INTERVIU Pavel Bartoş, actor: „În copilărie, idealul meu era să fiu lucrător la alimentară“

Actorul Pavel Bartoş vorbeşte despre copilăria petrecută la bunici, despre fericirea care a sfidat lipsurile materiale şi despre ambiţia de a deveni actor. Totuşi, primul său vis a fost să muncească la aprozar: aşteptând la coadă la lapte, a tras concluzia că cel mai privilegiat om trebuie să fie cel care e deja înăuntru, vânzătorul.

Prezentator TV, actor de teatru şi de film şi regizor de scurtmetraj, Pavel Bartoş (45 de ani) simte că a căpătat forţe proaspete în lunile în care a fost obligat să stea în casă, după ce s-a declarat pandemie de COVID-19. A profitat de perioadă şi s-a bucurat mai mult de prezenţa soţiei şi a fiicelor lui, a devenit mai disciplinat şi şi-a promis că, în viitor, va încerca mai multe lucruri noi. 

A şi făcut primul pas: a plecat cu vasul pe mare. Într-un interviu acordat „Weekend Adevărul“, cu ocazia Festivalului Internaţional de Film Transilvania, actorul vorbeşte despre importanţa cinelor în familie, despre marele avantaj de a avea umor şi despre regretul că nu a stat mai mult de vorbă cu părinţii lui.

„Weekend Adevărul“: N-avem cum să nu vorbim despre pandemie. Cum au fost pentru tine ultimele luni?

Pavel Bartoş: Trăim vremuri teribile. Îmi amintesc că am jucat ultimul spectacol la teatru şi, după aceea, ni s-a zis: „Băi, vedeţi că de mâine nu mai veniţi nici la repetiţii, nici la spectacole“. Dar nimeni n-a spus că va fi o perioadă aşa de lungă. Toată lumea s-a gândit că va fi vorba de maximum două săptămâni. Eu am primit perioada stării de urgenţă ca pe o vacanţă. Mi-a folosit. Am stat cu copiii mei –
şi-a fost atât de bine! Gândeşte-te: eu am o fetiţă de 16 ani, una de 12 şi una de 6. Am avut timp pentru fie-care! Dar după două săptămâni, am început să-mi spun: „Hopa, ce facem?“. Cum n-aveam ce să fac, mi-am zis: „Ne resetăm!“.

Ai început să fii foarte prezent în online.

Cum altfel, când toată lumea spunea: „Hai să facem online“. Nu m-am grăbit să fac foarte multe lucruri, mai ales că eu nu cred în teatrul online. Dar normal că a trebuit să fiu prezent şi în spaţiul virtual, că trebuia să-mi hrănesc un anumit tip de creativitate pe care-l am, dar şi nevoia de a interacţiona cu oamenii. Însă nu m-am dus în extremă. Nu, pentru că mie mi-a fost bine în această perioadă. M-am odihnit, nu cred că m-am mai odihnit aşa de bine de când eram la grădiniţă.

În căutarea cinei pierdute

Cum aţi făcut să treacă timpul mai uşor?

Ne-am jucat foarte mult – mai ales cu cea mică – şi am încercat să ne îndepărtăm de gadgeturi, de telefoane, de laptopuri. La un moment dat, chiar îi zisesem cuiva: „Mă, ştii ce senzaţie plăcută e să mănânci în fiecare seară cu familia la masă?“. Înainte, n-aveam timp, că ori aveam spectacol, ori eram plecat în vreun turneu, ori aveam live. Dar acum în fiecare seară era o senzaţie aparte, tare plăcută, să ne aşezăm la cină, să ne regăsim la masă. Dacă-mi va fi dor de ceva, vor fi serile cu familia.

Care a fost primul lucru pe care l-aţi făcut când s-a putut ieşi din casă?

În pandemia asta a trebuit să mă disciplinez. Totodată, mi-am zis: „Băi, anul ăsta aş încerca ceva nou“. Şi primul lucru pe care l-am făcut când am ieşit din pandemie a fost să fac o vacanţă pe barcă. Îmi doream de mult. Aveam ceva emoţii cu familia, că au rău de apă, dar nu s-a întâmplat nimic. Excursia a venit şi mănuşă pe pandemia asta, am încercat să respectăm toate regulile, aşa că pe barcă eram trei familii, eram prieteni care aveam încredere unii în alţii. A fost o vacanţă atât de activă, iar acum înţeleg de ce unii iubesc marea. Până acum nu înţelegeam, pentru că pe mine mă oboseau plaja, zgomotul, agitaţia, mulţimile. Dar am văzut şi marea, şi ţărmul din pers-pectiva mării. Mi-a plăcut şi mi-am impus că voi repeta experienţa, măcar o săptămână pe an.

Sursă Foto: Adevărul/ Eduard Enea

„Acasă, fetele sunt actorii principali“

Apropo de fiicele tale, spui adesea că eşti un alintat al sorţii pentru că eşti între fete. Ce fel de personalităţi au ele?

Sunt foarte diferite. Una este Vărsător, una este Berbec şi una – Taur. Am în casă firi puternice. Acasă, eu nu mai sunt la fel de activ cum mă vezi în viaţa de zi cu zi. Acolo, mai mult ascult. Acolo, fetele sunt actorii principali. Îmi place să stau cu ele, îmi face bine. Fata cea mare, de exemplu, este foarte bună vorbitoare de limbă engleză, a luat şi testul Cambridge. Am făcut engleză cu ea. Cu cea mijlocie am desenat, pentru că ne place amândurora.

Şi cu cea mică?

Ea e şefa familiei. Cumva, casa se învârte în jurul ei.

Ce speră ele să facă în viaţă? Ţi-au moştenit spiritul artistic?

Mă bucur că cea mare se îndreaptă spre Drept – e o fire mai pragmatică. Cea mijlocie e foarte artistică, dar şi ea e pragmatică, vrea să fie arhitectă. În schimb, de aia mică nu cred c-am să scap, ea sigur va fi artistă. Că va fi în sfera dansului sau a actoriei, nu ştiu, dar clar va fi artistă.

„Am învăţat să am răbdare“

După ce principii vă ghidaţi tu şi soţia ta în creşterea copiilor?

Eu nu prea cred în parenting. Cred că un copil trebuie să fie, în primul rând, dorit şi iubit. Asta e prima şi ultima condiţie. După aceea, foarte importantă mi se pare răbdarea, care este o chestie de învăţare continuă, o luptă, dacă vrei. Cu copiii trebuie să ai enorm de multă răbdare. De aceea spun mereu că sunt un norocos, pentru că a mea soţie se ocupă de tot ce înseamnă educaţia şi creşterea fetelor. Asta mie mi-a dat o relaxare fantastică să mă ocup de jobul meu, ştiind copiii pe mâini bune. Şi, într-adevăr, am învăţat să am răbdare.

Mama era confecţioner, tata era zidar. N-am crescut cu pianul în casă, nici cu cărţi. Până şi televizorul, la noi în casă, era tot timpul stricat. Dar eu devoram biblioteca, zilnic eram acolo să iau altă carte.  

Cum?

Ea mă învaţă să am răbdare. Îmi reaminteşte de multe ori: „Gândeşte-te cum ai fost tu când erai copil“. Cea mare e adolescentă, cea mijlocie e preadolescentă, câteodată ajungi să n-ai răbdare şi să acţionezi instinctual. Şi faci cea mai mare greşeală, pentru că-ţi îndepărtezi copiii de lângă tine. Pentru că nu-i asculţi, pentru că vrei să facă ce vrei tu.

Anca şi Pavel Bartoş s-au îndrăgostit în perioada studenţiei şi de atunci sunt de nedespărţit; Sursa Foto: Arhiva personală

Părinţii tăi au avut răbdare cu tine?

Noi, dacă am fi părinţi cum au fost părinţii noştri, am eşua. Părinţii noştri spuneau: „Asculţi de profesor. Dacă nu, îţi iei o mamă de bătaie... Nu greşi aia, nu mă face de râs“. Doamne, cum era mama – Dumenzeu s-o ierte –,îmi spunea: „Să nu cumva să-mi iei nota 4“. Şi ne inocula teama de a nu face ceva greşit. Or, copiilor mei le spun aşa: „Să nu-ţi fie teamă de eşec! E o posibilitate. Dar să nu persişti în greşeală, să înveţi ceva din ea“. Trebuie să ştie că, în viaţă, lucrurile pe care le fac au consecinţe, bune şi rele. Ei trebuie să cântărească ce e bun şi ce e rău.

Tatăl tău a murit când aveai doar 16 ani. Ce fel de om era?

El a fost modelul meu în viaţă! De ce? Pentru felul în care avea grijă de familia noastră, pentru cum gestiona situaţiile. Cred că de două ori a ridicat palma la mine. Dar el avea un fel de fermitate, iar mama trebuia să aibă grijă de patru copii.

Cu ce ai rămas de la ei?

Ei mi-au inoculat dorinţa de a avea o familie. Datorită lor iubesc să am familie. Am avut foarte multe lipsuri, dar nu le-am simţit, pentru că au avut grijă să am o copilărie extraordinară. Mult timp, am stat şase persoane într-un apartament de două camere. Dar am avut o copilărie fericită.

Din păcate, nu prea mai avem timp de cei din jur. Dacă îmi pare rău de ceva, e că n-am vorbit mai mult cu ai mei. Mă prindeau în timpul lucrului şi întrebam: «Da, mamă, e ceva urgent? Te sun eu după». Şi uneori trecea o zi sau două.

Bună parte din ea ţi-ai petrecut-o la ţară, la bunici.

Da, ceea ce este senzaţie! (Zâmbeşte.) De când se termina şcoala până reîncepea, stăteam acolo. Îmi făcea mare plăcere. Când ajungeam pe 9 septembrie acasă, eram atât de murdar! Sau eram galben de la nuci. Ştiu că primul lucru pe care trebuiau să-l facă era să mă tundă. Apoi se uitau la haine, să vadă dacă nu cumva rămăseseră mici.

Regretul lui Bartoş

Într-un asemenea cadru idilic, ce visai să devii?

Idealul meu era să fiu lucrător la alimentară.

Cum aşa?!

Ca să nu mai stau la coadă. Pentru că eram cel mai mare, eu trebuia să stau la coadă: pentru lapte, pentru pâine, pentru butelie. Şi-acum urăsc coada! Singura coadă pe care o suport e cea de la avion, că n-am ce face. Acum văd mulţi oameni în vârstă care stau la coadă. O fac pentru că se simt singuri. Din păcate, e singura lor modalitate de a mai interacţiona cu cineva. Ai văzut că mereu încep: „Şi, de ce aţi venit? Ce-aţi mai plătit?“. Vor să vorbească. Din păcate, nu prea mai avem timp de cei din jur. Dacă îmi pare rău de ceva, e că n-am vorbit mai mult cu ai mei. Mă prindeau în timpul lucrului şi întrebam: „Da, mamă, e ceva urgent? Te sun eu după“. Şi uneori trecea o zi sau două.

Dar părinţii tăi îţi împărtăşeau entuziasmul de a lucra la magazin?

Pe vremea noastră, cea mai practică meserie era să faci şcoala militară. Se mergea pe următorul principiu: ţi se dă uniformă – deci ai haine –, casă şi loc de muncă. Nu trebuia să plăteşti mai nimic. Dar mie nu-mi plăcea. Mie nu-mi place să mă înregimentez, de-asta n-am făcut nici armata. Ei mă mai întrebau: „Dar ce-ar fi să dai la şcoala militară?“. Dar, în rest, aveau multă încredere în profesorii mei. Gândeşte-te că mama era confecţioner, tata era zidar. N-am crescut cu pianul în casă, nici cu cărţi. Până şi televizorul, la noi în casă, era tot timpul stricat. Dar eu devoram biblioteca, zilnic eram acolo să iau altă carte. Pentru că profesorii mi-au inoculat dragostea pentru citit.

În tinereţe, se purta cu plete; Sursa Foto: Arhiva personală

Pregătirea pentru admiterea la facultate: o discuţie cu un actor

Cine te-a îndrumat spre actorie?

Profesorii mei se gândeau că aş putea face Dreptul, să devin avocat, pentru că ştiam gramatică şi istorie. Nu mi-a plăcut, însă, nici asta. Am zis că vreau să fiu actor. Numai că, pe vremea aia, lumea se strâmba puţin când ziceai că vrei să te faci actor, mai ales în Miercurea Ciuc. Cu cine să vorbeşti? Nu puteam să vorbesc cu un actor, că n-aveam cu cine, spectacolele veneau foarte rar în Miercurea Ciuc. Şi-atunci, ca să nu mai fiu atât de dezamăgit de reacţia oamenilor, le ziceam că vreau să merg la Drept.

Nu ştia nimeni de planul ascuns?

Singura care ştia şi care m-a şi susţinut era diriginta mea, care mă pregătea, cumva. Îmi dădea să citesc cărţi şi, la un moment dat, mi-a facilitat şi o întâlnire cu un actor, la Cluj. Mi-a plăcut mult Clujul, de-aia am şi dat la facultate acolo. Cu actorul am stat de vorbă doar o oră, două. Asta a fost toată pregătirea mea.

Ideea de a fi actor ţi-a venit de la brigăzile artistice pe care le făceai în şcoala generală?

Da! Acolo şi regizam, şi scriam, şi jucam în piese, dar nu pentru că voiam să fiu actor. Poate că principala mea calitate era – şi încă mai e – simţul umorului şi asta mi-a creat o relaţie foarte bună şi cu profesorii. În plus, pentru că ai mei n-aveau bani să mă trimită în tabere, dacă participam la tot felul de concursuri naţionale, aveam şansa să mă premieze. Ştiu că pentru primele trei locuri era câte o tabără, la Năvodari, de exemplu. Aşa am văzut prima dată marea, la 15 ani. Doamne, eram atât de fericit! Pentru chestia asta luptam atunci: să-mi obţin câte o astfel de tabără.

Putem spune că la originea actorului Pavel Bartoş stă simţul umorului? Ai idee de unde l-ai moştenit?

M-am tot gândit şi cred că de la bunicul matern, care era foarte pişicher. Avea tot timpul o replică la orice şi-ţi făcea plăcere să stai de vorbă cu el, să mănânci cu el. Era fenomenal la masă! 

Cu el îţi petreceai vacanţele de vară.

Da, toate vacanţele le făceam la el. Mă folosea la muncă, la prăşit. Mă plângeam mereu: „Hai, mă, bunicule, nu mă mai lua“. Şi el îmi zicea: „Băi, gândeşte-te, ne ducem şi o să vezi câte fete sunt acolo. Ai să vezi, e plin! Vine şi aia a lu’ ţaţa Floarea. O să te bucuri! Doar n-o să te duc să te pun la muncă, te duc acolo să mă laud cu nepotu-miu“. Bineînţeles că mă ducea şi mă muncea, de fapt. Se schimba replica la faţa locului: „Ia uite-o pe aia cum munceşte, doar n-o să te faci de râs. Munceşte şi tu“.

 „E foarte importantă autoironia în televiziune“

Pavel Bartoş şi Smiley, un cuplu de prezentatori cu lipici la public; Sursa Foto: PRO TV

Ai intrat şi în lumea televiziunii. Îţi mai aminteşti cum a fost primul live?

M-am simţit foarte emoţionat. Eram într-un matinal, la TVR, şi deşi îmi doream să fac televiziune, mi-am
dat seama că nu pot face matinal.

De ce?

Pentru că nu poţi face oricând orice. În televiziune ai nevoie de o echipă foarte bună, e foarte importantă. Dacă ai vedea un live de „Vocea României“, ai fi impresionată! Tu vezi la TV doar ce-ţi dăm noi, nu vezi că-n stânga mea cineva prepară nu-ştiu-ce în cea mai deplină linişte. Mie mi se zice în cască: „Lasă-mi, din unghiul ăla, scena liberă. Du-te în partea dreaptă, lasă-mi colţul scenei. Vezi că încă nu e gata, mai vorbeşte 20 de secunde“. Şi-atunci, eu trebuie să improvizez fără să se simtă. Mie-mi plac astfel de momente.

Ce plus crezi că ai adus în televiziune în toţi aceşti ani?

Chiar îmi spunea cineva despre asta. Dacă am adus ceva în televiziune, e că dacă comit o greşeală o fac să pară normală. Nu mi-e jenă de ea. M-am împiedicat sau am dat o bâlbă, zic: „Asta nu-i nimic, staţi să vedeţi câte mai am“. E foarte importantă autoironia în televiziune. Dacă te autoironizezi, după aceea poţi şi să ironizezi sau să glumeşti cu cineva.

Pe alţii nu prea i-ai ironizat.

Nu, pentru că vreau să-i fac pe cei cu care vorbesc să se simtă confortabil. Vreau, în clipa în care sunt cu mine, să dea tot ce au mai bun. Tot timpul mă pun în situaţia lor şi mă gândesc cum aş vrea să fie prezentatorul cu mine. Aş vrea să mă simt în siguranţă, să-mi dea încredere în mine.

La „Românii au talent“ pare că ai cea mai mare interacţiune cu concurenţii. Ce se petrece în culise?

La „Românii au talent“ pot să fac toate tâmpeniile de pe planetă în backstage. Chiar vorbeam cu Smiley şi am căzut de acord că e o formă a noastră de defulare totală. „Românii au talent“ este locul nostru de joacă. Dar şi facem! Dincolo de joacă, venim fiecare cu lumi diferite. Eu vin cu a mea, el vine cu lumea muzicii, mai suntem şi două structuri mai diferite, unul mai introvertit, altul mai extrovertit, şi ne completăm foarte bine. 

Dar mai e ceva, o regulă de bază şi-i sfătuiesc pe toţi, în general, nu neapărat pe cei din televiziune, să ţină cont de ea: tot timpul trebuie să te pregăteşti. N-ai ajuns la un nivel şi zici: „Gata, sunt bun, dă drumul la cameră“. Nu. Eu, înainte de fiecare sezon, înainte de fiecare emisiune, mă interesez cine e concurentul, de unde vine, ce a făcut. Trebuie să am cât mai multe informaţii. Pentru că ştiind câte ceva despre el, ştiu cum să-l fac să se simtă mai puternic şi mai familiar cu mine. Un prezentator nu poate intra pur şi simplu în live. Te tot documentezi, vezi şi în alte ţări ce s-a făcut, că n-am inventat noi roata.

Ce mai cântăreşte greu în a fi un bun prezentator?

Nu e laudă, dar citesc foarte mult, pentru că e foarte important vocabularul. Dacă te uiţi la televizor, la un moment dat, îţi dai seama că e o paletă mai redusă a cuvintelor. Aici mă ajută enorm teatrul, pentru că citind foarte mult piese – şi nu numai – , altfel gândeşti, ai alte declicuri. E foarte important să poţi face declaraţii, e importantă cultura generală. Ea te îmbunătăţeşte, ea te face proaspăt de fiecare dată. Altfel, te plafonezi. De-asta am ţinut foarte bine de teatru. Chiar şi cu toată chestia asta cu televiziunea, n-a fost an în care să n-am două premiere. Pentru că iubesc teatrul, acolo e evoluţia mea. În televiziune eşti acelaşi simaptic, în teatru ţi se cere să fii mereu altfel.

„Fără falsă modestie, numele meu umple o sală de teatru“ 

Bartoş, pe terenul lui, în Teatrul Odeon; Sursa Foto: Arhiva personală

Te-ai gândit vreodată să laşi teatrul şi să te dedici strict televiziunii?

Nicio clipă! Iubesc prea mult teatrul. Datorită teatrului am venit în Bucureşti, datorită teatrului am mers la facultate. Îmi place foarte mult senzaţia de a fi pe scenă, în contact direct cu publicul. De-asta nu prea cred în teatrul online: emoţia pe care o ai cu publicul ăla – că râde, că e linişte, că e un suspin – e fanastică. De aceea cred că teatrul nu va dispărea niciodată.

Atunci pot fi ţinute televiziunea şi teatrul în echilibru?

Cred în echilibrul ăsta. Eu am încercat să am un echilibru, am încercat să transfer popularitatea din televiziune în teatru. Mi-a reuşit şi mă bucură. Acum, fără falsă modestie, numele meu umple o sală de teatru. Mă bucură, am muncit pentru asta. Vreau să bucur cât mai mulţi oameni. Şi filmele pe care vreau să le fac sunt filme de succes la public. Îi respect foarte mult pe cei care fac filmul de artă, de autor, dar eu nu vreau să fac asta. Dar nu înseamnă că-i desconsider pe ei. Sunt fanul lor, mă uit la ce fac, încerc să descifrez secvenţe. Chiar îl întrebam pe Corneliu Porumboiu: „Când faci un film? Că vreau să stau la nişte filmări, să învăţ“.

Când am aflat că a murit mama, am filmat toată ziua. Erau deja 30 de oameni la filmarea aia şi n-am putut s-o amân. Aşa că m-am dus şi-am filmat. S-a întâmplat să joc şi în cazuri fericite. Primul meu copil s-a născut când aveam premieră, «Chip de foc», în regia lui Felix Alexa.

Dacă tot ai pomenit de popularitate, ţi s-a urcat succesul la cap vreodată?

Nu, pentru că succesele mari mi-au venit la o vârstă la care aveam un echilibru. Aveam deja 35 de ani şi familie. Altfel le iei... Nu te ia valul, rămâi om şi zici: „Da, OK, ce pot face mai bine?“. Ăsta a fost un mare noroc. Dacă dădeam de aceste emisiuni la 20 de ani, poate era altceva. Deşi, eu şi atunci eram destul de matur, că am fost nevoit. Dar succesele mi-au venit atunci când am fost pregătit. Şi am avut o calitate: nu mi-a fost niciodată frică, am riscat tot timpul.

„Datorită lui Smiley mi-am făcut Facebook şi Instagram“

În perioada în care am stat izolaţi în case, te-ai concentrat mult pe crearea de conţinut pentru
YouTube. Cum se face că ai migrat şi în zona asta?

Am avut timp. Smiley este foarte angrenat în chestiunile astea de social media. Datorită lui mi-am făcut Facebook şi Instagram, pentru că-mi spunea: „Băi, fă-ţi, că e nevoie. E nevoie de un anume tip de comunicare cu fanii“. Şi aşa este. După aceea, îmi tot zicea de YouTube: „Fă-ţi YouTube, că în câţiva ani o să vezi că şi televiziunea se va muta în online. Şi atunci, fii pregătit. Să ai un alt canal în care să poţi realiza anumite lucruri“.

Ai simţit o apropiere cu fanii tăi?

Da. De la 20.000 de oameni s-au făcut 60.000 de subscriberi (n.r. – persoane care urmăresc un canal de YouTube). Când am pus scurtmetrajul meu (n.r. – „Romanian Tradition“) pe canal, după ce a fost la TV, a fost în Trending 20 (n.r. – cele mai populare videoclipuri). Vorba aia, mă băteam cu şireturile lor mari (râde). Nu-mi venea să cred. În primele două zile făcusem 200.000 de vizualizări.

Frustrarea şi Angoasa Primului spectacol în pandemie

Am vorbit de online, dar teatrul pe care l-ai jucat în perioada asta, în aer liber, cu mult mai puţini spectatori, cum a fost?

Wow, eu m-am speriat. Gândeşte-te că Teatrul de Vară are 2.500 de locuri şi au putut intra doar 320-350 de persoane. Scaunele alea goale îţi creează o frustrare şi o angoasă! Senzaţia aia te face să te gândeşti pentru o clipă: „Băi, dar nu s-au vândut?“. Dar ştii ce e surprinzător? Acei 350 de oameni – nu-i vei simţi că sunt doar atâţia. Au râs din suflet, au încercat să fie alături de noi. La un moment dat, chiar a fost o improvizaţie de-ale mele, am făcut eu ceva haios, şi au început să aplaude. Un actor a vrut să intre peste să întrerupă aplauzele şi eram la modul: „Nu, te rog, sunt primele aplauze după atâta timp!“. A compensat publicul, am compensat şi noi, şi ne-am întâlnit.

În rolul lui Ianache Duduleanu, în „Gaiţele“; Sursa Foto: Teatrul Odeon

Ai avut momente în care urcatul pe scenă era o provocare mai mare decât de obicei, când în viaţa ta se întâmplau lucruri dificile?

Da, de exemplu, când am aflat că a murit mama, am filmat toată zi

ua. Erau deja 30 de oameni la filmarea aia şi n-am putut s-o amân. Aşa că m-am dus şi-am filmat. S-a întâmplat să joc şi în cazuri fericite. Primul meu copil s-a născut când aveam premieră, „Chip de foc“, în regia lui Felix Alexa. Ţin minte că, înainte de spectacol, am sunat-o pe soţia mea, care era la spital, şi i-am zis: „Nu naşti până n-ajung“. Şi nu a născut (râde). Am terminat spectacolul la ora 22.00 şi la ora 23.55 a născut.

Cum gestionezi astfel de momente?

Chiar nu ştiu. Culmea, nu eşti cu gândul în altă parte, la un moment dat, te rupi, îţi găseşti resursele. Habar n-am de unde şi nu ştiu dacă aşa este normal să fie, să joci în zile din astea. Dar nu sunt nici primul şi nu voi fi nici ultimul. Adică ştiu atâţia actori care au jucat în situaţii mult mai grave. Probabil că e o chestie firească a vieţii.

Înainte de interviu, am fost sunată şi mi s-a spus: „Pavel a încurcat borcanele, schimbăm ora“. Apoi, ai crezut că interviul e în altă parte. Ţi s-a întâmplat vreodată să te încurci şi în orarul de actor?

Am păţit, da. Eu sunt foarte punctual, la repetiţii, la spectacole. Ce s-a întâmplat? Înregistram pentru Teatrul Naţional Radiofonic şi am ajuns la timp, numai că în jurul radioului e foarte greu să găseşti loc de parcare şi cred că m-am învârtit de vreo două ori ca să-mi aciuiesc maşina. Două minute am întârziat. Am intrat în sala în care se înregistra şi erau acolo Victor Rebengiuc, Virgil Ogăşanu, Mariana Mihuţ, Dorina Lazăr, Rodica Mandache. Se uitau, aşa, la mine... În clipa aia am zis: „Aş vrea să spun atâtea...“, iar Dorina, într-adevăr, mi-a spus: „Mai bine taci“. (Râde.) Toate scuzele de pe planetă n-ajungeau, deşi am întârziat doar două minute. M-am simţit atât de prost! Şi atunci mi-am promis: „Niciodată nu voi întârzia la repetiţii, la filmări“.

„Gaiţele“ de dimineaţă

Dar un spectacol? Ai fost aproape de-a rata vreunul?

S-a întâmplat o dată. Era să ratez un spectacol, „Gai-ţele“, care se juca duminica. Sâmbătă seara m-am dus în vizită la nişte prieteni, aproape de Ploieşti. Am zis că dacă tot nu am spectacol sâmbătă seara, plecăm duminică dimineaţa şi am timp să ajung. Numai că, duminică, pe la ora 10.00, mă sună Elvira Deatcu: „Pavele, unde eşti?“ „La nişte prieteni, la Ploieşti.“ „Unde?! La 11 ai matineu.“ „Păi, cum, nu e seara, la 19.00?“ „Nu, e matineu.“ N-am ştiut.

Ai ajuns?

La 10.10 m-am urcat în Dacie, am ajuns la 11.00 fără trei minute. Nu-ţi spun cum am condus, mai şi ploua. De atunci îmi iau măsuri, ca să stau liniştit. Pentru că nu mai vreau să păţesc ce-am trăit atunci. Ştiu că mă sunau colegii şi-mi spuneau: „Calmează-te, te rugăm! Chiar dacă întârziem zece minute, nu e nimic, dar nu face accident“. Când am intrat, eu eram ud, toată lumea era calmă. Cinci minute m-au pus să stau ca să-mi revin. Şi oricum mi-am revenit greu. 

Foto: TIFF/ Nicu Cherciu

CV

A debutat în regie cu un scurtmetraj

Numele: Pavel Bartoş

Data şi locul naşterii:
20 ianuarie 1975,
Miercurea Ciuc

Starea civilă: e căsătorit cu Anca Bartoş, cu care are trei copii – Eva, Rita şi Sofia

Studiile şi cariera:

A absolvit Universitatea Babeş-Bolyai din
Cluj-Napoca, Facultatea de Teatru, la clasa profesorului Marius Bodochi.

lÎn perioada 1993-1994, a lucrat la Teatrul de Păpuşi „Puck“ din Cluj, după care, la Teatrul Naţional din Cluj şi la Teatrul de Nord din Satu Mare. Apoi, a obţinut un post de actor la Teatrul Naţional din Timişoara şi la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely“.

În 2001, a ajuns în trupa Teatrului Odeon din Bucureşti, începând totodată să apară în reclame şi spoturi publicitare, iar apoi în emisiuni de divertisment.

lÎntre 2002 şi 2003, a prezentat programul matinal „Bună Dimineaţa, România“, la TVR 1.

A jucat în telenovele precum: „Numai iubirea“, „Aniela“, „Îngeraşii“ şi „Iubire ca în filme“.

A avut roluri în filme, dintre care amintim: „State şi
Flacăra – Vacanţă la Nisa“, „Martor Ocular“, „Cold Montain“ şi „Amin“.

De la începutul lui 2011, prezintă, alături de Smiley, show-ul „Românii au talent“. Din septembrie 2011 apare şi în postura de prezentator al emisiunii „Vocea României“.

În 2019, a debutat ca regizor, cu scurtmetrajul „Romanian Tradition“.

Locuieşte în: Bucureşti