Cine este tatăl lui #dogpoopgirl?

Ce-o fi asta? vă veţi fi întrebat, văzând afişul la vreuna din sălile de cinema din cele 12 oraşe ale României, unde Dan Chişu şi compania sa Dakino au lansat filmul de debut al tânărului regizor, scenarist şi actor Andrei Huţuleac.

Răspunsul e: o comedie pe care nu trebuie să o rataţi, fiindcă vă veţi distra de la început până la sfârşit, urmărind cavalcada plină ritm a evenimentelor reale şi virtuale, ce se rostogolesc spre distrugerea unui destin uman. 

Îl ştiam din 2013 pe actorul Andrei Huţuleac, atunci când mai avea un an până la absolvirea UNATC I.L. Caragiale din Bucureşti şi era deja distribuit de Felix Alexa în Spitalul comunal de Hristo Boicev, pe scena Teatrului Metropolis, acolo unde mulţi (aproape) absolvenţi şi-au făcut intrarea în lumea teatrului profesionist.

Tot în acel an îl vedeam în primul său rol pe ecran, în filmul lui Stere Gulea Sunt o babă comunistă, urmat de altele în Live, al lui Vlad Păunescu (2015), sau Ana, mon amour al lui Călin Peter Netzer (2017).

A continuat să joace în diverse producţii teatrale, cea mai recentă în care deţine rolul principal fiind la Teatrul Naţional I.L. Caragiale din Bucureşti, cu piesa Noaptea lui Helver de Ingmar Villqist.

Că acestui gălăţean talentat nu i-a fost de ajuns să rostească vorbele scrise de alţii a dovedit repede, scriind el însuşi două scurtmetraje, comediile premiate Offstage (2017) şi Havana, Cuba (2019), pe care, desigur, le-a şi regizat. O bună pregătire pentru lungmetrajul #dogpoopgirl, cu care Huţuleac îşi face intrarea pe piaţa cinematografică din România. Şi de pretutindeni, fiindcă în 2021 pelicula a câştigat trei premii la Festivalul de Film de la Moscova: Cel mai bun film, Cea mai bună interpretare feminină (Andreea Grămoşteanu) şi Premiul criticii din Rusia. Iar la Cluj, la TIFF, în acelaşi an a obţinut Premiul Zilele Filmului Românesc pentru Debut.

Cine e câine (şi produsul lui) şi cine e fata din #dogpoopgirl?

Scenaristul şi regizorul filmului declară că l-a tulburat lectura cărţii Umilirea publică în epoca internetului, scrisă de Jon Ronson, un velş descris a fi un jurnalist gonzo, adică unul ce nu pretinde a relata obiectiv faptele, devenind el însuşi parte din povestea pe care o spune. “Lectura mi-a reactivat o anxietate imensă pe care o simţeam în legătură cu această aparentă democratizare a opiniei pe care o propune internetul. Ideea că oricine poate să spună orice despre oricine, fără să contextualizeze neapărat. Şi că asta poate, uneori, să distrugă viaţa cuiva.”

Pe fundalul acestei emoţii pe care o găsesc uşor surprinzătoare la un membru al generaţiei Y, ce a crescut cu internetul în poală (cum s-ar zice), scenaristul a adaptat la meleagurile româneşti o poveste reală, petrecută în 2005, în Coreea de Sud. Acolo, o filmare cu o femeie care a refuzat să strângă mizeria făcută de câinele ei devine virală online, vinovata este exmatriculată de la universitate si ameninţată cu moartea.

Aici, protagonista (Andreea Grămoşteanu) este o funcţionară de bancă, ducând o existenţă lipsită de griji financiare, dar apăsată de monotonia certitudinilor vieţii ei de bunăstare şi de lipsa afecţiunii familiale. Drept care ideea adoptării unui câine de la adăpost pare o soluţie viabilă. Iar ceea ce începe ca o istorioară de spleen corporatist devine un vârtej de lucruri imunde, care îi duc protagonistei viaţa direct la canal.

Fiindcă bietul animal vomită în metrou toate dulciurile cu care îl îndopase proaspăta stăpână, fericită să-i cumpere bunăvoinţa. Întâmplarea stârneşte indignarea călătorilor, fiindcă stăpâna nu strânge mizeria (nu are cu ce!) şi, ca în toate isteriile colective de acest tip, fiecare are ceva de reproşat, de pe o poziţie suverană. Dar un puşti filmează evenimentul şi, incitat de grupul său avid de like-uri, îl plasează online. Aşa începe dezastrul ruşinii publice căreia îi este supusă Alina. Lipsită de context şi de explicaţii, întâmplarea capătă proporţii cosmice pe internet şi în media, iar consecinţele lor în viaţa reală sunt dezastruoase.

Aceasta este miza scenaristului şi regizorului Andrei Huţuleac: a spune o poveste despre modalitatea directă şi masivă în care reţelele sociale distorsionează realul şi îl corup, prin subiectivitatea şi lipsa de temei şi responsabilitate a opiniilor exprimate online. Pe internet oricine poate spune orice, iar consecinţele legale ale acestor exprimări sunt greu de urmărit. Cum spunea Umberto Eco, legiuni de imbecili au primit astfel dreptul de a exprima păreri, considerându-se egal îndreptăţiţi să o facă precum un laureat Nobel.

Dar, pentru a ajunge la această ţintă serioasă, regizorul recurge la mijloacele comediei, în care accentele de absurd nu lipsesc, atât în evoluţia personajelor, cât şi în detaliile realităţii pe care o trăiesc acestea, cum ar fi ştirile care curg în crawl pe ecranul televizorului, citând numele unor preşedinţi de stat sau dând frâu liber autoreferenţialului comic, cu numele regizorului, toate jucăuşele anunţuri stârnind râsul, fiindcă sunt plasate într-un alt context decât cel potrivit.

Filmul nu este doar un turbion de situaţii comice, care nu lasă spectatorului timpul de a se desprinde de ecran (eventual să vorbească la telefon, cum mai văd la mall!), ci a avut şi o producţie la fel de “musculoasă”, reuşind să filmeze diferitele secvenţe în vreo 28 de locuri diferite, de la subsolul şi depoul metroului, la interioare corporatiste, până la Raiul animalelor, singurul cimitir de animale din Bucureşti. Totul, în 18 zile de filmare şi cu participarea a 80 de actori: un adevărat record, mai ales pentru un debutant!

Protagonista şi victima împrejurărilor (dramatice pentru ea, comice pentru spectator) este interpretată, cu tensiunea reţinută ce o caracterizează, de Andreea Grămoşteanu, o actriţă care aduce rolurilor interpretate pe scenă, sau pe platourile de film şi televiziune, o energie creativă ce dă contururi precise personajelor sale. Şi pentru actriţa Teatrului Mic din Bucureşti acesta reprezintă un debut, fiind primul ei rol principal într-o peliculă cinematografică. Nu doar că a slăbit nouă kilograme în două luni, pentru a da senzaţia de vulnerabilitate, necesară rolului Alina, dar a dat atenţie şi expresiei parcimonioase a sentimentelor contradictorii pe care le încearcă, din cauza situaţiilor imprevizibile în care o pune expunerea pe internet.

Deşi scenaristul declară că nu a vrut să aibă îngeri şi demoni în povestea sa şi nici să indice vinovaţi, victimele acestei realităţi duale, în care virtualul determină atitudini şi acţiuni reale, nu pot să nu se profileze ca atare. La locul faptei, doi vârstnici indignaţi (Coca Bloos şi Paul Chiribuţă) devin agresivi verbal, mânaţi de spiritul cetăţenesc proaspăt regăsit. Amplificată de internet et co., banala întâmplare capătă proporţiile unui taifun şi pare să devină un motiv obligatoriu de sancţionare socială.

Pe lângă corporatista discreditată, cade victimă furiei colective amplificate de mass media, de habarniştii de internet şi de manifestanţii profesionişti, şi nefericitul paznic din metrou, acuzat că nu a acţionat şi n-a pus-o la punct pe vinovată. Cezar Antal dă culoare acestui personaj modest, pe care programele de ora cinci ale televiziunilor bănoase nu pierd ocazia să-l exploateze.

Că scenaristul şi-a alcătuit situaţiile astfel încât rezultatul ultim să fie un caleidoscop al tipologiilor româneşti actuale nu încape îndoială, dar toate aceste secvenţe revelatorii sunt legate organic de firul narativ principal, cum este şi secvenţa hilară a bătrânului (excelentul Valer Dellakeza) care discută chestii financiare ce-i rămân neclare, tocmai cu protagonista noastră, băţoasa angajată a băncii.

Andrei Huţuleac reuşeşte să aducă în scena acestui scandal ce creşte ca o gogoaşă înfuriată, o serie întreagă de situaţii generate de evenimentul iniţial, în care actorii angrenaţi în acest proiect îndrăzneţ creionează cu talent, din câteva linii, arhetipuri sociale ale lumii româneşti. Astfel încât, asemenea unei oglinzi, filmul aduce pe ecran, într-o manieră comică, faţeta superficial punitivă şi litigioasă a societăţii noastre, în care oamenii sunt îndemnaţi să-şi cheltuiască energia urmărind cu furie nimicul, tocmai pentru a nu observa că li se fură covorul de sub picioare.  

#dogpoopgirl este cu siguranţă nu doar succesul unui regizor debutant, care a reuşit să adune în jurul său, pentru acest proiect, energiile artistice ale unei întregi echipe de actori şi cineaşti talentaţi, ci şi o probă că se poate face comedie fără a abdica de la standardele estetice ale artei cinematografice, ţintind să ajungi la un public cât mai larg şi izbândind astfel şi comercial, căci cinematograful este (nu-i aşa?) şi artă, şi industrie.   

#dogpoopgirl (2021)

Scenariul şi regia: Andrei Huţuleac

Director de imagine: Constantin Ene Jr.; Decoruri şi Costume: Adelina Andreea Bădescu; Muzică: Schubert, Pepe, Şatra BENZ; Editor: Alex Pintică.

Cu: Andreea Grămoşteanu, Cezar Antal, Coca Bloos, Paul Chiribuţă, Alexandru Nagy, Valer Dellakeza, Isabela Neamţu, Dana Rogoz, Tudor Istodor, Rodica Mandache, Ana Ciontea, Ana Covalciuc, Răzvan Alexe... şi căţeluşa Mimi.