susţinute de o dezvoltare fără precedent a capacităţilor militare tradiţionale şi a celor neconvenţionale. În al doilea rând, cel puţin după ştiinţa mea, este vorba despre prima prima intervenţie publică din momentul izbucnirii pandemiei a celui care este considerat drept principalul arhitect al construcţiei viziunii geostrategice a Chinei, ceea ce dă o greutate şi o semnificaţie anume acestui mesaj. Interviul a fost realizat de doi reporteri chinezi, Wei Dongsheng şi Zhuang Lei, şi a apărut în numărul din această lună al revistei Bauhinia care apare la Hong Kong şi preluat în traducere franceză pentru publicaţia Conflits.

Generalul de aviaţie (r) şi profesorul universitar Qiao Lian

Firesc, axa principală a interviului este antiamericană, cu argumente vizând să identifice vulnerabilităţile adversarului în perspectiva unei eventuale intrări într-o formă cu totul nouă de conflict. Cea în care, spune generalul chinez, se vor înfrunta două forme de societăţi bazate pe un calcul strategic totalmente diferit: societatea ultra-tehnologizată versus cea care deţine avantajul industriei manufacturiere, ilustrând totul cu referirea la situaţia de acum, războiul împotriva pandemiei, Dar, dincolo de dimensiunea propagandistică evidentă, mai există un mesaj profund, cel care trebuie analizat foarte serios de Europa, care şi-a descoperit acum un spaţiu enorm de vulnerabilitate tocmai în zona manufacturieră şi pe care, în urgenţă, l-a acoperit cum a putut, mai ales prin reconvertirea unor industrii şi capacităţi de producţie:

Unii spun că războiul de azi este o problemă de înaltă tehnologie. Nu este exclus ca ei (SUA, n.n.) să poată încă duce un război cu înaltă tehnologie împotriva pandemiei. Pare foarte rezonabil, chiar irefutabil. Dar tehnologia înaltă depinde de industria manufacturieră. Să ai capacităţi de cercetare/dezvoltare nu se traduce în mod automat în capacităţi de înaltă tehnologie, iar transformarea acestor capacităţi în mijloace tehnologice de nivel înalt este ceva absolut indispensabil şi depinde de un factor extrem de important: capacităţile de fabricaţie. Formulat în alţi termeni, bătălia finală rămâne fabricaţia. Dacă judecăm după situaţia actuală a industriei manufacturiere americane, aflată acum în declin, dacă vrea să intre în război împotriva unei ţări oarecare, îşi va consuma stocul de arme şi echipamente. Dacă SUA vor să lupte împotriva ţării care deţine cea mai mare industrie manufacturieră în momentul în care propria lor industrie manifacturieră s-a golit, cum oare vor lupta? Îşi epuizează strocrile şi cum vor face dacă nu mai există creştere ulterioară?(...)În caz de epidemie sau de război, o ţară fără industrie manufacturieră poate oare să fie considerată drept o ţară puternică?".

Mi se pare interesant de dezbătut şi răspunsul pe care-l dă la o problemă extrem de serioasă şi care, pentru unele ţări din spaţiul UE a devenit fie o temă de rezolvat, fie un vis la care aspiră ţările în curs de dezvoltare: re-relocarea industriilor europene care să plece din China şi să se stabilească în alte ţări asiatice sau să revină acasă, refăcând echilibrul distrus de relocările masive ale începutului anilor '90 şi, astfel, permiţând o reducere importantă a şomajului, cu perspectiva unei restructurări viitoare a pieţelor muncii prin introducerea priorităţilor a ceea ce ar putea fi industria manufacturieră în generaţia următoare.

„Nu este foarte uşor pentru ţările dezvoltate să se «decupleze» de China şi să reia fabricaţia locală. Dilema constă în faptul că dacă vrei să reiei fabricaţia, trebuie să fii pregătit mintal pentru asta sau să cunoşti aceleaşi dificultăţi şi drame precum cele ale Chinei şi să primeşti un salariu egal pentru munca prestată pentru ca, astfel, produsele şi mâna de lucru să fie la acelaşi preţ cu cele chinezeşti (altfel produsele nu vor mai fi competitive cu cele fabricate în China). Asta echivalează cu renunţarea la hegemonia monedei şi la puterea de a fixa preţurile produselor şi coborârea din vârful lanţului alimentar; sau să continui să fii acolo, astfel încât venitul lucrătorilor tăi să fie de 7 ori mai mare decât cel al chinezilor, ceea ce face ca produsul tău să fie puţin competitiv şi întreprinderile tale să fie puţin rentabile (...) Argumentul conform căruia Vietnamul, Filipinele, Bangladesh-ul, India şi alte ţări sunt susceptibile să devină substitut pentru mâna de lucru ieftină a Chinei nu are ca bază decât o echivalare a numărului populaţiei, dar gândiţi-vă dacă una dintre aceste ţări are numărul de lucrători educaţi şi pregătiţi profesional de care dispune China?".

Puteţi accesa întregul interviu şi sper că veţi putea depăşi dimensiunea propagandistic-confruntaţională pentru a găsi argumente de substanţă privind temele foarte grave evidenţiate de generalul chinez, cred eu esenţiale pentru orice discuţie de fond asupra soluţiilor care vor trebui adoptate la nbivel european pentru ieşire din criză şi definirea a ceea ce va fi „noua normalitate", inclusiv pe plan economic şi securitar.

În ce măsură este real şi, în consecinţă, poate avea valoare de argument fundamental, această miză pe industria manufacturieră naţională, la modul extins înglobând şi capacităţile specifice industriei agro-alimentare, cele care vor deveni determinante pentru poziţia de forţă a unei ţări şi pentru capacitatea sa de supravieţuire strategică în condiţiile în care următorul moment de cumpănă, poate chiar spre finele acestui an, va fi combinaţia între criza alimentară şi înrăutăţirea exponenţială a condiţiilor climatice? Ce relevanţă, spre exemplu, ar putea avea acest raţionament dacă ar fi prelucrat de decidenţii noştri politici?

Desigur, opiniile exprimate de generalul chinez nu exprimă poziţia oficială a guvernului chinez, dar nici nu cred că sunt foarte deosebite. Dar mi se pare evident că exprimă, pentru prima oară public, un punct de vedere coerent asupra a ceea ce va fi atât gândirea strategică a ţării sale în perioada post-pandemiei cât şi un şir de acţiuni anunţate, foarte detaliat, pentru a asigura poziţia de superioritate strategică mondială. La fel de clar mi se pare că este reflectată nu numai o gândire personală, ci o construcţie la a cărei arhitectură a contribuit, de mai mult timp, o gândire colectivă.

Exact acesta este motivul care m-a determinat să vă atrag atenţia asupra textului respectiv, mulţumind în acelaşi timp surselor care mi l-au semnalat cu promptitudinea obişnuită. Dar nu este suficient deoarece mă întreb dacă nu ar fi cazul ca şi România să aibă la un moment dat o viziune articulată pe termen scurt, mediu şi lung şi cu o proiecţie pe un orizont de foarte lungă durată, asupra modului în care-şi va reface structurile pentru adaptarea la lumea de mâine. Gândirea asta trebuia să existe de mult timp, dar asta deja e problema obişnuită a unei clase politice needucate, învăţate să gândească doar pe durata unui ciclu electoral, cu finalizarea doar în promisiuni propagandistice pentru a face plăcere electoratului.

A venit însă timpul în care am putea descoperi, chiar şi târziu, chiar şi cu eficienţa minimă rezervată ultimilor veniţi în competiţie, faptul că vom fi obligaţi să ne schimbăm. Nu mai este o chestiune opţională, ci una de supravieţuire naţională şi, ca atare, de urgenţă absolută. Cum? Zicea Qiao Linag: „Marii maeştri ai tehnicilor războiului în secolul XXI vor fi cei care vor folosi metode inovative pentru a recombina diversele capacităţi în scopul de atinge scopurile tactice, de campanie şi cele strategice“.   

OK, dar priorităţile noastre strategice care sunt?