INTERVIU Mihai Mărgineanu: „Este o tâmpenie să fii celebru. Când eşti celebru, totul devine mai scump“

INTERVIU Mihai Mărgineanu: „Este o tâmpenie să fii celebru. Când eşti celebru, totul devine mai scump“

Mihai Mărgineanu

Actorul şi cântăreţul Mihai Mărgineanu, care pe 2 octombrie împlineşte 50 de ani, a vorbit, într-un interviu pentru „Adevărul“, despre copilărie, amintiri din comunism, decizia de a se apuca de cântat la vârsta de 36 de ani, dar şi despre rolul din serialul de comedie „Las Fierbinţi“.

Ştiri pe aceeaşi temă

Mihai Mărgineanu ne-a vorbit despre copilăria petrecută în Pantelimon şi i-a contrazis pe Paraziţi: e un cartier frumos şi liniştit. Deşi şcoala nu prea i-a plăcut, pentru că existau „prea multe materii“, acum, la 40 de ani, spune că e bine să înveţi orice, dar mai ales orice îţi place. Aşa s-a apucat să înveţe să piloteze avioane, iar acum are propria aeronavă: un Cessna 172 November, care are patru locuri. 

A debutat în muzică la 36 de ani, după ce a cântat de mic copil cu prietenii prin parcuri, după modelul Cenaclului Flacăra, al cărui fan era pentru că era singurul spectacol ce se desfăşura după ora 22.00. Din comunism nu are prea multe amintiri, căci „mintea i le-a şters pe toate“, dar şi el, ca toată lumea, stătea la cozi, asculta Europa Liberă şi cumpăra de unde putea casete cu muzică străină şi filme. Ca adolescent a fost „vai de capul lui“, după cum povesteşte, căci nu era deloc „drăguţel“ şi nici nu-l iubeau femeile, contrar cântecului său. 

Primul şoc cultural l-a avut imediat după Revoluţie, când a plecat în Austria la unchiul lui. Totul era „altfel“: oamenii, clădirile, hainele. Tot atunci a fost prima dată când a cinat într-un restaurant, după ce călătorise 17 ore cu trenul şi mâncase un crenvurst cumpărat din Gara de Nord. Crede că publicul lui este unul care „nu ascultă manele“ şi spune că, odată cu notorietatea, totul „s-a scumpit“ pentru el. A devenit actor odată cu rolul din „Las Fierbinţi“, iar pe măsură ce a primit mai multe replici, s-a transformat din „tonomatul viu“ într-un personaj cu care se identifică dintr-un singur punct de vedere: atât el cât şi Ardiles, hoţul satului, sunt extrem de lucizi. 

Este critic în viaţa de zi cu zi, scrie despre ce-l deranjează, iar dacă ar fi să ajungă preşedinte „ar tăia în carne vie“. Mihai Mărgineanu este un om fericit şi spune că fericirea este apanajul oamenilor inteligenţi, contrar opiniei generale.  
 
„Adevărul“: Cum a fost copilăria ta? 
Mihai Mărgineanu: Eu m-am născut într-o mahala la marginea Bucureştiului, aşa era pe vremea aia. Este o stradă pe malul lacului Fundeni, care se numeşte Ziduri între vii. Era un cartier de muncitori, de oameni săraci, nu era un cartier de hoţi. Acolo m-am născut. Până pe la şase ani am copilărit la casa bunicilor, după care m-am mutat în cartierul în care m-am şi dezvoltat, se numeşte Pantelimon, capătul tramvaiului 14. Un cartier foarte liniştit, nu cum se vorbeşte în muzica rap. Era un cartier frumos. M-am dezvoltat la Şcoala Generală nr. 66, care mi-a dat nişte dascăli extraordinari, care m-au învăţat să merg mai departe învăţând, nu făcând alte lucruri. 
 
Îţi plăcea la şcoală, deci. Erai silitor?
Îmi plăcea la şcoală în condiţiile în care îţi place la şcoală. Nu, nu-mi plăcea la şcoală, evident. 
 
De ce?
Era destul de obositor. Mie mi se părea că avem prea multe ore, erau materii care nu-mi plăceau. Şcoala e luată ca şi muncă. Abia după 40 de ani, dacă poţi să înţelegi ce înseamnă învăţătura, îţi dai seama că şcoala poate fi o bucurie. Dar până atunci, şcoala nu e o bucurie, e şi o tâmpenie.
   
Un mare rol în educaţia fiecăruia dintre noi l-au avut părinţii. Pentru că, până la urmă, ei sunt cei care pun amprenta asupra copilului. Eu am avut o familie destul de unită. Bunica mea a stat cu noi, în aceeaşi casă, şi bunicul meu din partea tatălui stătea foarte aproape de noi. Deci eram practic crescut de cele două influenţe sexagenare. Am fost crescut de toţi. Bunicii au avut o mare influenţă pentru că petreceam foarte mult timp cu ei. M-au învăţat, de exemplu, să joc table. 
 
Vacanţe la ţară aveai?
Prea puţin, pentru că nu prea aveam „ţară“. Şi pentru că nu prea aveam, am încercat să le fac „ţară“ copiilor mei. Aşa că le-am cumpărat o livadă pe undeva pe lângă Pucioasa, unde „am încropit“ o „ţară“, unde e foarte frumos. Când eram eu copil mergeam foarte rar la ţară, în comuna natală a bunicii mele, undeva prin Oltenia, într-un sat care se numeşte Optaşi. Acolo mi-am petrecut nişte momente foarte fericite.

Te cuprinde nostalgia?
Nu sunt nostalgic după nimic din copilăria mea, mă gândesc cu drag, dar nu sunt nostalgic. 
 
Adolescenţa cum a fost?
A fost vai de capul meu. Pentru că sunt băiat şi pentru că în adolescenţă băieţii care nu sunt atât de drăguţei au probleme grave (râde), de toate felurile, în special cu fetele. 
 
N-ai fost un cuceritor.
Niciodată. Şi nu cred că a fost un ţel. Nu ştiu de ce mama dracu’, dar eu m-am gândit de mic copil la căsătorie. Dar habar n-am de ce, că eu m-am însurat foarte târziu. 
 
Amintiri din comunism ai? Ai resimţit limitările regimului?
Am multe amintiri. Toate se resimţeau atunci foarte ciudat. Stăteam şi eu la cozi, ca toată lumea. Am nişte amintiri foarte amestecate pentru că, din păcate, şi atunci, la fel ca acum, manipularea era la modă. Noi aveam impresia că trăim foarte bine în România, că suntem foarte fericiţi. Nu văzusem nimic din ceea ce este afară, nu fusesem nici măcar până în Bulgaria. Nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce se întâmplă acolo şi în filme nu vedeam neapărat lucruri care îmi plăceau. Eram destul de bombardaţi de informaţii pro şi contra. Nu ştiam ce să cred pe vremea aia. Am început să mă simt frustrat în momentul în care am crescut şi nu mai puteam să ajung în locuri în care intrau turiştii străini, cu plata în valută. Nici nu ştiam ce e aia valută, ştiam doar că dacă ai dolari, poţi intra în puşcărie. 
 
Ştiu că la un moment dat eram în vacanţă cu părinţii mei şi stăteam pe nişte pietre în faţa Cazinoului din Mamaia, unde cânta George Michael. Pentru prima oară îl auzisem atunci pe George Michael şi a început frustrarea. Între timp, eu aveam o legătură destul de strânsă cu unchiul meu, fratele tatălui meu, care a fugit din România în '79 în Viena. În '85 a venit prima oară şi atunci am început să înţeleg că nu prea e în regulă  ce se întâmplă la noi. Am început să ascult mult Europa Liberă de atunci şi mi-am dat seama că de fapt totul e greşit. Şi acum e greşit, dar atunci era mult mai greşit decât acum. 
 
Mărgineanu, un mare fan al Cenaclului Flacăra
 
Casete cu filme şi muzică de unde obţineai? 
Era o întreagă mafie cu muzica. Se plătea un leu pe înregistrare. Practic, aveai o casetă de 60 de minute, plăteai un leu pentru un minut de muzică, deci costa 60 de lei caseta. Casetele erau trase în general de la radio din vest, mai apăreau şi reclame pe ele. Era o nebunie să faci rost de ultima muzică, era nebunia aceea a muzicii noi. Orice apărea nou era la mare căutare, din toate punctele de vedere. 
   
În schimb, eram mare fan Cenaclul Flacăra, pentru că era singurul spectacol care ţinea peste 22.00 până pe la 3.00-4.00 dimineaţa. Era singurul spectacol la care mergeam toţi cu drag, era ca la o manifestaţie. Plecam pe jos de acolo pentru că, bineînţeles, şi atunci, la fel ca acum, primăria nu-şi făcea treaba. Deşi spectacolul se încheia la 3.00 dimineaţa la Arenele Romane, nu exista niciun autobuz pana la ora 5.00. Deşi se ştia, căci era un eveniment acceptat de Partidul Comunist, şi nu exista niciun autobuz care să ne ducă acasă. Mergeam pe jos, ca animalele, mergeam mult de tot. De la Arenele Romane până în Pantelimon era o distanţă mare. E drept că până acasă mâncam toate iaurturile pe care le găseam pe drum, pentru că pe vremea aia iaurturile se lăsau în faţa magazinelor şi noi aveam grijă să golim cinci-şase navete de iaurt, pe drum. Multe amintiri le-am şters cumva din memorie, nu-mi mai aduc aminte mare lucru. 
 
Unde ai făcut liceul?
Liceul l-am făcut la Electronică Industrială, era să mă fac electronist, mi-am urmat o pasiune care a apărut prin clasa a opta. Am dat şi la facultate la Electronică, am fost 20 pe loc, am picat cu 8,20. Aşa am plecat în armată, unde m-a prins şi Revoluţia. După armată am dat din nou la Electronică şi am picat din nou, tot cu 8 şi ceva. Şi am mers mai departe la o altă facultate. 
 
Cum a fost în armată?
Oribil. Sunt două tipuri de bărbaţi: cei care zic că armata a fost „cea mai frumoasă vacanţă“ şi cei care spun că armata a fost o tâmpenie. Bineînţeles că a fost o tâmpenie pentru că se punea mai mult accentul pe forţă de muncă decât pe armată.
 
Unde ai făcut armata?
Eu am făcut armata la Transmisiuni şi, ulterior, pentru că aveam rude în străinătate de gradul 1, am fost mutat la o unitate disciplinară de căi ferate din Ploieşti. Când eram la regiment, când am făcut transmisiuni patru luni de zile şi am ajuns chiar foarte bine, nu mi-a displăcut atât de tare, cât mi-a displăcut după. Într-adevăr, umilinţa era pentru că oamenii sunt proşti şi răi, dacă unul ajunge să aibă puţină putere, fiind şi prost, combinaţia este letală. 
 
Revoluţia te-a prins în armată? Ce s-a întâmplat? Ai fost mobilizat?
Categoric. Noi ştiam că plecăm în Ungaria. Eu rămăsesem totuşi transmisionist, chiar şi la unităţile disciplinare era un transmisionist care lua legătura. Eu am primit primul mesajul pentru alarmă totală de luptă şi îmi spuseseră că se ridicaseră nişte lupte puţin mai sus şi că erau trupe comasate la graniţa cu Ungaria. Noi am avut în cap atunci un zvon că mergem la Budapesta. Practic, ne-am gândit că mergem după ei. Şi culmea, erau bucuroşi chiar şi colegii noştri de etnie maghiară. Nu ştiu de ce, dar eram toţi bucuroşi, simţeam că se întâmplă ceva, oricum. Apoi ne-am dat seama imediat că este vorba de altceva şi bucuria a fost foarte mare.
Image result for mihai margineanu
 
Unde v-au trimis? 
Ne-au trimis la Bucureşti, fiecare regiment a avut o locaţie de „apărat“. N-am apărat nimic. Nu se ştie nimic din ce am făcut. După aceea s-a intrat într-o zonă de tranziţie. 
 
Aţi primit paradisul promis?
N-am primit niciun paradis promis, vorba Paraziţilor. Dar s-a întâmplat să merg în Vest apoi şi am avut un şoc. Şocul cultural a fost foarte mare atunci, plecând din Gara de Nord, în 1990, în iunie, în gara de Vest, în Viena, 14-17 ore de drum cu trenul. Şocul a fost imens. Am ajuns pe altă planetă. Şi când spun asta, credeţi-mă pe cuvânt. Şocul era fantastic. Noi veneam chiar din comunism. 
 
Ce te-a „izbit“ prima dată?
În primul rând oamenii. Şi oamenii mă izbesc peste tot şi acum. Oamenii erau altfel. Hainele erau altfel, maşinile erau altfel, clădirile erau altfel, totul era altfel. Pentru că am ajuns rupt de foame, cei care m-au aşteptat acolo, unchii mei, m-au dus în restaurantul Gării de Vest din Viena. Mancasem doar un crenvurst  în Gara de Nord, pe care îl luase o doamnă dintr-o oală mare, cu mâna. Şi l-a băgat într-o bucată de pâine tot cu mâna. Peste care a turnat cu lingura nişte muştar. Am ajuns în Gara de Vest din Viena şi am mâncat într-un restaurant unde ospătarul avea un ancăr. Era un gen de restaurant unde eu nu mai intrasem niciodată în viaţa mea. De-aia sunt şi fan restaurante acum. A fost un şoc extraordinar. De la faptul că n-am ştiut să deschid geamul până la a nu şti să dai drumul la apă la duş, totul a fost un şoc. Am stat câteva săptămâni acolo şi cred că nici acum nu mi-am revenit. 
 
Nu te-ai gândit atunci să rămâi şi tu acolo? Să te stabileşti în Austria?
Nu m-am gândit pentru că pe vremea aceea eram foarte tânăr, mintea mea era în altă parte, în special la tot ce însemna eventuala mea iubire de atunci, iubire care se tot schimba... Nu ştiu de ce suntem atât de instabili când suntem tineri.
 
Vă „iubea“ femeile, vorba cântecului.
Nu, nici măcar. Şi, fiind într-o familie foarte strânsă, nu aveam de gând să plec definitiv, din păcate. Probabil că era o cale atunci. Voiam să-mi termin facultatea şi simţeam că în România se face ceva. Nu înţelegeam mare lucru oricum, eram destul de tânăr. S-a făcut, nu s-a făcut, s-a pierdut, nu s-a pierdut, e clar că schimbarea este foarte mare. Dar, din păcate, multe metehne au rămas pe loc şi mai durează extraordinar de mult timp ca să se rezolve. 
 
Mihai Mărgineanu „nu s-a apucat niciodată de muzică“
 
De muzică te-ai apucat pe la 36 de ani. De ce atât de târziu?
De muzică nu m-am apucat niciodată. Asta trebuie să fie foarte clar. Eu sunt singurul de la mine din trupă care nu are studii muzicale. E adevărat că trupa am făcut-o eu şi am făcut-o pe aceste criterii. Am zis că dacă n-am eu studii muzicale, măcar să aibă ei. Întâmplător, toţi aveau şi, întâmplător, suntem în aceeaşi formulă de peste zece ani. Ceea înseamnă că merge treaba. 
 
Contează mai mult studiile decât talentul, poate?
Contează foarte mult studiile. Talentul este doar aşa, o spoială. Degeaba ai talent, el trebuie puţin educat, că altfel rămâne acolo. El e, dar ce faci cu el?
 
Tu ai ajuns cunoscut drept „Gore din Chitila“, personajul din piesa ta. Cine e Gore? 
Am învăţat acest cântec pe treptele Şcolii Generale nr. 66 din Pantelimon. Noi, pe vremea aceea, cântam toţi la chitară şi ne învăţam unii pe alţii să cântăm. Fiecare îşi cânta variantele lui de cântece nşi se făcea un adevărat Cenaclu Flacăra prin parcurile unde ne strângeam, iar eu l-am cântat mai bine decât alţii. Sau altfel. N-are niciun fel de poveste, acest cântec este pur şi simplu o glumă. 
   
 
     
Ascultai folclor românesc, muzică lăutărească veche? Piesele tale sunt inspirate de altfel din folclor. 
Îmi place folclorul, nu numai cel românesc, îmi place şi muzica lăutărească veche. Nu-mi place tezaurul folcloric. Nu-mi place muzica populară actuală. Nu-mi place niciun cântăreţ de muzică populară celebru de acum. Cu două-trei excepţii. Mi-a plăcut Liviu Vasilică. Eram mare fan. Pentru că probabil, el fiind medic veterinar, avea şi nişte lucruri în cap, era şi deştept, probabil că de-aia mi-a şi plăcut de el. Mi se pare că muzica populară nu are legătură cu ce se întâmplă acum la „întâlnirile“ populare. Folclorul are suflet în el. Un cântec vechi de 200 de ani este un cântec care a fost făcut de cineva care a pus suflet în el şi nu are cum să nu aibă succes. Şi va avea succes în orice interpretare. Tocmai de aceea baladele despre haiduci au rămas mult timp. 
 
Îţi aminteşti când ai cântat prima dată în faţa unui public? 
În faţa prietenilor cântam tot timpul. Ba chiar cântam la toate petrecerile unde eram invitat, după ora 23.00 se scotea chitara. Eu am făcut echipă extraordinară cu Ovidiu Iorgulescu, care performează în trupa White Mahala. Am făcut o echipă imbatabilă. Prima oară am cântat în faţa unui public care era obligat să mă asculte, la Teatrul Naţional, eram spectator la un spectacol de teatru improvizat şi unul dintre improvizatori, Cătălin Neamţu, a venit la mine cu un microfon şi cu o chitară şi a zis „doamnelor şi domnilor, el este Gore din Chitila, pe care îl auziţi pe radio acum“. Şi a trebuit să cânt acel cântec, era pentru prima dată când îl cântam la un microfon şi sala a sărit în picioare. Mi s-a părut că este o super reacţie şi că nu trebuie să-mi bat joc de ea. 
 
   Eu nu pot avea un public care ascultă manele
 
Dar când ai descoperit că ai ureche muzicală?
Am descoperit asta când eram mic şi eram internat în spital şi părinţii care aveau copii mai mici ne organizau seara în tot felul de serbări, iar eu eram unul dintre cei care cântam. Nu o să zic niciodată care a fost primul cântec pentru că am mai zis odată şi bine că s-a uitat. 
 
Care a fost? 
Nu-ţi spun (râde).
 
Cântecele tale au versuri satirice. 
De la o vârsă încolo îţi permiţi să faci ce vrei tu. Dacă aveam 20 de ani şi lansam „Paraschiva“ cu versul „futu-vă-n gât de milogi“, nu mă credea nimeni. Dar după 40 de ani te mai crede lumea. Sau începe să te creadă. Pentru că ai experienţă. 
 
Care e povestea „Paraschivei“?
„Paraschiva“ e un cântec popular, scos pe undeva prin Moldova. Iniţial a fost cântat ca vals, a fost preluat de nişte cântăreşi de folk, la un moment dat, dar era cântat foarte moale, foarte „sensibil“. Şi ştiu şi de ce încercau să pară mai sensibili, pentru că fetele pică ca muştele la această sensibilitate arătată. Şi mie nu mi-a plăcut. Mi s-a părut că acela este un cântec care trebuie cântat agresiv. Iar eu l-am cântat altfel. 
 
Image result for mihai margineanu
Mihai Mărgineanu
 
Dar versurile pentru „Mă iubeşte femeile“ de unde vin?
Cântecul „Mă iubeşte femeile“ este făcut de Iancu Brezeanu, un actor care a trăit în perioada interbelică şi postbelică în România, a fost un actor de la Iaşi, „un pic mai urât decât mine“ după cum mi-a zis Stela Popescu despre Iancu Brezeanu, că l-a cunoscut. Şi mie mi-a plăcut cântecul lui. Bineînţeles că acel cântec s-a uitat, nu-l mai cânta nimeni, iar în 2004 l-am înregistrat eu aşa cum am vrut. Ştiind varianta originală, din gură-n gură, de la prietenii mei actori. L-am înregistrat şi acum îl cânt eu, aşa cum l-ar înţelege tinerii de acum. 
 
Prinde muzica ta la tineri? Ce public are Mărgineanu? 
Eu nu pot avea un public care ascultă manele. Cei care ascultă manele şi mă ascultă şi pe mine o fac din snobism. Cei care mă ascultă pe mine şi cei care cumpără bilete la spectacole sunt cei care s-au săturat de xerox. Pentru că oile vor să arate toate la fel şi nu o să înţeleg asta niciodată, de ce trebuie să ne tragem toţi la xerox? De ce trebuie să respectăm o modă şi de ce mama dracu' trebuie să-mi dicteze cineva ce e la modă? Nu cânt eu bine, dar nu mai cântă nimeni ca mine. Iar publicul meu este format din oameni care sunt de o anumită factură intrinsecă. Acum nu pot să spun că-s tineri, că-s bătrâni... trebuie să fie într-un fel. Iar muzica mea nu poate fi cântată pentru că nu poţi să păcăleşti. Trebuie să cânţi numai dacă tu crezi în ea. Dacă eşti într-un fel personajul acela.
 
Tu eşti şi compozitor. 
Scriu nişte lucruri, nu pot să spun că-s compozitor, e mult spus. Dacă te deranjează ceva sau îţi place ceva foarte mult, poţi să scrii despre asta. Am avut la un moment dat o perioadă în care citeam cărţi foarte vechi, scrise de autori români în limbajul acela vechi. Mi-am închipuit la un moment dat o petrecere fanariotă, la 1710, şi am făcut un cântec aşa cum am crezut eu că ar putea fi o petrecere fanariotă. 
 
Related image
La comandă poţi să scrii? 
Da. La un moment dat, am primit două „comenzi“ de cântece. Unul dintre cei care mi-au cerut asta a fost Oreste. 
 
Şi despre ce i-ai scris?
Despre un prieten apropiat căruia i-au făcut o petrecere de ziua lui şi eu i-am compus un cântec cu 11 strofe. 
 
L-ai înregistrat sau a rămas aşa, între voi? 
A rămas între noi, a fost doar pentru el. 
 
Mai ţii minte vreun vers? 
Nu mai ţin minte, dar ne-am distrat copios atunci. 
    
Ce ar trebui oamenii să înveţe din cântecele tale? 
Nu ştiu dacă poţi să înveţi ceva, eu încerc să le vorbesc şi foarte mult la concerte pentru că mi se pare că oamenii îşi pierd foarte mult timp. Iar muzica mea vorbeşte şi despre asta, despre dimensiunea asta neschimbabilă: timpul. Iar oamenii fac tot felul de nefăcute cu timpul lor. Şi asta încerc să le spun, că nu tot ce e la suprafaţă e important. Şi nu e important să fii celebru. Mă întreabă foarte mulţi oameni: cum e să fii celebru? E o tâmpenie! Este o mizerie! Când eşti celebru totul devine mai scump. Apoi, nu mai ai niciun fel de intimitate. La un moment dat, probabil că o să câştigi şi mai mulţi bani, dar nu asta e important. 
 
„Nu cred că mai există fani“
 
Te strigă oamenii pe stradă? Te abordează fanii? Te recunosc?
Da. Dar nu cred că mai există fani. De pe vrema Beatleşilor, a lui Elvis şi a lui Michael Jackson nu cred că mai există fani. Pentru că e un bombardament de informaţie foarte mare. Şi e bine că nu mai există. Nimeni, bă, nu merită să aibă fani, între noi fie vorba. Că suntem nişte oameni vai de capul nostru. Dar am observat cu stupoare şi cu îngrijorare că, în ultimii ani, mamele îşi educă copiii să fie mai îndrăzneţi, să fie tupeişti, îndrăzneţi, să se bage, să intre pe geam dacă sunt daţi afară pe uşă. Acesta este tupeul, iar el nu este bun. Tupeul e rău. Îndrăzneala e bună, dar se confundă cu nesimţirea şi s-a renunţat la bunul simţ în favoarea tupeului. De aici suferim şi foarte mult noi toţi, din cauza celor care folosesc tupeul în fiecare zi. Apoi, mi se mai pare ceva trist legat de educaţia copiilor, că tot a venit vorba, dar să o lăsăm aşa. 
 
Ce probleme crezi că are învăţământul românesc?
Cea mai mare problemă este că, de ceva timp, deciziile au fost luate de oameni care nu erau pregăţiţi să ia deciziile alea, unele au fost luate prost, altele bine. Sistemul românesc are în primul rând de lucrat la profesori şi profesorii trebuie să-şi recâştige respectul de care se bucurau altădată. De aici trebuie pornit, de la profesor. Şi de la a-i da siguranţa că el are un cuvânt de spus. Dacă el vine la şcoală şi copilul, care nu respectă niciun fel de disciplină sau de regulă, îi dă cu telefonul mobil în cap, atunci s-a terminat cu tot procesul de învăţământ. Profesorul trebuie să fie şi foarte bine pregătit. Eu cred că a învăţa este bine, orice şi oricum. Din păcate, se înţelege greşit, dar e bine să înveţi. 
   
Tu eşti omul cu trei meserii. Şi acum vreau să vorbim despre cea de actor în „Las Fierbinţi“. Cum ai primit rolul? 
Pur şi simplu, unul dintre spectatorii mei de atunci a fost regizorul şi producătorul serialului, Dragoş Buliga. El a venit la mine după un spectacol şi m-a invitat să vorbim despre un proiect. Evident că am stat de vorbă, că mi-era şi simpatic. Nu atât el, cât iubita lui mi-era foarte simpatică, la propriu. Şi acum îmi este. Mi-a propus să fac muzica pentru proiectul lui, gratis. Pentru episodul pilot. Şi am zis că da, bineinţeles. Şi am făcut. S-a filmat episodul pilot şi acolo, la filmări, i-a venit idea să-mi dea ochelarii aceia sparţi şi m-a făcut „tonomat viu“. Ideea era să cânt în cârciuma lui Bobiţă. Şi, câştigând foarte mult teren filmul nostru, am ajuns actor, uşor, uşor, cu câte o replică. În primul sezon cred că am avut şase replici. Au început apoi să-mi scrie mai mult text. Mimi Brănescu a început să-mi scrie text de nu mai ştiam eu pe unde să scot cămaşa. Şi am început să-i întreb pe ceilalţi ce să fac, am început să merg la cursuri neplătite ale colegilor mei de pe platou şi să-i întreb cum se face. Am repetat cu ei atâţia ani încât la un moment dat am nişte texte de mă şi mir cum le învăţ atât de repede şi le şi uit apoi la fel de repede. 
 
Image result for mihai margineanu
Mihai Mărgineanu în rolul lui Ardiles în serialul de comedie „Las Fierbinţi“ FOTO ProTV
 
Cum e să joci rolul hoţului satului? E dificil să intri în pielea personajului?
Nu, pentru că, în timp, a devenit rutină şi acum mi-e foarte simplu. Ştiu foarte bine ce ar face Ardiles în anumite situaţii, ştiu foarte bine ce poartă, cum vorbeşte. E simplu. Înainte, am mai jucat într-un film şi am fost în 13 episoade. Un film despre ţigani, unde eu eram un ţigan mafiot. Deci Buliga, oarecum, a mers ştiind că o să fie câştigător. Tocmai de-aia îi mulţumesc în fiecare zi. 
 
Ce crezi că ai în comun cu personajul? Te identifici cu el în vreun fel?
Mă identific. Are o luciditate. Hoţul satului, care este puţin exagerat, pentru că noi trebuie să arătăm lucrurile în mod exagerat ca să se înţeleagă mesajul, are o luciditate şi cred că asta avem în comun. E lucid. 
 
Ai vreun personaj preferat din „Las Fierbinţi“?
Da, am personaje preferate. Îmi plac toţi. Toţi actorii sunt foarte buni şi nu glumesc acum când spun asta. Şi n-aş putea să spun că-mi place unul mai mult decât celălalt. Îmi plac toţi. Eu nu pot să stau liniştit pe platou când apare Leonid Doni, care este poliţistul Robi. Este fantastic, în primul rând ca om şi apoi ca actor. Toţi sunt foarte buni. Bobonete este al treilea copil al meu, aşa spun peste tot. 
 
Image result for mihai margineanu
 
Cum decurge o zi de filmare? Vă şi distraţi pe platourile de filmare?
Da, e mult amuzament, mai ales când suntem în avans cu filmările, atunci când suntem presaţi de timp, dispare şi amuzamentul, dar acum suntem bine şi râdem mult. 
 
De ce crezi că are un succes atât de mare?
Pentru că este exact altfel. Pentru că nu s-a prins niciun regizor din România, sau dacă s-a prins, s-au prins doi, trei, că publicul vrea şi normal, mă. Nu vrea, mă, nimic de artă. Arta fiind înţeleasă doar de ăla care o face. Vrea să vadă firescul. Nu ştiu de ce filmele noastre arată mai mult partea neagră a paharului şi nu partea luminoasă. Nu ştiu de ce toată lumea suferă atât de mult. De ce mama dracului nu zâmbeşte nimeni? De ce toţi actorii din filmele româneşti sunt trişti? Nicolaescu, despre care foarte mulţi regizori tineri spun că a fost un regizor prost, nu e adevărat!, a deschis o şcoală. Băi, se mai râdea, se mai zâmbea, chiar şi în filmele cu tentă comunistă, mă, se mai zâmbea şi acolo. La noi nu se zâmbeşte, toată lumea trebuie să fie foarte „adâncă“.
 
Printre cei care se uită la „Las Fierbinţi“ şi care şi-au exprimat aprecierea pentru serial se numără şi oameni de cultură.
Da. Îţi dai seama că am avut nişte emoţii fantastice, de am leşinat, când am citit despre mine un articol scris de ştii-tu-cine. Când a scris Pleşu despre mine frumos, eu am leşinat. Când a scris Radu Paraschivescu într-o carte de-ale lui despre mine - că numai muzica mea şi a încă trei, patru persoane se mai poate asculta în România - mi-a căzut cartea din mână. Şi eu sunt sigur că nu are dreptate aici. Pentru că sunt mulţi în România care sunt foarte buni şi care sunt de ascultat. 
 
Image result for ardiles margineanu
Mihai Mărgineanu în rolul lui Ardiles în serialul de comedie „Las Fierbinţi“ FOTO ProTV
 
Cum vezi tu satul românesc?
Oribil. Satul românesc este oribil. Pentru că există o sărăcie parcă impusă de oameni. Deci, satul românesc, lăsând la o parte orice fel de prefăcătorie, este oribil. Şi nu are în viitorul apropiat mari şanse de redresare. Pentru că oamenii sunt într-un fel. Am prieteni şi rude care stau la ţară şi care şi-au adaptat condiţiile de trai la unele civilizate. Adică au WC în casă. Altfel, în România 65% din populaţie se cacă în fundul curţii. 
 
Dar România cum se vede din perspectiva ta? Nu te-ai ferit să critici politicienii aflaţi la guvernare.
Da, am vorbit şi despre politică şi despre corupţie. În politică şi în administraţia de stat ajung oameni care n-au fost în privat sau care nu au avut succes în privat. Aceşti oameni nu au un feedback al rezultatelor. Adică, putem spune liniştiţi despre ei că sunt doar funcţionari publici şi atât. Până când nu va veni cineva din privat care să hotărască că a venit momentul să dea ceva înapoi statului, nu o să avem nicio şansă să ne revenim cu administraţia. Dacă ministrul Finanţelor a fost numai funcţionar public şi nu a lucrat niciodată aşa încât să-i ţârâie fundul că nu are bani să plătească impozitele într-o zi, o săptămână, o lună, să ştie că vine 25 şi nu are bani de TVA, nu are cum să-şi dea seama ce este bine pentru întreprinderea pe care o păstoreşte. Dacă prim-ministrul a fost numai funcţionar de stat şi profesor... Doamna profesoară este prim-ministru acum. După părerea mea, e un prim-ministru care nu are ce să caute acolo. Ce pretenţii poţi să ai de la decidentul numărul 1 al ţării? Nu poţi avea nicio pretenţie. 
 
Te-ai gândit vreodată să intri în politică? Şi mă gândesc aici la Florin Călinescu, care a devenit între timp preşedintele Partidului Verde. 
Nu m-am gândit să intru în politică. Florin Călinescu are tot meritul şi ar trebui să aibă toată susţinerea să intre în politică pentru că este un om care a ajuns la o anumită vârstă, a ajuns în capătul piramidei lui Maslow, este la nivelul 5, acum trebuie să arate şi să dea înapoi societăţii ceea ce a luat de la ea. Călinescu este exact ăla care trebuie să intre în politică. Dar dacă tu eşti un om aflat la nivelul 1 al piramidei lui Maslow, adică nici măcar nu ţi-ai satisfăcut nevoile fiziologice, nu ai ce să cauţi în politică ca decident. Dacă nici măcar nu ai ajuns la nivelul 3, să te audodepăşeşti din punct de vedere intelectual, nu ai ce să cauţi. 
 
Să presupunem prin absurd că Mihai Mărgineanu ajunge politician sau chiar preşedintele ţării. Ce ar face? 
Am făcut de multe ori acest exerciţiu de imaginaţie şi nu mi-a plăcut ce am văzut. Probabil că mi-aş ascunde familia undeva şi aş tăia în carne vie. 
 
Related image
 
Ce viitor au tinerii în România? 
Cred că noi avem nişte probleme care sunt rezolvabile. Mai nou, nici nu prea mai suntem de capul nostru, nici nu mai putem să facem porcării. Tot timpul m-am gândit că prefer să fiu condus bine de un străin decât de un român prost. Eu cred că avem şanse mari, că suntem pe un drum. Cred că tinerii au şanse. Cred că cei care vor să facă treabă serioasă au şanse. Dacă toţi ne-am face treaba bine, indiferent de domeniu, ar fi perfect. Dar asta e, că nu ne facem treaba bine. 
 
De aviaţie cum te-ai hotărât să te apuci? Ce te-a determinat să vrei să devii pilot?
Sunt de zece ani pilot. Eu cred că e bine să înveţi orice îţi place şi eu asta am făcut. Foarte mulţi mă întreabă la ce-mi trebuie sau de ce vreau să învăţ şi mai mult, să fac şi următorul modul? Pentru că îmi place şi pentru că vreau să fiu mult mai bun în ceea ce fac. Vreau să ştiu cât mai multe lucruri. 
 
Este un lux să deţii un avion? Cum e pentru tine?
Este şi un lux şi o necesitate, dacă ai treabă cu el. Eu mă folosesc foarte mult de el şi în continuare am o activitate comercială. Uite că luxul s-a estompat puţin şi e chiar un factor de producţie pentru mine.
   Image result for mihai margineanu
   
E mai frumoasă România văzută de sus?
Dacă vă arăt nişte imagini din jurul Bucureştiului, văzute de sus, o să vă îngroziţi. Nu este nicio diferenţă în unele locuri între imagini pe care le-aţi văzut în filmele cu Siria anului 2015 sau Bcureştiul anului 2019. Sunt unele imagini execrabile şi unele imagini absolut superbe. Dacă te ajută geografia locului, România este superbă, dar unde a intrat omul, zici că a fost bomba atomică. Sunt foarte multe gunoaie şi nu o să înţeleg niciodată de ce oamenii aruncă gunoaie peste tot. 
 
O parte din noul tău album, „Fum de tavernă“, a fost înregistrat în regim live, acustic, şi spuneai că e muzică bio. Cum vine asta?
Da, e muzică bio. De exemplu, dacă tu vrei să lansezi o piesă acum şi o cânţi live într-un studio, atunci nu o să apară pe radio niciodată. Eu am făcut asta ştiind clar că nu o să apar pe radio. Pentru că acolo există nişte domni care n-au nicio pregătire în acest domeniu şi care zic că „nu merge asta pe radio“. Dar ei habar n-au de fapt ce merge şi ce nu merge. Şi dacă o piesă nu are anumite sunete „chimice“ pe care le auzi peste tot, ei nu o dau pe radio. Muzica mea nu are niciun fel de adăugare electronică. Nimic, totul este exact aşa cum s-a auzit live. De-aia am zis că este muzică bio. Mie mi se pare că radiourile, cu excepţia a cel mult unul dintre ele, răspândesc otravă, nu ceea ce trebuie. 
 
Artistul, un om cu păreri
 
Cum vezi tu industria muzicală din România acum, dar şi peste câţiva ani? Ce o să ascultăm de acum înainte pe radio?
Industria din România este condusă de nişte oameni care ştiu ce vor, care vor o afacere mai exact şi care nu mai au nevoie de artişti. Atunci ei nu au interesul de a promova artişti. Că artistul e complicat: el are păreri, el nu se scoală de dimineaţă, el face ceea ce vrea el şi e greu de lucrat cu el. Atunci caută produse. Şi-l caută pe copilul de liceu sau de facultate care vrea să ajungă celebru. Îl bagă într-un studio, îl face din afon cântăreţ şi îl suie pe scenă. Îl îmbracă într-un fel, adică la fel ca toţi ceilalţi. Se folosesc de el o perioadă de timp până când îi dau drumul. Pentru că a fost stors tot ce ar fi putut fi stors de la el. Problema este cu omul din spatele acestui artist, care are foarte mari şanse să intre în depresie pentru că nu-l mai sună nimeni. Şi sunt foarte multe exemple în lumea muzicală. 
 
Tu ce artişti din România asculţi?
Nicu Alifantis, Dan Byron, Paraziţii, Taxi. Îmi place o parte din Proconsul foarte mult, Andrieş, îi ştiu toate piesele pe dinafară. Ascult mulţi artişti români. Eu ascult rock în general şi în momentul de faţă sunt absolut vrăjit de muzica spaniolă. Există nişte artişti pe care noi nu-i ascultăm pentru că nu sunt deloc daţi pe radio. La noi e dat doar reggaeton-ul care, în anumite medii, este considerat manea. Şi este o manea, de fapt. Este muzica maselor. Există peste tot pentru că este foarte uşor de digerat. E un fel de cartof prăjit cu ketchup. 
 
Mihai Mărgineanu, un om fericit
 
Există vreo şansă ca manelele să devină în timp muzică de cultură? Ele sunt apreciate acum, în unele cercuri, şi de intelectuali. 
Nu, pentru că la manea nu muzical avem o problemă, e vorba de atitudine, nu de muzică. Pentru că unii cântăreţi sunt veritabili muzicieni şi-i cunosc pe unii dintre ei. Acum, în toate domeniile există nevoia de a trăi şi asta fac şi ei, trăiesc cum pot. Dar nu va ajunge, pentru că aici este o problemă de atitudine, repet. Între timp, am văzut că unii interpreţi de manele au schimbat macazul şi au dus idei foarte frumoase în muzica lor. Pentru că sunt la curent cu tot. Dar nu poţi să fii manelist dacă nu ai duşmani, nu?
 
Are Mihai Mărgineanu duşmani?
Habar n-am, probabil că da. Eu nu sunt duşmanul nimănui, asta e clar. 
 
Eşti o persoană critică în viaţa de zi cu zi?
Categoric. Foarte critică, dar pe mine mă amuză chestia asta, că toată lumea din jurul meu îmi spune „de ce judeci“? Pentru că se înţelege foarte prost toleranţa creştină cu lipsa de reacţie. A fi tolerant nu înseamnă că trebuie să fii şi lipsit de reacţie. Tolerant sunt că îi înţeleg pe foarte mulţi, dar asta nu înseamnă că nu pot să am reacţie în momentul în care ceva mă deranjează. Încerc să îndrept anumite lucruri pe care le consider eu strâmbe. Eu am nevoie să vorbesc cu oamenii şi să le ascult părerile. Că aşa simt că trăiesc. 
 
Ce îi înveţi pe copiii tăi?
În primul rând, să nu le pese de ce zic ceilalţi din jurul lor, să creadă foarte mult în ceea ce fac ei. Şi, în al doilea rând, să caute să facă exact ceea ce le place. Pentru că singurul ţel pe care îl avem la orice acţiune din jurul nostru, orice am face, este unul singur: mulţumirea. Unii zic fericirea. 
 
Tu eşti un om fericit? 
Da, categoric. Şi consider că fericirea este apanajul oamenilor deştepţi, nu după cum zic Paraziţii, fericiţi sunt numai proştii. Consider că oamenii deştepţi pot fi fericiţi. 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: