Nimeni nu va asedia China

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Peste 2.000.000 de militari activează în armata Republicii Populare Chineze. Foto: The Tribune, India.
Peste 2.000.000 de militari activează în armata Republicii Populare Chineze. Foto: The Tribune, India.

Dacă la Bucureşti, la nivel înalt, a fost reafirmată opţiunea României pentru menţinerea Parteneriatului Strategic cu SUA, a prezenţei noastre active în NATO şi UE, la Beijing s-a reiterat faptul că asigurarea intereselor strategice ale Chinei în lume implică - cum au dovedit ultimele evenimente - şi asumarea riscului confruntării cu Statele Unite, într-un nou Război Rece.

Patrick J. Buchanan, autorul cărţii „Războaiele de la Casa Albă a lui Nixon", într-un comentariu publicat peste Ocean, pe 27 mai, semnalează celor interesaţi de viitorul relaţiilor dintre China comunistă şi SUA, că preşedintele Xi Jinping, prin deciziile de ultimă oră nu face decât să ridice la un alt nivel confruntarea de până acum, economică şi oratorică, cu superputerea lumii. 

Pentru europeni, întrebarea nu este dacă SUA va face faţă celui de-Al Doilea Război Rece, de data aceasta cu Republica Populară Chineză, ci cum va juca Uniunea Europeană, între deciziile ce vor fi luate de viitorul preşedinte al Statelor Unite, indiferent cum se va numi acesta, şi de preşedintele pe viaţă, de la Beijing, Xi Jinping.

Greu de crezut că Berlinul şi Parisul, de o curtoazie uneori suspectă faţă de Moscova, şi cu interese distincte în dialogurile separate cu Beijingul, vor opta pentru o neutralitate insignifiantă în jocul geopolitic global, sau vor renunţa să fie alături de garantul menţinerii păcii în Europa, respectiv SUA.

Nu este adevărat că actuala conducere a Chinei şi-a dorit brusc o confruntare cu SUA, pariul strategic fiind cine va controla Asia şi Oceanul Pacific, pe cale de consecinţă întreaga lume. Mai ales că la chinezi este şi azi preţuită cugetarea "Se hrăneşte o armată timp de o mie de zile; se foloseşte soldatul doar la un moment."

De pildă, în conflictul militar cu Vietnamul comunist, China a recurs la o "maree umană", trimiţând la luptă un milion de militari, cărora le-a rezistat extrem de bine armata vietnameză, călită în confruntarea militară cu trupele americane.

Acum, Beijingul s-a confruntat cu o altă "maree umană" , în Hong Kong şi a răspuns cu o decizie a legislativului comunist menită a anihila autonomia de până acum a celor obişnuiţi cu libertăţi ce vor deveni treptat doar simple amintiri.

Marja de acţiune a lui Xi Jinping şi a echipei sale este tot mai mică, perioada de timp pentru acţiuni relativ temerare fiind până la anunţarea câştigătorului alegerilor prezidenţiale din SUA. Indiferent de cel ce va fi aclamat ca preşedinte, în Washington D.C., acesta va avea avantajul perioadei de graţie, în faţa propriei opinii publice, în care va recurge volens nolens la temperarea Republicii Populare Chineze, la evaluarea relaţiilor cu India şi Federaţia Rusă şi la clarificarea divergenţelor cu liderii de facto ai Uniunii Europene - preşedintele Franţei şi cancelarul Germaniei.

Moştenitoarea Uniunii Sovietice, actuala Federaţie Rusă, a invocat, după încheierea Războiului Rece, pericolul reprezentat de încercuirea sa de către SUA şi aliaţii săi, un enunţ invalidat la o simplă privire a hărţii, la nord, în Arctica, cele mai bune avanposturi militare fiind ale Moscovei, la sud, graniţa cu fostele republici sovietice, Mongolia şi China nefiind deloc ameninţată de structuri ce ar putea deteriora echilibrul regional.

Are şi China comunistă acest complex al încercuirii de către neprieteni? Pe coasta estică a Republicii Populare Chineze există, la distanţe variabile, aliaţii Statelor Unite, precum Japonia, Coreea de Sud şi Taiwan, dar oricât de mult au fost modernizate forţele armate chineze, în afara unor discutabile demonstraţii de forţă, nu se conturează, în termeni reali, pericolul unei confruntări militare majore, chiar dacă periodic garda de coastă a Chinei mai se dă în stambă, cu incidente minore, pentru a timora statele limitrofe, ce au propriile revendicări istorice privind anumite insule şi zonele aferente, bogate în zăcăminte subterane râvnite şi de Beijing. Coincidenţa, deloc întâmplătoare, face ca restrângerea libertăţilor cetăţenilor din Hong Kong să fi fost în perioada în care continuă tensiunile dintre militarii chinezi şi cei indieni, cei dislocaţi la frontiera şi azi controversată din Himalaya. Imaginile transmise de televiziunea indiană confirmă altercaţii între purtători de uniforme militare diferite, dar fără luarea de prizonieri, răniri sau decese. Aspect care indică mai degrabă un joc imagologic, de atenţionare a unor terţe state, că pot avea parte, în anumite condiţii, de suprize strategice. Deocamdată doar clamate.

Chestiunea de fond nu este lista lungă a revendicărilor teritoriale susţinute pe un ton ameninţător de China, ci câte dintre acestea vor fi acceptate vreodată de SUA şi aliaţii din Asia şi Oceanul Pacific, doar pentru că statul comunist chinez oferă cea mai mare piaţă de desfacere pentru ţările interesate de un parteneriat comercial avantajos pentru ambele părţi.

"Bugetul propus pentru apărarea Chinei sugerează că Beijingul se simte nesigur şi asediat" afirma Timothy Heath, cercetător principal la think tank-ul RAND Corp din Washington. Este o glumă demnă de Radio Erevan. O pripită aplicare a unei prejudecăţi din primul Război Rece, la ceea ce se întâmplă acum, în tot mai recunoscutul Al Doilea Război Rece.

Cine să asedieze China? Mai degrabă Federaţia Rusă, care are totuşi şansa unui şef de stat - tot pe viaţă - machiavelic să păstreze şi azi teama pentru o preluare, mai devreme sau mai târziu, a teritoriilor încă ruseşti din sud-estul îndepărtat, unde deja trăiesc paşnic peste un milion de cetăţeni chinezi.

De ce să fie regimul de la Beijing nesigur? Cu o armată de 2.035.000 de militari, la care se adaugă 510.000 de rezervişti, China comunistă nu îşi pune problema unei invazii terestre, a unei operaţiuni aeriene ostile sau a unor debarcări masive de trupe inamice.

Place sau nu, peste Ocean, integrarea Hong Kong în China este o chestiune de domeniul evidenţei, la care şi actualul preşedinte al SUA a răspuns cu un comentariu mai degrabă marcat de lehamite.

Nicio debarcare a trupelor comuniste chineze în Taiwan nu este un scenariu credibil, deoarece la Beijing se ştie foarte bine mentalitatea majorităţii covârşitoare a celor 24 de milioane de locuitori din ceea ce internaţional este recunoscută ca fiind de drept Republica China, a cărui preşedinte, doamna Tsai Ing-wen a fost realeasă, cu un număr sporit de voturi, în 2020.

După cum nu se mai pune problema ca militari americani să lupte pentru eliberarea unor insule revendicate de Beijing şi care ar fi ocupate de forţe speciale chineze.

Ameninţările diplomatice, unele declaraţii publice şi materiale din presa de la Beijing pot reitera preocupări ale regimului preşedintelui Xi Jinping, dar opţiunea manu militari este mai degrabă un joc la academia militară chineză, pentru că în caz de agresiune, cum a fost şi în confruntarea cu Vietnamul, Republica Populară Chineză nu doar că va fi din nou singură, ci şi înconjurată de state care, cu excepţia Rusiei şi a regimului comunist din Coreea de Nord, se vor afla pe poziţii vizibil ostile.

La civili neinformaţi poate merge un comentariu, precum cel difuzat de CNN, care înşiră o serie de false pericole militare chineze. De pildă, construirea, prin forţe proprii, a primului portavion chinez. Ceea ce ridică la două, numărul portavioanelor din dotarea Forţelor Navale Chineze. Statele Unite au 11 portavioane active.

Este menţionat şi avionul de luptă chinez J-20. Este suficientă precizarea că SUA are un număr dublu de aeronave de luptă, comparativ cu China comunsită.

Un alt reper este acela că Bejingul şi-a sporit flota de submarine cu rachete balistice, atât cu nave noi, cât şi cu rachete mai bune în interiorul acestora. Aici se poate vorbi, la nivel numeric, de o relativă paritate, cu precizarea că submarinele americane au în dotare şi rachete ale căror rază de acţiune depăşeşte net pe cele chineze.

Faptul că Republica Populară Chineză şi-a deschis prima bază militară de peste mări în Djibouti, este confirmarea unei intenţii pe termen lung, dar numărul bazelor militare americane de peste mări şi oceane este peste ceea ce şi-ar putea permite Beijingul în următoarele decenii.

China a mai construit un şir de insule artificiale în Marea Chinei de Sud, pe care amiralul cu patru stele, Philip Scot Davidson, principalul comandant american din arealul Indo-Pacifc, l-a numit „Marele Zid al SAM-urilor”, sau un şir de baze cu rachete pentru suprafaţă-aer ce ar putea face cerul din zonă extrem de ostil pentru forţele aeriene ale oricărui adversar. Se omite un detaliu. Este vorba de un sistem defensiv, nu ofensiv.

Până la urmă, toată această înşiruire de argumente, pro şi contra actualei şi viitoarei forţe militare chineze nu poate ocoli realitatea că preşedintele Xi Jinping a fost, este şi va rămâne stăpân pe situaţie în ţara sa, fluturarea puterii Armatei Roşii având un scop disuasiv, atât pe plan intern, cât şi pe cel extern.

Dacă privim la calitatea excepţională a diplomaţilor chinezi - mulţi dintre ei foarte tineri - care activează la Bucureşti, unii dintre ei vorbind excelent limba română, dacă nu uităm că aceştia readuc aminte interlocutorilor români faptul că în august 1968, de la Beijing a fost dat un avertisment dur Moscovei, ca să nu invadeze trupele sovietice România, precum au intrat în Cehoslovacia, trebuie să recunoaştem complexitatea relaţiilor Chinei cu partenerii europeni, cu menţiunea că, din păcate, Budapesta este placa turnantă pentru o serie de proiecte chineze.

Şi ar mai fi o întrebare de interes public. Ca unul care am fost la Beijing şi am simţit puterea serviciilor secrete chineze, observând cu ochiul liber instruirea matinală a personalului hotelier masculin, cu o revistă de front, ca la armată, cu tineri având tunsori tipice forţelor speciale, obişnuiţi apoi ca, sub pretextul curăţeniei să caute în toate lucrurile oaspeţilor de peste hotare, mă întreb dacă serviciile similare din România au informat pe cei în drept despre ceea ce se întâmplă pe frontul... invizibil, nu de alta dar mai avem naivi care confundă un talk show cu o confruntare dincolo de perdeaua de fum lansată pentru jurnalişti şi manipulabila opinie publică.

Cât de real este Al Doilea Război Rece putem înţelege şi dintr-un dialog iniţiat cu diplomatul istoric Manuel Stănescu, ale cărui consideraţii inedite le inserez mai jos, cu mulţumiri meritate pentru timpul acordat acestui demers introspectiv.

image

Dr. Manuel Stănescu

- Care ar fi relevanţa lecţiilor de învăţat din primul Război Rece - în care confruntarea de bază era între SUA şi URSS - pentru ceea ce se conturează acum a fi Al Doilea Război Rece, între SUA şi China comunistă?

- Dinamica geopolitică şi geostrategică, pe care o trăim în aceşti ani, demonstrează că evoluţia lumii este impredictibilă. Există anumite situaţii asemănătoare, dar istoria niciodată nu se repetă, pentru că asistăm la o altă dinamică, la o altă psihologie a generaţiilor, la alte avansuri tehnologice ş.a.m.d. De aceea cred că experienţa Războiului Rece poate folosi până la un punct, după care conducerea politică şi militară are nevoie de o capacitate de adaptare extraordinară. Lecţiile istoriei sunt bune, dar acestea nu îţi oferă toate soluţiile. Asta este foarte clar. Pe de altă parte este esenţial să înţelegi ceea ce s-a întâmplat. Una din lecţiile de învăţat ale primului Război Rece a fost aceea că armele de distrugere în masă constituiau un pericol mult mai mare decât adversarul ideologic. Un eventual nou Război Rece - care se prefigurează într-un fel, ale cărui coordonate nu le vom cunoaşte cum vor arăta - va sta, din nou, sub spectrul ameninţării nucleare.

- Credeţi că politicienii europeni au tras cuvenitele concluzii, din primul Război Rece, pentru a evita o confruntare similară, pe bătrânul nostru continent?

- Dinamica UE dezvăluie diferenţele mari dintre modalităţile în care s-au dezvoltat ideea de stat, de naţiune, relaţiile dintre Occident şi restul Europei, care are o cu totul altă istorie, o cu totul altă viziune şi în momentele de criză se accentuează asemenea deosebiri. Ideea de existenţă a Uniunii Europene trebuie menţinută, iar problemele trebuie abordate punctual, într-un mod raţional, în aşa fel încât toată această construcţie europeană, să rămână deoarece a contribuit la menţinerea păcii în ultimii 75 de ani, pe continentul nostru.

- Sunt alte "partituri" geopolitice interpretate azi, de cei care au devenit protagoniştii Noului Război Rece?

- Anumite declaraţii ale unor lideri politici de acum ne aduc aminte de declaraţiile lui Nikita Sergheevici Hruşciov, care a avut momente când a fost convins că felul în care a ameninţat democraţiile occidentale, cu folosirea armei nucleare, au dus la un rezultat geopolitic pe care îl urmărea. Şi dau un exemplu concret. În toamna anului 1956, în plină revoluţie maghiară, a intervenit şi criza Suezului, când Marea Britanie, Franţa şi Israelul au recurs la intervenţia militară. Atunci Hruşciov a ameninţat statele europene occidentale cu atacuri nucleare. Până la urmă criza a fost dezamorsată, dar Hruşciov a rămas convins că declaraţiile lui belicoase au făcut acest lucru. În realitate, menţionatele ţări s-au retras după ce preşedintele SUA, care nu fusese informat de intenţiile aliaţilor, a cerut, evident în culise, retragerea trupelor ameninţând cu măsuri economice şi financiare foarte dure. Însă Hruşciov a rămas convins că declaraţiile sale au contat şi cumva a fost încurajat ca ulterior să aibă aceeaşi atitudine, pentru că rezultatele vor fi asemănătoare. Este doar un exemplu, privind modul în care liderul sovietic Hruşciov, un personaj în sine, a gestionat asemenea situaţii. Declaraţiile de felul acesta nu au o acoperire concretă şi practică. Nu aveau nici atunci, Hruşciov ameninţând cu rachete de care nici nu dispunea de altfel. În acest sens sunt celebre declaraţiile fiului său, Serghei, care era inginer de rachete, ce a afirmat, după decesul părintelui său:"Tata ameninţa cu rachete pe care nu le avea..."  Deci, acel arsenal nuclear cu care se lăuda Hruşciov nu exista. Şi când americanii au avut avioanele spion Lockheed U-2 - poreclit "Dragon Lady", aeronavă militară cu un singur motor, folosit pentru recunoaştere la mare altitudine şi utilizată de Forţele Aeriane ale SUA şi anterior de Agenţia Centrală de Informaţii, capabilă să culeagă, zi şi noapte, la înaltă înălţime, informaţii indiferent de starea vremii - şi-au dat seama care era nivelul real al înarmării nucleare sovietice.

- Revista Magazin Istoric avea o rubrică:"Istoria se repetă...". Este un enunţ valabil şi azi?

- Vorbind din perspectiva mea, de istoric militar, afirm că cei mai buni militari au fost cei ce au învăţat lecţiile trecutului, dar s-au adaptat şi au inovat. S-au adaptat la dinamica epocii în care trăiau. În 1940, Germania a învins Franţa în şase săptămâni inovând extraordinar, folosind noua tehnologie, noi concepţii de ducere a luptei. Iar Franţa a pierdut războiul pentru că a rămas angrenată în aceeaşi dinamică şi în aceeaşi politică militară şi în aceeaşi psihologie ca în Primul Război Mondial.

- Cum poate fi prevenită reeditarea unui nou Război Rece?

- Dinamica raporturilor dintre marile puteri ţine cont mai ales de realităţile economice. Economia are o mare importanţă, în ceea ce priveşte capacitatea de relaţionare interstatală. Depinde ce va însemna un nou război ideologic, în viitor. Dacă ne vom adapta la ceea ce am trăit până acum s-ar putea să avem surprize. S-ar putea ca viitorul război ideologic să aibă o cu totul altă formă, să însemne cu totul altceva decât ceea ce credem noi. Gândirea în perspectivă este foarte importantă.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite