INTERVIU VIDEO Alexandru Arşinel: „Vă dau cuvântul meu de onoare că nu am avut nicio pilă pentru transplantul de rinichi“

INTERVIU VIDEO Alexandru Arşinel: „Vă dau cuvântul meu de onoare că nu am avut nicio pilă pentru transplantul de rinichi“

Alexandru Arşinel

La 78 de ani, după ce a traversat cel mai greu an din viaţă, actorul Alexandru Arşinel a povestit cum a devenit actor dintr-o întâmplare, şi-a amintit de ziua în care a văzut-o pentru prima dată pe „superba Stela Popescu“, dar şi de cea în care a aflat că ea nu mai este pe această lume. De asemenea, a făcut noi precizări după ce scandalul rinichilor a fost readus în prim plan odată cu procesul medicului Lucan.

Ştiri pe aceeaşi temă

Alexandru Arşinel mi-a rămas în minte ca actorul de comedie talentat care-mi făcea părinţii să râdă când apărea pe scenă sau la televizor. Un actor extrem de iubit şi respectat, aşa mi-l amintesc. Între timp, a început să fie frecvent judecat pentru opţiunile sale politice, pentru povestea transplantului de rinichi sau reacţiile sale impulsive. La vârsta de 78 de ani, după ce a traversat unul dintre cei mai grei ani din viaţă, l-am găsit melancolic şi dornic să retrăiască amintirile anilor petrecuţi pe scenă.
 
Cu 10 minute înainte să ne întâlnim, l-am văzut plecând în grabă de la teatru. Primul impuls a fost să-l judec pentru lipsa de respect faţă de munca mea. Ar fi fost o greşeală. Nu a întârziat mult, iar când s-a întors mi-a povestit că soţia îl chemase de urgenţă pentru că uitase să îi dea medicamentele, aşa cum face în fiecare dimineaţă.
 
Am început interviul încercând să aflu cum este omul Alexandru Arşinel, dincolo de actorul iubit sau hulit de români.
 

„Adevărul“: Dacă aţi fi fost un anonim, cum l-aţi descrie pe omul Alexandru Arşinel?

Alexandru Arşinel: Să ştii că actoria a fost o rătăcire. În viaţa mea nu am crezut că o să fiu actor. Nici nu am avut veleităţi speciale care să îmi scoată mie în evidenţă posibilitatea de a face meseria asta. Pentru că nu am fost admis la facultate, am intrat în corpul de figuraţie din Iaşi, aveau nevoie de figuranţi şi plăteau destul de bine. Acolo am aflat că se poate da la Institutul de Teatru, că poţi să înveţi o poezie, un monolog. Dacă nu ar fi fost Institutul de Teatru, aproape sigur ar fi fost Facultatea de Construcţii.

Cum era copilul Alexandru Arşinel?

Mama ne iubea, tot mamam ne certa, mama ne mai atingea şi tot ea ne scotea din încurcături. Iar cu mine a fost un pic mai dificil, eram un fel de Gavroche al cartierului. Era foamete, în perioada foarte grea de după război şi totul se dădea pe raţie la alimentară. Cred că era prin 1952, când nu se găsea rahat. Se apropiau Sfintele Paşti şi mai dădeau câte o punguţă de rahat. Mama le punea în şifonier şi noi eram avertizaţi să nu ne apropiem. Eu ce făceam? Mă duceam, furam rahatul din pungă, umflam punga şi o puneam la loc. Dumnezeu să o odihnească pe mama, care în ziua de Paşte plămădise cozonacii şi doar urma să-i umple cu rahat. Eu eram undeva în fundul casei şi o aud: „Neluleee!“ Îmi spuneau Nelu acasă, că mă cheamă şi Ion. Şi, în clipa aceea, mirosindu-mi a cozonaci, am ştiut că a descoperit că furasem rahatul. Am trecut în vitează pe lângă ea şi, deşi mama nu putea să mă bată niciodată pentru că ieşeam prin geam, prin uşă, nu putea niciodată să mă prindă, de data asta m-a prins.  A pus mâna pe un colişer, e ăla de se mestecă mămăliga cu el, şi mi-a dat două pe spate. Şi când am văzut toate pungile acolo, în care mai erau rămase două bucăţi de rahat, i-am zis: „Dacă m-ai bătut, măcar să le mănânc pe toate.“ Le-am băgat în gură, m-am smuls din strânsoarea mâinilor ei şi am fugit. Când m-a văzut mamam cu gura plină a început să râdă, nu s-a mai putut. Eram destul de năzdrăvan.

Şi la şcoală eraţi la fel de năzdrăvan sau eraţi un elev model?

Nu, niciodată nu am fost un elev model. Student, da, dar ca elev eram năzdrăvan. Învăţam să trec clasa. Voiam să-mi protejez vacanţele de vară, pentru că atunci plecam la sora mamei, undeva în Ardeal. Îmi doream foarte mult să merg acolo pentru că mătuşa mea, dimineaţa când mă trezeam şi mă trimitea după pâine, îmi dădea şi doi lei pentru bomboane.

Cum s-a întâmplat ca prima carte pe care aţi citit-o să fie Biblia? V-aţi dorit vreodată să  vă faceţi preot? 

Întâmplarea a fost să fie Biblia pentru că nu mai aveam altă carte. Imediat după război, când ne-am întors, nu mai aveam decât Biblia, pe care o luasem cu noi în refugiu. Şi când am început să descopăr farmecul povestirilor din această carte, efectiv m-am îndrăgostit de tot ce se întâmpla acolo. În plus, fratele meu mai mare era pregătit la franceză de preotul din comună, un bărbat frumos, înalt, cu o personalitate distinsă şi un glas superb. Atunci am spus că am să mă fac preot.

Aţi regretat vreodată că v-aţi făcut actor?

Nu, aş fi ipocrit să spun asta. Au fost momente când am suferit ca actor, dar să regret că m-am făcut actor – niciodată.

Care a fost cel mai dureros moment pe care l-aţi trăit în viaţa de actor?

Dispariţia Stelei. Noi formam un cuplu atât de strâns. Intrasem în casele oamenilor împreună. Cu mai multe merite, unul sau altul, dar întotdeauna iubiţi de oameni. Îmi lipseşte extrem de tare.

Care a fost primul gând care v-a străpuns mintea când aţi aflat de dispariţia Stelei Popescu?

N-am avut gânduri. Eram disperat că nu mai este. Eram gol. A fost un moment deosebit de greu, poate uneori am şi reacţionat curios. Ceea ce se numeşte durere nu va dispărea niciodată. Mi-a atras atenţia cineva să nu mai spun lucrul ăsta, dar presupun că lipsa asta a ei nu o să mai dureze foarte mult. La un moment dat am să o caut.

Cum se raportează un actor de comedie la moarte, exisă o definiţie a morţii?

E o inconştientă, nu-şi dă seama unde atacă, unde vrea să viziteze. Asta îmi aduce aminte de ţiganul care aude pe cineva ciocănind la uşă. Se duce, deschide, şi în prag era moartea. Se uită la ea şi îi zice: „Ptiu, fir-ai a dracului, am crezut că e poliţia“. (Râde) Ea vine, te vizitează, totul este să nu te chinuie. Câteodată, la acest atac nevăzut al morţii, participăm şi noi, cei din jur. Avem nişte reacţii cumplite. Cumplite. Nişte bucurii...Bucuria de a face rău şi de a-ţi răzbuna nişte orgolii personale sau de a face rating. Mi se pare cumplit că poporul ăsta cu atâta sensibilitate, cu atâta talent, cu atâtea resurse umane pe care le poate descoperi în orice gest poate să se preteze la bucurii atât de meschine. Cineva îmi aducea aminte acum, după şase ani, că am luat rinichiul unei fete care a murit. Era povestea asta în Cluj, dar se întâmplase cu un an înainte. Se cercetase şi se văzuse că nu doctorul a fost cel vinovat. Acum sunt alte procese. Nu ştiu...

A fost o întâmplare în care Dumnezeu mi-a dat şi mie puţin noroc. Nu puţin, mi-a dat mai mult...

Mulţi s-au întrebat de ce tocmai dumneavoastră aţi primit acest organ.

De ce nu eu?  De ce nu eu? Eu nu fac parte din cei 20 de milioane de români? Eu chiar nu aveam niciun dram de, nu de îngăduinţă, de apreciere? Eram un suferind de peste 40 de ani, de la 26 de ani am făcut peste 30 de colici renale. Asta este o pedeapsă la moarte, la o colică renală îţi rupi totul de pe tine, te zvârcoleşti, nu mai poţi. Nu mai poţi, înebuneşti, îţi vine să te arunci de la fereastră. Eu nu am făcut spectacol din treaba asta. Îţi dau cuvântul meu de onoare că nu am pus nicio pilă, absolut nimic. M-am trezit de o dată că-mi spune doctorul meu că rinichiul mai funcţionează doar în procent de 7% şi că dacă intru la dializă am terminat cu meseria pentru toată viaţa. A fost o întâmplare în care Dumnezeu mi-a dat şi mie puţin noroc. Nu puţin, mi-a dat mai mult...

    INTERVIU Alexandru Arşinel: Vă dau cuvântul meu de onoare că nu am avut nicio pilă pentru transplantul de rinichi

 

Aţi fost şi foarte iubit, dar şi judecat de multe ori.  Le-aţi reproşa vreodată ceva românilor?

Nu, niciodată. Sunt în continuare judecat. Şi se toarnă o groază de minciuni ordinare. Îmi pare rău că această anatemă a căzut asupra mea, de exemplu. Dar nu-mi pare bine nici când cade asupra altui om, probabil total nevinovat.

De doamna Stela Popescu ştiaţi că are probleme de sănătate?

Stela avea nişte probleme provocate de vârstă. Îi cedau uşor picioarele şi avea şi un început de diabet. De altfel, ea nu se plângea niciodată. Eu mai ziceam că mă doare şi-mi răspundea: „Mai taci dracului din gură!“.  Nu-mi dădea voie să mă lamentez. Era o fiinţă extrem de puternică şi radia atât de multă putere şi optimism. Îmi era şi ruşine să mă plâng în faţa ei. Iar noi am muncit, am muncit serios. Adică nu am fost nişte oameni care să ne cruţăm.

Atunci când pierdem o persoană dragă, deseori căutăm un vinovat. Aţi fost tentat să cădeţi în această capcană?

Nu ştiu ce să zic. Am auzit că se supărase foarte tare. Ea a vrut să se ducă în altă parte şi organizatorii au oprit-o, i-au zis: „Nu, veniţi la noi“. A aşteptat trei ore maşina. Era pregătită deja şi s-a enervat. Asta am auzit. Dar nouă ni s-au mai întâmplat treburi din astea. Ceva, un declic s-a întâmplat. Tocmai de aceea, eu am ţinut să nu se mai dea la televizor ultimele imagini cu ea. Nu voiam să se despartă de public prin acea secvenţă. M-a speriat când am văzut-o prima dată. Am zis: asta nu e Stela! Devenise agresivă. Probabil ceva s-a întâmplat încă de acasă. Un început, ceva. Am s-o întreb când ne vom întâlni.

Credeţi că dacă aţi fi fost acolo v-aţi fi dat seama că ceva nu este în regulă?

Da, sigur că da. Dar nu ştiu dacă intervenţia mea i-ar fi făcut mai mult bine. Poate a murit împăcată cu gândul că nu a suferit, că nu a fost nevoie ca o persoană să aibă grijă de ea, să o ducă în căruţ, să o spele şi să o mute de pe o parte pe alta. Nu ar mai fi fost frumoasa, superba Stela Popescu. Când se trezea dimineaţa şi îi spuneam că trebuie să plecăm, ea îmi zicea: „Stai să mă fac Stela Popescu“. Puiu (Puiu Maximilian, soţul actriţei – n.r.) îi spunea: „Hai, du-te mai repede şi fă-te Stela Popescu, trebuie să plecăm“. Ce drăguţă era...

Îmi pare rău după Stela aşa cum îmi pare rău după mama mea. Stela a pătruns puternic în fiinţa noastră, a românilor. Românca mea minunată...

Cu ce regret credeţi că a plecat?

Ar mai fi jucat. I-a plăcut scena enorm de mult şi s-a despărţit cu o mare dragoste şi iubire faţă de nepoţelul ei. Îi spunea Pavarotti, mi-l arăta mereu pe telefon. Şi cred că avea şi regretul vieţii. Avea un cântec în spectacolul „Stela“ – „Viaţă...Ce frumoasă eşti, viaţă!“ (se opreşte şi plânge). Tare rău îmi pare după ea, îmi lipseşte enorm de mult. Îmi pare rău după ea aşa cum îmi pare rău după mama mea. Stela a pătruns puternic în fiinţa noastră, a românilor. Românca mea minunată...

Amintiri cu Stela: „Lipsa asta a ei n-o să mai dureze foarte mult la un moment dat am s-o caut.”

Credeţi că a preferat să plece în felul acesta, fără să anunţe şi fără să arate suferinţă?

Nu, ea nu voia să plece. Dacă se putea, nu voia să plece niciodată. Sau dacă pleca, să fie o chestie bruscă, fără suferinţă, fără să fie la mâna cuiva care să o spele şi să o mişte. A vrut să plece cu capul sus, aşa cum a defilat toată viaţa.

Aţi visat-o de atunci?

Nu, n-am visat-o. Nu prea mai visez în ultimul timp.

Vă mai amintiţi ziua în care aţi văzut-o pentru prima dată?

Ea era studentă la Institul de Teatru în anul III, eu în primul an. Am cunoscut-o pe malul Borcei, pe malul Dunării, eram la muncă patriotică.  Şi a apărut Stela cu fusta ei albastră cu volănaşe şi cu buline mari, roşii. Era ca o apariţie din altă lume. Toată lumea întorcea capul după ea. Era o fată extrem de comunicativă, dar ştia şi să te pună la punct frumos dacă întindeai coarda mai mult decât trebuia. O fată minunată, o actriţă foarte bună.

 

Vă amintiţi cum a fost în primul spectacol jucat alături de Stela Popescu?

Greu, a fost greu, plin de emoţie. Era Stela, Vasilica Tastaman, Margareta Pâslaru, o distribuţie de top. A fost un succes care a cimentat realizarea acestui cuplu. Primea votul publicului pentru totdeauna. Se transformase grădina noastră într-o adevărată baricadă de rezistenţă a revistei româneşti. Se spuneau nişte lucruri şi lumea se întreba cum de aveam curajul să le spunem. Puiu avea un condei extraordinar şi prindea anumite pasaje din viaţa noastră socială, extrem de caustic, de critic.

Vă aşteptaţi să fiţi atât de iubiţi împreună?

Asta am simţit după primul spectacol cu ea, în 1978.  Atunci am simţit că vom fi iubiţi. Pentru că reacţia publicului îţi spune foarte multe, şi pe scenă, şi pe stradă. După aceea, umblând ani de zile prin toate coclaurile, în diferite ţări, ne-am dat seama că, într-adevăr, oamenii ne-au iubit foarte mult. Şi de lucrul acesta ne-am dat sema mai ales în străinătate, după Revoluţie. Doar că nu ne aşteptau cu fanfara, erau înnebuniţi! Noi având şi o perioadă deosebită la Grădina Boema, de vreo 10 ani, unde se spuneau lucruri deosebit de curajoase şi unde lumea venea ca la Maglavit. Stăteau afară agăţaţi, opreau circulaţia, nu se mai putea circula. Atât de multă lume venea. Publicul este în stare să aline şi să netezească orice rană. Şi mi s-a întâmplat de multe ori în ultimii ani să apar pe scenă şi lumea să se ridice în picioare şi să-mi mulţumească. Chiar m-au ajutat, de foarte multe ori.

Cum ar fi fost viaţa lui Alexandru Arşinel dacă nu o întâlnea pe Stela Popescu?

Poate că ar fi fost mai muncită şi cu mai puţine satisfacţii. Când am făcut cuplu cu Stela am avut şansa să nu plecăm de la zero. Ea era deja o vedetă, îl avea partener pe Ştefan Bănică, imediat după a făcut cuplu cu Vasilica Tastaman, cu Mihai Fotino, Ileana Stana Ionescu. A avut cam un an de zile de căutări până a dat de mine. Cu siguranţă ar fi fost mai greu.

Care este cel mai important lucru pe care l-aţi învăţat de-a lungul anilor de la Stela Popescu?

Ce am învăţat nu prea am respectat. Eu sunt o fire mai colerică, nu mă pot stăpâni întotdeauna să nu reacţionez. Stela îmi spunea întotdeauna: „Lasă-i, mă, în pace!“. Ea era mai paşnică, dar şi când intrai în colimatorul ei... Îmi spunea aşa de drăguţ: „Ce tâmpit eşti!“.

Singurul moment în care actriţei Stela Popescu i-a fost frică să urce pe secă, temându-se de reacţia publicului

 

 

A existat vreun moment în care Stela Popescu s-a temut să urce pe scenă, îndoindu-se de modul în care va fi primită de sepctatori?

În primul spectacol pe continentul Americii, în februarie 1990. Un spectacol de două ore şi jumătate. A fost prima dată când mi-a spus: „Sandule, mi-e frică!“. Stela, care nu avea treabă să deschidă spectacole. Nu jucasem niciodată în America până atunci. Eu i-am zis: „Stai, mă, liniştită. Tu crezi că au venit să ne înjure? Lor le e dor de noi“. „Ce dor, eu ştiu dacă ne mai ţin minte?“, mi-a zis ea. Când am ajuns pe scenă, se rupsese sala în două, s-au ridicat în picioare, nu se opreau din aplaudat. Au fost foarte drăguţi.

Plănuiţi să organizaţi un ultim spectacol de retragere sau vreţi să jucaţi până în ultima clipă?

Nu, nu e nevoie să spui tu, te anunţă Ăla de sus: Gata! Şi dacă el judecă aşa, aşa este. Nu om fi noi nemuritori. Poate mai rămânem în amintirea unor oameni, dar sunt generaţii care vin după noi.

Cum vreţi să rămâneţi în amintirea oamneilor?

Aşa cum m-au perceput ani de zile, aşa cum m-au decorat cu vorbele lor. Şi mi-aş dori foarte mult să analizeze când mai apare câte cineva şi aduce aminte de câte ceva. În fond, toţi suntem oameni, toţi mai greşim, dar hai să nu ne punem reciproc la zid. Că ceva am lăsat şi noi în urmă. Şi ce-i mai dureros este că avem copii, avem nepoţi şi ei se bucură de numele pe care-l poartă.

Visez ca Dumnezeu să se uite mai des asupra casei mele şi s-o ajute pe soţia mea. Asta îmi doresc foarte mult, să ştie că şi noi suntem nişte locuitori pe pământ şi avem neapărată nevoie de ajutorul Lui. Pentru că nu întâmplător spunem, aproape în fiecare zi, „Doamne ajută!“.

În acest punct al vieţii, care credeţi că este cea mai nepreţuită valoare a omului?

Omenia. O-me-ni-a! Să nu uităm că avem această denumire de om. Să nu fii ipocrit. Dacă ai să-i spui ceva omului, spune-i în faţă. Nu-l pupa în faţă şi în spate bagi cuţitul. Mi s-a întâmplat de câteva ori. Fii om!

Ce face Alexandru Arşinel când se confruntă cu momente grele pentru a-şi găsi puterea de a merge mai departe?

Noaptea, mă trezsc uşor agitat, supărat, mă urc în maşină şi plec o jumătate de oră pe străzile oraşului. Mă întoc acasă, mă pun la loc în pat şi adorm. Sau merg la ţară, undeva lângă Crevedia, la băiatul meu cel mic, şi stau cu el pe terasă, pe malul lacului. Îmi face o cafea, se aşază lângă mine şi tăcem din gură. Nu spunem nimic. Apoi îi mulţumesc, mă urc în maşină şi mă întorc acasă.

 

citeste totul despre: