Premisa de la care pleacă scenariul noului SF cu adolescenţi „Labirintul: Evadarea“, inspirat de seria de romane de mare succes scrisă de James Dashner, este simplă şi incitantă. Thomas, un adolescent dintr-o lume a viitorului, se trezeşte alături de un grup de alţi băieţi de vârsta lui într-un spaţiu larg, cu multă verdeaţă şi pământ fertil, numit Poiană sau Luminiş, înconjurat de zidurile de nepătruns ale unui uriaş labirint. Niciunul dintre ei nu îşi aminteşte nimic din viaţa lor anterioară, pentru că memoria le-a fost ştearsă, dar cu toţii au ajuns aici prin intermediul unui lift ascensional, care lunar le-aduce proviziile necesare şi câte un nou-venit, un „boboc“.

Porţile labirintului se închid în fiecare noapte, moment în care el este populat de creaturi fioroase, semi-organice, semi-mecanice, numite de băieţi Dureroşi. Secţiunile labirintului, care se transformă neîncetat, au fost explorate ani la rând de aşa-numiţii Alergători, selectaţi dintre băieţii mai iuţi de picior, în speranţa găsirii unei căi de ieşire, dar până în prezent fără rezultat. Spirit curios, Thomas se aventurează pe cărările misterioase ale labirintului şi intră repede în conflict cu cei care doresc menţinerea echilibrului existent şi continuarea vieţii tihnite în Poiană.

SF-uri cu adolescenţi

La început, povestea fascinează prin misterul abstract pe care-l creează şi prin aparenta lipsă de ideologizare care ar putea-o caracteriza, dar repede îţi dai seama că lucrurile nu stau aşa şi că filmul, pe lângă alte pelicule similare, este un subprodus. Scenariul, pentru care trei oameni au adaptat romanul inspirator, este pueril şi conţine replici stupide.

Regia debutantului în lungmetraj Wes Ball este cvasi-inexistentă, iar tinerii actori, selectaţi majoritatea din seriale TV, ştiu să joace într-un singur fel, adică plat şi inexpresiv. Dezlegarea misterului, care survine spre sfârşit, este alambicată şi neconvingătoare, prin urmare nu face decât să dezamăgească şi să scadă şi mai mult credibilitatea poveştii.

Filmul este însă semnificativ pentru valul de SF-uri violente cu adolescenţi care au invadat librăriile şi ecranele, de la trilogia „Jocurile foamei“ încoace (alte exemple recente: „Divergent“, „Darul lui Jonas“). Dacă mai vechiul SF „Rollerball“ (1975, remake în 2002) prezenta un sport ultraviolent al viitorului, dus însă cu atleţi adulţi, un posibil precursor al actualului gen cinematografic este SF-ul japonez „Battle Royale“, cu primul film în 2000. Relaţiile din grupul închis de adolescenţi mai au reminiscenţe şi din romanul „Împăratul muştelor“ al lui William Golding, evident fără profunzimea psihologică de acolo.

Proba labirintului

Totodată, o astfel de poveste ne arată mai clar decât altele felul în care se văd cel mai bine arhetipurile în cultura aşa-zisă de masă, de consum. Arhetipul central este cel al labirintului, unul dintre cele mai puternice ale imaginarului uman (vezi „Cartea labirinturilor“ a italianului Paolo Santarcangeli). Să nu uităm că cei trimişi drept ofrandă Minotaurului în labirintul cretan erau tineri (reflex în mitul grecesc al vechilor ritualuri de iniţiere din societăţile tribale), şi astfel stau lucrurile şi aici.

„Dureroşii“ seamănă cu nişte păianjeni gigantici (iar „păianjenul“ constituie un capitol întreg în simbologie), având însă bot de „alien“ (conform designului creat de artistul elveţian H.R. Giger) şi coadă de scorpion. Per total, este arhetipul Monstrului, expresie a spaimei terifiante a omului primitiv în faţa labirintului întunecos al pădurilor virgine. În sfârşit, lumea noastră devastată pe care realizatorii o creează voluptuos în final cu ajutorul efectelor speciale ţine de arhetipul escatologic, al „sfârşitului lumii“, transpus în acest gen de ficţiuni în toposul lumii postapocaliptice.

„Pâine şi circ“

Şi totuşi, de ce această predilecţie a societăţii actuale pentru poveştile violente cu adolescenţi, plasate în viitoruri distopice mai mult sau mai puţin apropiate? Desigur, este vorba de o prelungire a reality-show-urilor TV din ce în ce mai dure, de tip „Survivor“, aşa cum seria de cărţi „Jocurile foamei“ a Suzannei Collins deja avertiza.

Nimic nou sub soare: tot astfel se comportau masele de pe întreg teritoriul Imperiului Roman savurând nesăţioase jocurile violente de gladiatori, care le erau în mod regulat puse la dispoziţie. Principiul „panem et circences“ / „pâine şi circ“ face legătura cu dimensiunea politică, aşadar deloc inocentă, a acestui fenomen care ţine de natura umană.

Sado-fascism

Punerea în situaţii de acest tip a copiilor şi adolescenţilor are, însă, o puternică legătură şi cu sadismul, fiind vorba, aşadar, de o perversitate colectivă care patologizează fenomenul inerent al spectacolului necesar manipulării maselor. „Societatea spectaculară“ (Guy Debord) ia astfel o turnură destul de urâtă.

Cel care a avertizat asupra unei astfel de posibilităţi este, şi aici, Pier Paolo Pasolini, care, în ecranizarea sa după Marchizul de Sade („Salò“, 1975), în care un grup de sadici torturează până la extincţie adolescenţi şi adolescente, arată legătura intrinsecă dintre fascism (termen-umbrelă pentru societatea burgheză, la Pasolini) şi manipularea sexuală, transformarea de către capitalism a corpului în marfă. Inutil să mai spunem că majoritatea societăţilor viitoare din ficţiunile despre care vorbim, fie că sunt prelungiri ale actualelor SUA sau sunt nelocalizate, sunt explicit de tip fascist.

Info

Labirintul: Evadarea / The Maze Runner (SUA, 2014)
Regia: Wes Ball
Cu: Dylan O'Brien, Kaya Scodelario, Will Poulter, Patricia Clarkson

2 stele