Dovedeşte succesul naţionalei Franţei că „diversitatea ne face mai puternici“?

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
France footbal team

Îi aud pe unii care spun că, iată, echipa naţională a Franţei e încă o dovadă că diversitatea funcţionează – şi că diversitatea (etnică, în acest caz) ne face mai puternici.

Spun din capul locului că sloganul că „diversitatea ne face mai puternici“ este doar un slogan – şi, scos din context şi folosit în mod abuziv, aşa cum este el folosit în majoritatea cazurilor în ultimii ani, în presa contemporană, este unul destul de stupid.

Să mă explic. Dacă pui un struţ, o zebră, un cal şi un măgar să tragă la o căruţă vei avea un atelaj foarte divers – dar nu vei avea un atelaj puternic sau eficient. În fapt, nu vei avea un atelaj care va face căruţa să se mişte din loc. În schimb, dacă pui un cal din rasa Breton, unul din rasa Shire, un Olandez şi un Suffolk să tragă la o căruţă, vei avea un atelaj care ar putea să funcţioneze. Dacă vei pune patru cai din rasa Breton să tragă la o căruţă, vei avea un atelaj care aproape sigur va funcţiona; şi dacă vei pune patru cai din rasa Breton obişnuiţi să tragă împreună la o căruţă, vei avea un atelaj eficient.

Dacă vei pune, acum, 11 oameni să joace fotbal – un jurist, un economist, un contabil, un muncitor, un activist pentru diversitate şi egalitate de gen ş.a.m.d., de diverse vârste, etnii, religii şi orientări sexuale vei avea un grup de oameni foarte divers – dar nu vei avea o echipă puternică sau eficientă. În fapt, nu vei avea o echipă care va juca fotbal – portarul nonagenar va sta cu fundul pe linia porţii, la propriu, în timp ce atacantul transgender adolescent va avea tendinţa să-l ia la ţintă pe propriul portar nonagenar (care-i va aduce aminte de tatăl opresor). În schimb, dacă pui un jucător profesionist camerunez (de origine sau „naturalizat“), un jucător profesionist congolez (de origine sau „naturalizat“), un jucător profesionist francez şi un jucător profesionist german (de origine sau „naturalizat“) să joace într-o echipă, vei avea un grup care ar putea să funcţioneze. Dacă vei pune 11 jucători profesionişti de diverse origini cu profiluri care se subsumează unei anumite viziuni de joc, vei avea o echipă care sigur va funcţiona. Iar dacă vei pune 11 jucători profesionişti de top de diverse origini etnice, cu profiluri potrivite pentru un joc puternic defensiv, cu contraatacuri devastatoare, vei avea o echipă cu care poţi câştiga un Campionat Mondial.

Echipa naţională a Franţei nu este o echipă „diversă“ – ci este o echipă alcătuită din jucători de top, cu puncte forte şi cu profiluri care se potrivesc unei viziuni de joc cu care Didier Deschamps a crezut că va câştiga Campionatul Mondial. O echipă care combină forţa şi înzestrările tehnice ale camerunezilor, congolezilor, senegalezilor, marocanilor ş.a.m.d. trecuţi prin şcolile marilor cluburi de fotbal europene cu cerebralitatea unui Antoine Griezmann. Dacă ar fi fost invers şi ar fi combinat impetuozitatea şi talentul brut al unor jucător de aceleaşi origini care NU ar fi fost formaţi la şcoala unor mari cluburi de fotbal europene cu forţa şi înzestrările tehnice ale francezilor, am fi avut, foarte probabil, o echipă mai spectaculoasă, dar nu am fi avut o echipă câştigătoare. Dacă am fi avut o echipă care ar fi combinat înzestrările ofensive ale jucătorilor francezi „mari staruri“, am fi avut cel mai probabil o Germanie demotivată, şi nu o Franţă câştigătoare. Şi dacă am fi avut o echipă care ar fi combinat talentul unor mari jucători congolezi, senegalezi, marocani, germani etc. (de origine sau „naturalizaţi“) ofensivi cu ambiţiile unui antrenor care ar fi vrut să joace precum Argentina sau Spania, am fi avut, iar, o echipă mai frumoasă (poate), dar nu am fi avut, aproape sigur, o echipă câştigătoare. Didier Deschamps a construit o echipă care să „spargă“ toate Argentinele, Braziliile şi Spaniile de la acest Campionat Mondial.

Se pune întrebarea dacă acest loc „internaţionalizat“ mai este sau nu reprezentativ pentru Franţa. Este o întrebare pentru o discuţie diferită. Ceea ce vreau eu să spun este că succesul acestei echipe a Franţei demonstrează nu că „diversitatea ne face mai puternici“ – o echipă „diversă“ de dragul diversităţii ar fi un fiasco, şi foarte probabil un fiasco amuzant. Ceea ce a făcut Didier Deschamps a fost să folosească talentele jucătorilor din baza de selecţie pe care a avut-o la dispoziţie nu după principiul „să respectăm cota de etnie, de religie, de gen şi de diversitate obligatorie“, ci după principiul „omul potrivit, la locul potrivit, pentru planul potrivit“. Iar dacă jucătorii de origini etnice diverse sau naturalizaţi au adus un plus de forţă şi de tehnică acestui plan – cu atât mai bine pentru Franţa şi pentru Deschamps.

P.S. Răspund în mod anticipat câtorva obiecţii pe care comentatorii textului de mai sus ar putea să le aducă.

1. Indiferent de originea lor etnică, jucătorii sunt francezi, şi toate echipele sunt oricum „internaţionale“ – aşadar, nu este important să vorbim despre origine. În plus, toţi avem în ADN-ul nostru gene din diverse etnii şi chiar gene din diverse „culturi“ şi „religii“, aşadar suntem cu toţii egali, iar originea etnică nu este în nici un fel relevantă.

Sunt sigur că unii comentatori vor sări imediat să spună lucrurile de mai sus. Înţeleg că vor face asta (mulţi au făcut-o deja pe Internet) pentru a combate, fie şi preventiv, orice formă de „rasism" in nuce. Totuşi, aşa cum arăt în mod explicit, textul meu nu abordează chestiunea „internaţionalităţii“ Franţei (deşi e o diferenţă între conceptul de jucător „internaţional“ şi „internaţionalizarea“ tot mai accentuată a naţionalelor unor ţări precum Franţa, Anglia şi Belgia, despre care s-a vorbit, iarăşi, destul de mult în on-line).

În plus, textul meu vorbeşte foarte clar despre CALITĂŢILE şi despre plus-valoarea unor jucători de diverse origini (etnice, în acest caz). Nu mi se pare o formă eficientă de antirasism să spui că „suntem cu toţii egali" (implicând o egalitate absolută, nivelatoare) şi că „provenim dintr-un creuzet genetic care ne omogenizează pe toţi". Un mod eficient de a demonta argumentele eventualilor comentatori cu o viziune rasistă mi se pare tocmai acela de a sublinia DIFERENŢELE şi punctele forte – şi de a arăta cum lucruri care sunt foarte diferite îşi au, fiecare, rostul lor în lumea asta. Şi cum se completează cu alte lucruri diferite în marele plan al Creatorului (sau al Naturii, dacă unii preferă o zeiţă unui zeu de „gen" masculin, sic!)

Altfel, acest gest reflex este, după părerea mea, doar o formă de virtue signaling. Mulţi nici măcar nu citesc un text; nu încearcă să înţeleagă care este argumentul lui şi să discute despre ACEL argument – când văd cuvântul „internaţional“, se reped să arate că ei „luptă contra rasismului" spunând că ne tragem cu toţii din acelaşi melting pot uniformizant genetic şi cultural. Dacă acel „cazan comun de gene“ are un rost, acela nu este cu siguranţă să uniformizeze şi să reducă totul la acelaşi numitor comun relativist.

2. Succesul naţionalei Franţei a scos la iveală rasismul inerent al românilor – care merită o palmă usturătoare. În realitate, toţi ne tragem din Africa – şi „rasiştii“ români au origini tot în Africa. Între timp, „rasiştii“ români sunt un nimeni, un zero barat, în timp ce francezii africani sunt campioni mondiali şi milionari în euro.

Argumentul acesta nu are legătură cu textul meu – după cum am arătat deja, eu nu discut „internaţionalitatea“ Franţei, ci folosirea abuzivă a clişeului că „diversitatea ne face mai puternici“.

Cu toate acestea, nu poţi să zici când că originea etnică a unor jucători nu este deloc relevantă (cum am văzut la primul punct), când că originea etnică a unor jucători este cel mai relevant detaliu al Finalei Campionatului Mondial – şi ea este o palmă usturătoare pentru „rasiştii români“ (sau pentru „rasiştii de români“?) În treacăt fie spus, în acest argument găsim de toate: ad baculum – dat cu băţul sau cu parul în cap adversarului de idei; virtue singaling (vedeţi punctul 1 de mai sus); şi dog whistling – convocarea unui grup de oameni zgomotoşi care să pornească la vânătoare de rasişti reali sau imaginari.

În completarea argumentului de la punctul 1 de mai sus, aş adăuga că, în contextul Campionatelor Mondiale din ultimele trei decenii, originea etnică a unor jucători ai Naţionalei Franţei are o foarte mare importanţă. Dar nu pentru a „inflama“ rasismul (real sau imaginar), ci tocmai pentru a-l combate.

Jucătorii de origine africană au calităţi certe – şi succesul lor ne arată ce ar putea fi echipele africane dacă ar avea nu doar talent nativ, ci şi un mod organizat de a juca fotbal – federaţie şi cluburi stabile, buget, viziune etc.

Asta în condiţiile în care, în anii 1990 şi 2000, unele echipe africane aveau probleme să se prezinte cu 11 oameni la început de meci. Ţin minte un amical România-Nigeria în care au fost folosiţi doi nigerieni din Divizia A care nu fuseseră convocaţi în prealabil la naţionala Nigeriei – pentru a avea două rezerve pe bancă şi a completa lotul ajuns în România cu doar 11 jucători.

Aşa cum succesul Croaţiei ne arată ce ar putea să fie România dacă am avea, şi noi (din nou), un mod organizat de a juca fotbal. Şi o altă mentalitate, dar asta e deja altă discuţie.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite