de fostul guvern. Comandanţii militari afgani au reuşit să creeze "soldaţi fantomă" pentru a-şi spori propriile încasările salariale. În acelaşi timp nu i-au plătit conform standardelor pe soldaţii adevăraţi şi nici nu au livrat proviziile necesare, a relatat ziarul american. Un alt motiv pentru prăbuşirea armatei afgane a fost lipsa loialităţii triburilor faţă de guvernul central de la Kabul. Talibanii au fost uniţi de ideologia islamistă militantă sub care luptau.  De fapt cum s-au instalat la Kabul talibani au eliminat Loya Jirga - Marele consiliu- care este un tip de Mare Adunare a liderilor spirituali, bătrânilor triburilor şi ale altor persoane deosebit de influente pe plan local- care avea o greutate mare în politica ţării, încât preşedintele Afganistanului că a fost Karzai sau Ghani nu au putut să nu ţină cont de Consiliu. Luptătorii islamişti au avut nevoie de trei ani pentru a-l alunga pe fostul preşedinte socialist afgan Muhammad Najibullah după retragerea trupelor sovietice în 1989. Trupele lui Ghani nu au rezistat nici măcar 10 zile.

Europa este nepregătită pentru imigranţii afgani

La şase ani de la apogeul crizei migranţilor din 2015, care a răsturnat politica europeană, Uniunea Europeană se confruntă cu perspectiva unui alt val de refugiaţi şi solicitanţi de azil, întrucât continentul se pregăteşte pentru consecinţele de la plecarea rapidă a SUA şi aliaţii NATO din Afganistan. Miniştrii de interne ai UE au organizat o reuniune video de urgenţă cu scopul de a dezvolta o abordare coordonată a evacuării pe termen scurt a afganilor care au lucrat cu NATO, dezvoltând în acelaşi timp planuri pe termen lung pentru primirea şi relocarea refugiaţilor afgani. Instabilitatea din Afganistan va duce probabil la creşterea presiunii migratorii. Prin urmare, nu putem forţa oamenii să se întoarcă în Afganistan. Această poziţie este o schimbare bruscă faţă de precedenta opţiune, când şase ţări ale UE - Germania, Austria, Danemarca, Belgia, Grecia şi Olanda - au insistat că deportările afganilor ar trebui să continue în ciuda crizei.

Scenele sfâşietoare din căderea Kabulului, care au devenit virale pe internet şi au făcut titluri la nivel global, au determinat ca această poziţie să fie de nesuportat din punct de vedere politic şi moral. Mulţi analişti susţin că afluxul de migranţi din 2015 nu a fost atât o criză reală, cât o problemă gestionabilă, care a fost exploatată de liderii şi mişcările populiste pentru obţinerea unui avantaj politic. Dar şase ani mai târziu, UE nu a ajuns încă la un acord cuprinzător privind o politică colectivă privind migraţia şi azilul. În termeni practici, blocul nu este pregătit pentru o primire a refugiaţilor afgani, cetăţeni care au constituit deja cea mai mare parte a migranţilor ilegali care au sosit în UE în ultimii doi ani. Realitatea incomodă pentru Europa este că nu există suficient timp pentru a revizui sistemul de migraţie al UE înainte de sosirea unui număr mare de migranţi afgani, aşa cum se aşteaptă. Statele membre ale UE au anticipat un eventual val de refugiaţi, dar au crezut că au mai multe luni de pregătit pentru sosirea migranţilor.

Prăbuşirea uluitoare a statului afgan în care SUA şi aliaţii săi NATO au petrecut timp de 20 de ani construindu-l i-a surprins pur şi simplu pe europeni, aruncând orice planuri pe care le aveau pentru relocarea refugiaţilor în dezordine. Acest eşec spectaculos ridică întrebări, de asemenea, asupra NATO şi îi determină pe politicieni să pună sub semnul întrebării soliditatea alianţei, inclusiv în ţările care, din punct de vedere istoric, au fost reticente în a-şi înfrunta în mod deschis neajunsurile: Germania, Marea Britanie şi statele membre din Europa de Est. Armin Laschet, candidatul Uniunii Creştine Democrate de centru dreapta pentru a o înlocui pe Angela Merkel în funcţia de cancelar german la alegerile din septembrie, a numit plecarea grăbită a trupelor occidentale din Afganistan „cel mai mare dezastru pe care l-a suferit NATO de la înfiinţare”. El a adăugat că evenimentele din jurul prăbuşirii guvernului afgan cu sprijin occidental necesită „o analiză fără restricţii a erorilor din Germania, a celor făcute cu aliaţii noştri şi în cadrul comunităţii internaţionale”.

Fostul prim-ministru britanic Theresa May a declarat în Camera Comunelor că ar fi sugerat o alianţă alternativa care să nu urmeze decizia SUA şi să ofere sprijin guvernului afgan în cazul retragerii americanilor.  În ceea ce priveşte punctul de vedere al lui May despre a juca a doua alternativă, mulţi analişti au subliniat că urmarea soluţiei conducerii Statelor Unite este o caracteristică, nu o eroare, a NATO. Aceste ultime evenimente, urmate de patru ani în care Donald Trump a pus la îndoială dacă SUA şi-ar respecta angajamentul privitor la  articolul 5 de a apăra statele membre ale NATO europene în cazul unui atac armat al Rusiei, aduc mai mulţi europeni în apropierea părerii Franţei mai precis a aceleia a preşedintelui francez Emmanuel Macron care a numit NATO „o alianţă în moarte cerebrală” şi ar trebui ca UE trebuie să dezvolte o uniune de apărare colectivă capabilă să acţioneze militar fără Statele Unite. Accentul pe termen scurt se poate pune pe abordarea dezordinii din Afganistan şi pregătirea pentru refugiaţi, dar pe termen lung, atenţia se va îndrepta asupra întrebărilor dacă NATO este cu adevărat adecvată scopului în secolul XXI. Vom vedea documentele care vor stabili strategia NATO pentru următorii 10 ani.

Trei lecţii pentru Europa rezultate din căderea Afganistanului

Prima lecţie este că o prezenţă străină foarte limitată, combinată cu un sprijin aerian strâns pentru forţele naţionale, a ţinut talibanii la distanţă timp de câţiva ani şi a creat moment favorabil în care societatea afgana s-a transformat cât de cât.  Exoscheletul oferit de o prezenţă militară străină limitată permite unei armate fragile să îşi menţină poziţia. Este un model pe care europenii ar trebui să-l studieze şi, eventual, să îl replice în Sahel. Este posibil ca acest lucru să nu necesite o acumulare militară consistentă, dar în prezent depăşeşte capacităţile Europei. A doua lecţie se referă la ceea ce a greşit în efortul său SUA de a construi armata afgană. Armatele standard NATO depind de un sistem critic de sprijin în care batalioanele de infanterie sunt doar ”vârful de lance”. Componentele esenţiale ale sistemului includ conştientizarea situaţiei prin resurse integrate de informaţii, lanţuri logistice complexe şi costisitoare, capacităţi rapide de medevac şi sprijin aerian. Când forţele locale au sprijinul unei forţe expediţionare occidentale, aşa cum a fost cazul în Afganistan pentru mai mulţi ani, aceste capacităţi le oferă un avantaj considerabil.

Dar, dacă aliatul occidental se retrage, forţa locală devine slabă şi nepregătită, pierzând capacitatea de a opera independent. Dacă, în plus, sistemul de salarizare al forţei este disfuncţional din cauza corupţiei, soldaţii devin complet demoralizaţi şi nu vor să lupte. A treia lecţie pentru Europa din experienţa afgană se referă la perioada de timp a angajamentelor străine. Sprijinul extern pentru o armată fragilă oferă statelor spaţiul şi timpul de care au nevoie pentru a transforma societatea. Acesta este un câştig important: spre deosebire de ceea ce spun mulţi despre Afganistan, multe s-au schimbat în bine în ţară. Şi poate că a fost greşit să insistăm asupra unei strategii de ieşire - condusă mai degrabă de considerente politice interne decât de factori obiectivi - având în vedere costul relativ scăzut al unei amprente militare mici şi costul potenţial ridicat al prăbuşirii guvernului afgan. Ajutarea societăţilor să se transforme este o întreprindere generaţională. Este imposibil să reuşim acest lucru dacă, aşa cum spun afganii, avem ceasurile şi duşmanul are timpul.

În loc de concluzie

Afirmaţia că America se arată a fi un aliat nestatornic, permiţând guvernului afgan să cadă, este suprasolicitată, având în vedere durata, amploarea şi cheltuielile desfăşurării americane în Afganistan.  Regimul defunct din Kabul nu era un aliat în felul în care sunt Germania sau Japonia. Era mult mai slab, mai corupt şi complet dependent de America pentru supravieţuirea sa. Dar nimic din toate acestea nu a absolvit America de responsabilitatea de a se retrage în mod ordonat. Liderii europeni nu ar trebui să fie surprinşi de ieşirea din SUA, dar acum trebuie să recunoască faptul că acţiunile americane sunt circumscrise realpolitikului, chiar şi după încheierea preşedinţiei lui Donald Trump. Mişcarea de retragere a trupelor făcută de Biden are logică, mai ales dacă credeţi că singura soluţie pe termen lung la instabilitate în Afganistan este un acord de pace intra-afgan. Uneori, ceea ce contează în politica externă nu este ceea ce poţi realiza, ci ceea ce poţi evita. Afganistanul a fost un astfel de caz.

Post Scriptum: Decizia preşedintelui american Joe Biden de a-l trimite la Kabul pe William Burns, descris drept unul dintre cei mai versaţi diplomaţi ai SUA, ilustrează gravitatea crizei pentru administraţia de la Washington, confruntată cu evacuări precipitate a mii de americani şi afgani din capitala afgană, notează Agerpres. William Burns, a avut luni o întâlnire confidenţială la Kabul cu cofondatorul mişcări talibane Abdul Ghani Baradar, scrie publicaţie The Washington Post. Vom afla poate în curând ce s-a discutat. Este se pare o încercare de a schimba regulile jocului. Eu cred că  talibani nu vor renunţa la cele convenite. Au aşteptat 20 de ani momentul actual!


[1] ANDSF- Afghan National Defense and Security Forces