Aflată pe teritoriul predominant musulman al Azerbaidjanului, dar locuită majoritar de creştini armeni, regiunea, care a făcut parte din ex-republica sovietică Azeră, şi-a auto-proclamat independenţa faţă de guvernul de la Baku în 1991 (anul destrămării URSS).

De fapt, Armenia şi Azerbaidjan şi-au negat reciproc suveranitatea asupra Nagorno-Karabah încă din 1988. Atunci, regiunea a anunţat separarea de ex-republica sovietică Azeră. Ca urmare a conflictului armat din 1992 - 1994, Azerbaidjanul a pierdut controlul asupra regiunii. Deşi în 1994 a fost încheiat un acord de încetare a focului, ostilităţile au fost reluate periodic.

Cu sprijinul armatei armene, autorităţile de facto ale aşa numitei Republici Arţah – nerecunoscută de comunitatea internaţională – controlează aproape tot teritoriul regiunii Nagorno-Karabah, împreună cu 7 districte azere care înconjoară zona. Asta înseamnă aproximativ 14% din teritoriul Republicii Azerbaidjan.

Fragilitatea acordului de încetare a focului s-a observat şi în aprilie 2016, în timpul Războiului de 4 zile – considerat până de curând cea mai violentă confruntare dintre cele două părţi, cu peste 200 de victime.

Ciocnirile din prezent (care au debutat prin iulie) nu au început în Nagorno-Karabah, ci la graniţa dintre cele două ţări, în regiunea muntoasă Touvuz. Circumstanţele exacte sunt încă necunoscute, ambele părţi acuzându-se reciproc de izbucnirea violenţelor.

Ultima săptămână a lunii septembrie a fost marcată de confruntări militare dure. Atât Armenia, cât şi Azerbaidjanul, au decretat legea marţială şi au mobilizat armata. Cu avioane de vânătoare, elicoptere, drone de luptă, tancuri T-72, Baku s-a angajat într-o „contraofensivă” de mare amploare, pentru a „suprima activitatea de luptă a forţelor armate din Armenia”.

Arayik Harutyunyan, liderul regiunii separatiste, a denunţat, duminică, atacul asupra capitalei regionale Stepanakert. Ca răspuns, Harutyunyan a ameninţat că va ataca instalaţiile militare din marile oraşe ale Azerbaidjanului. Autorităţile de la Baku au anunţat, ulterior, că baza aeriană militară aflată în al doilea oraş al său ca mărime, Ganja, a fost atacată. Luptele s-au intensificat în ultimele zile, Armenia recunoscând pierderi importante în rândul separatiştilor, precum satul Madaguiz, Azerbaidjanul putând controla, acum, drumul ce leagă Armenia de Karabah.

Bilanţul oficial al confruntărilor depăşeşte 240 de morţi şi include atât militari, cât şi civili. Un armistiţiu stabil (cerut deja de comunitatea internaţională) pare un obiectiv greu de atins.

Deşi Armenia a declarat că este gata să se angajeze în discuţii cu Grupul de la Minsk (Tratat trilateral OSCE între Rusia, SUA şi Franţa) pentru a restabili o încetare a focului, Baku impune o condiţie clară: un calendar concret care vizează retragerea militară din teritoriile azere ocupate, bazat pe cele patru rezoluţii adoptate deja de Consiliul de Securitate al ONU (rezoluţiile 822, 853, 874 şi 884).

În fond, atât Erevanul, cât şi Baku, îşi legitimează acţiunile în conformitate cu două principii ale dreptului internaţional: Armenia susţine că soluţionarea conflictului trebuie să se bazeze pe dreptul poporului la autodeterminare, iar Azerbaidjanul militează pentru integritatea teritorială a statului.

Jocul geopolitic: implicarea Rusiei şi a Turciei

 

Deşi, la prima vedere, conflictul din Caucazul de Sud pare doar o dispută teritorială între două state vecine, el face parte dintr-un joc de şah geopolitic mult mai complex, în care Turcia şi Rusia, în principal, mută decisiv.

Turcia este principalul aliat regional al Azerbaidjanului, bogat în resurse de petrol şi gaze naturale, din varii motive: cele două ţări au profunde legături istorice, culturale şi lingvistice, interese energetice comune şi, bineînţeles, relaţii dificile cu Armenia. În 2010, Turcia şi Azerbaidjanul au semnat un acord de parteneriat strategic, prin care s-au angajat să se sprijine reciproc în eventualitatea unui conflict militar.

Turcia a declarat că este gata să sprijine Azerbaidjanul atât la masa negocierilor, cât şi pe câmpul de luptă, după cum a precizat preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan. Potenţialul ca Turcia să se implice şi mai mult, din punct de vedere militar, în acest conflict este urmărit îndeaproape de Rusia, care deja este în contradicţie cu NATO pe conflictele din Libia şi Siria.

Pentru a stabilii relaţii diplomatice şi pentru a redeschide graniţa cu Armenia, guvernul de la Ankara a stabilit o pre-condiţie clară: Erevanul se va retrage din Nagorno-Karabah şi din cele şapte districte care înconjoară regiunea.

Blocada impusă de Turcia încă din 1993 ridică probleme serioase pentru economia Armeniei, izolând ţara de proiecte energetice importante, precum conducta de petrol Baku-Tbilisi-Ceyhan, gazoductul Baku-Tbilisi-Erzurum şi de linia feroviară Baku-Tbilisi-Kars. Neavând cărbune, gaz natural sau petrol, Armenia este dependentă de vechea centrală nucleară Metsamour.

Pe de altă parte, rolul Rusiei în medierea conflictului este incert. Împreună cu SUA şi Franţa, Rusia face parte din Grupul de la Minsk, înfiinţat în 1994 cu scopul de a media conflictul din Caucazul de Sud.

Moscova furnizează arme atât Armeniei, cât şi Azerbaidjanului. În perioada 2015 - 2019, 31% dintre importurile de arme ale Azerbaidjanului au provenit din Rusia. Moscova este considerat însă a fi un aliat strategic al Armeniei, fiind şi garantul de securitate al acesteia în Organizaţia Tratatului de Securiatate Colectivă. Armenia, stat membru fondator al organizaţiei coordonate de Kremlin, nu poate invoca nimic similar cu articolul 5 al NATO (“Un atac asupra unui membru este un atac asupra tuturor”), deoarece prevederile tratatului nu acoperă atacarea enclavei Nagorno-Karabah de vreo ţară terţă.

Grupul de la Minsk nu a reuşit, până în prezent, să identifice o propunere viabilă, acceptată de ambele părţi, care să pună capăt acestui conflict, lucru criticat de guvernul de la Ankara: ”Până astăzi, SUA, Rusia şi Franţa, timp de circa 30 de ani, nu au putut rezolva această problemă. Şi acum toţi dau sfaturi" – a declarat Erdogan, revoltat de apelurile comunităţii internaţionale care a cerut, în repetate rânduri, ca Turcia să nu interfereze militar pentru a susţine Azerbaidjanul.

În 1 octombrie, liderii SUA, Franţei şi Rusiei au cerut, printr-o declaraţie comună, încetarea imediată a ostilităţilor din Nagorno-Karabah şi reluarea negocierilor dintre cele Armenia şi Azerbaidjan.

Alţi actori importanţi: Iranul şi jihadiştii sirieni

 

Încă de la Războiul de 4 zile din 2016, a treia cea mai influentă putere din regiune – Iranul – şi-a oferit disponibilitatea de a media conflictul dintre azeri şi armeni. În mod tradiţional, guvernul de la Teheran are relaţii bune cu cel de la Erevan şi multiple neînţelegeri cu cel de la Baku, care privesc, în special, resursele energetice din Marea Caspică, dar şi cooperarea militară intensă între Azerbaidjan şi rivalul principal al Iranului – Israelul. Totuşi, Iran a avertizat, zilele trecute, împotriva oricărei intruziuni pe teritoriul său, după ce câteva sate iraniene de-a lungul frontierei au fost atinse de tiruri de mortier.

Un alt aspect care stârneşte îngrijorare este implicarea jihadiştilor sirieni în actualul conflict. Armenia, Rusia şi Franţa susţin că Turcia a trimis luptători din Siria în Azerbaidjan. Deşi acuzaţiile au fost respinse de Ankara şi Baku, Observatorul Sirian pentru Drepturile Omului, cu sediul în Marea Britanie, a anunţat că până luni, 5 octombrie, aproximativ 300 de rebeli sirieni au părăsit Siria pentru a se alătura conflictului din Nagorno-Karabah.

Uniunea Europeană şi NATO solicită încetarea acţiunilor militare violente, precum şi implicarea militară a ţărilor terţe. Atât Armenia, cât şi Azerbaidjanul colaborează cu UE prin Parteneriatul Estic, care are drept obiectiv consolidarea asocierii politice şi a integrării economice a ţărilor partenere.

Guvernul de la Bucureşti este şi el angajat în a sprijini atât eforturile Grupului de la Minsk, cât şi pe cele ale UE, cu scopul identificării unei soluţii durabile, exclusiv prin mijloace paşnice şi în conformitate cu normele şi principiile dreptului internaţional.

În fond, de ce ar trebui să ne intereseze pe noi situaţia din Nagorno-Karabah?

 

În principal, pentru că situaţia din prezent ne-a arătat că potenţialul pentru noi escaladări şi ingerinţe ale unor state terţe în conflict există, iar o intensificare a acestora ar putea avea consecinţe grave asupra stabilităţii regionale.

Turcia şi Rusia pot muta acum decisiv. Cât de departe va merge Turcia pentru a-i sprijini pe azeri? Va interveni militar Moscova pentru a-şi apăra aliatul său OTSC? Se va transforma conflictul din Nagorno-Karabah într-un adevărat război hibrid, odată cu implicarea jihadiştilor sirieni, a israelienilor şi a iranienilor?

Într-o mare de incertitudine, un lucru este, pentru mine clar: Uniunea Europeană trebuie să-şi întărească mecanismele de gestionare a conflictului din Nagorno-Karabah. Până acum, acţiunea Uniunii în acest context a fost descrisă drept limitată, incertă, din dorinţa de a crea un echilibru între Armenia şi Azerbaidjan.

În discursul privind Starea Uniunii, preşedinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a menţionat că vom continua să fim acolo pentru statele membre ale Parteneriatului Estic, pentru a crea noi locuri de muncă şi pentru a reporni economia.

Ei bine, dezvoltarea economică este imposibilă într-un climat de securitate incert şi volatil. UE, cu o abordare unită, are potenţialul de a se implica mai activ, împreună cu Grupul de la Minsk, în reluarea dialogului între cele două părţi.

Atitudinea Turciei este inacceptabilă, iar Uniunea trebuie să pună presiune pe guvernul de la Ankara pentru a înceta orice interferenţă militară în regiune. Nu va fi o misiune uşoară, însă rezolvarea conflictului din Nagorno-Karabah ar trebui să devină o parte esenţială a dialogului politic atât cu Armenia, cât şi cu Azerbaidjanul, chiar dacă până acum UE s-a concentrat pe domenii mai tangibile de cooperare.

Situaţia din prezent însă ne-a arătat că această strategie nu funcţionează. Cel puţin, nu funcţionează dacă ne dorim cu adevărat ca Uniunea să devină un jucător puternic pe tabla de şah geopolitică. Uniunea Europeană are responsabilitatea strategică de a acţiona în conflictele de la graniţele sale, nu doar de a reacţiona pasiv.