INTERVIU Cosmin Seleşi, actor: „Am făcut bişniţă la unguri după ce am terminat liceul“

Cosmin Seleşi a obţinut un premiu pentru cel mai bun actor, la Sankt Petersburg, cu două piese de teatru în limba engleză FOTO Antena 1

Îndrăgitul actor şi prezentator TV Cosmin Seleşi a vorbit, într-un interviu pentru „Adevărul“, despre începuturile sale în televiziune şi cum este să faci emisiuni de divertisment, despre perioada zbuciumată de tânăr actor, dar şi despre gândul de a părăsi definitiv România.

Cosmin Seleşi (40 de ani) este cunoscut ca prezentator TV, dar şi ca actor de teatru şi film. Este născut la Zalău, în ’77, dintr-un tată actor şi o mamă de meserie merciolog, iar copilăria alături de fratele său a fost de vis, cu ierni pline de zăpadă şi peripeţii de tot soiul. Era un copil haios, care-i făcea pe colegi să râdă, iar Revoluţia l-a prins cocoţat pe casa bunicii sale, strigând cât îl ţineau plămânii „li-ber-ta-te!“, chiar dacă nu prea ştia ce presupune ea, la cei 12 ani de atunci. 

A venit în Bucureşti pentru visul de a deveni actor, iar înainte de acest lucru a făcut bişniţă peste graniţă, la unguri, pentru a-şi câştiga existenţa. A intrat al patrulea la Facultatea de Teatru, iar de aici a început o perioadă frumoasă, dar zbuciumată. Pentru a se întreţine, mergea la diferite castinguri prin tot oraşul. A ajuns şi în televiziune, unde a trecut pe la toate posturile TV, cu diferite proiecte. Are o singură nemulţumire, aceea că actorii sunt trataţi „altfel“ în breasla prezentatorilor TV, dar şi dezamăgirea că mulţi tineri actori nu reuşesc nici în prezent să se întreţină din teatru, „chiar dacă salariile s-au mai mărit puţin“. 

Ca actor de film, a debutat în „Terminus Paradis“, în regia lui Lucian Pintilie, la 21 de ani, dar a avut şansa să lucreze şi cu alţi regizori foarte apreciaţi, printre care Cristian Mungiu, pe care recunoaşte că l-a cam supărat când a plecat de pe platourile de filmare pentru a nu fi exmatriculat din facultate. 

Spune despre el că este sincer, iar umorul este ceea ce îl defineşte. N-a fost niciodată complexat de înălţimea pe care o are, dar mărturiseşte că s-a cam plictisit de glumele pe seama acestui lucru. În prezent, Cosmin Seleşi este prezentatorul emisiunii de divertisment „Te cunosc de undeva“, de la Antena 1, ajunsă la cel de-al 12-lea sezon. 

„Adevărul“: Prezinţi „Te cunosc de undeva!“ de 12 sezoane şi emisiunea se bucură de o audienţă foarte mare. Ce are acest show special?

Cosmin Seleşi: În afară de mine? Poate membrii juriului, dar nici ei nu se ridică la nivelul meu. Glumesc, evident. (Râde) Are divertisment curat, nu e chiar un concurs, pentru că nimeni nu câştigă ceva, de fapt, artiştii îşi descoperă noi valenţe şi îi vezi altfel decât în mod obişnuit, aici ai parte de muzică, râzi şi cred că toate astea prind bine împreună.

Există vreun element de noutate în acest sezon?

Prezenţa lui Pepe, care e invitat special şi face rumoare în fiecare ediţie, dar nu e neapărat o noutate, e deja de-al casei. O chestie nouă ar fi că telespectatorii vor avea acces mai mult la ceea ce se întâmplă în culise, vor afla mai multe despre culisele transformărilor artiştilor şi vor vedea mai multe scene de la repetiţii. Acum e şi un fel de reality show.

Ţi se întâmplă să te strige lumea pe stradă în încercarea de a face glume pe seama numelui emisiunii?

Da, întotdeauna îmi zic: „Băi, te cunosc de undeva!“ Depinde de fiecare, ori cu „bă, te cunosc eu de undeva“, ori cu „băi, uite-l pe ăla de la «Te cunosc»“, ori „moşule“, „şefu’“ sau „las’ că te ştiu eu“. Şi le răspund cu: „Da, mă ştiţi din parcare“.

Cum ai ajuns să lucrezi în televiziune?

În 2000 am făcut emisiunea pentru copii „Garajul lui Ziggi“, la TVR. Cu asta am început imediat ce am terminat facultatea. Mi-am dat licenţa, am prins emisiunea asta şi am devenit salariat. Foarte mulţi bani, enorm de mulţi bani câştigam (râde în mod ironic - n.red.). Cred că luam 1200 de lei pe lună, iar chiria era de vreo 120 de dolari. Am făcut opt ediţii în direct. După aceea, am dat casting şi am făcut serialul „În familie“. Şi acolo câştigam „enorm“, mai ales că eram actor. Pe atunci nu erau nici vedete mondene, nici manechine. Luam 500 de dolari lunar pentru vreo 10-20 de episoade. Şi seara, pentru a pleca acasă, stăteam la coadă. Repet, actori fiind, căci actorii în general nu sunt trataţi ca orice vedetă mondenă...actorii sunt actori. Exista o maşină care ne aştepta. Dacă terminai la 01.00-02.00 noaptea, mai stăteai o oră până venea maşina să te ia şi ajungeai acasă pe la 03.00-04.00 dimineaţa, iar la 08.30 trebuia să fii înapoi. Nu eram mari starlete.

Dacă nu salariul te-a atras de la bun început, de ce te-ai îndreptat totuşi către televiziune?

Păi cred că e o latură a meseriei de actor pe care poţi să o faci. Desigur, nu e valabil pentru toată lumea. Sunt actori care nu pot fi prezentatori de televizune sau o pot face, dar nu la fel de bine precum joacă pe scenă.

Aşadar, meseria de actor te ajută foarte mult să faci o treabă bună şi în rolul de prezentator.

Cred că te ajută foarte mult. Dacă eram contabil, nu cred că m-ar fi ajutat prea tare, de exemplu. Ai o experienţă, îţi dezvolţi nişte simţuri, ştii când trebuie să pompezi mai tare sau când trebuie s-o laşi mai moale, îţi dai seama când spui o tâmpenie, conştientizezi. Te ajută să fii mai expresiv şi să comunici mai bine cu publicul, să ajungi la telespectatori.

Este greu să faci divertisment pentru publicul din România?

În general e greu, pentru că e dificil să fii altfel în fiecare săptămână, trebuie să creezi mult, să-ţi storci creierii, să faci nebunii şi tâmpenii până la urmă, să-l bucuri pe cel de acasă. Că aşa, ai pe prompter două vorbe, dar alea nu te ajută prea mult. Trebuie să fii tu foarte implicat.

Cosmin Seleşi şi Alina Puşcaş, alături de care prezintă „Te cunosc de undeva!“ FOTO Antena 1

La Antena 1 cum ai ajuns?

O fostă colegă de-ale mele din facultate lucra la firma care producea „Te cunosc de undeva“ şi m-a chemat la casting şi într-o săptămână m-au ales. Adică, m-au ales pentru că sunt foarte bun şi vreau să subliniez acest lucru. (Râde) Datorită înălţimii m-au ales. Nu că aş fi mic, dar s-a creat asta, cum că Seleşi e mititel. Nu sunt mititel, e Alina Puşcaş prea înaltă.

Ai fost vreodată complexat din acest punct de vedere?

Niciodată! Acum mă enervează dacă mai face cineva glume pe seama înălţimii. Mi se pare penibil. Adică, pe bune? De şase ani facem aceeaşi glumă. Hai să venim cu ceva nou, să găsim altceva. Mie îmi place să se facă glume pe seama mea, mai ales dacă sunt nişte glume bune. Râd, mă simt OK, dar dacă nu-s bune şi zici o glumă aşa, să te bagi în seamă...La „Te cunosc de undeva“ mai vin artiştii să mă pupe pe chelie. Pe bune? Mamă, ce am mai râs.

Aşadar, lumea te consideră o persoană cu umor. Este umorul ceea ce te defineşte?

Da, eu aşa sunt, îmi place să cred că sunt un om cu umor şi, în general, mă caracterizează buna dispoziţie. Mie nu-mi place să fie lumea supărată pe mine, iar dacă am greşit, fac tot posibilul să-mi cer scuze.

Te-ai născut în anul ’77, la Zalău. Cum a fost copilăria?

Da, sunt născut în acest oraş din România care a stat sub Regat o perioadă, ceea ce înseamnă că ne-am dezvoltat puţin altfel. Am avut o copilărie frumoasă, chiar dacă am avut tot felul de probleme. Nu ştiu dacă e cineva care să spună că a fost totul roz vreodată, iar, în general, greutăţile din copilărie te ajută pe viitor. 

Ce fel de copil ai fost? Unul cuminte sau făceai trăznăi?

Pe mine mă băteau toţi, că eram aşa mai inocent, mai băbălău. Alergam peste tot, ne jucam de-a hoţii şi vardiştii prin tot cartierul şi prin oraş. Eu mai am un frate şi a fost frumos pentru că n-am avut decât o bicicletă amândoi cu care am reuşit să-mi sparg capul de multe ori. Cu bicicletele făceam concursuri, atunci când prindeam şi eu bicicleta, fireşte. Dar nu eram bun la nimic, la niciun sport. Am făcut şi karate, şi volei, şi baschet, dar după o lună-două abandonam, că eram praf. Iarna era cel mai tare în cartier. Zalăul e pe colină, iar pe strada principală ne dădeam cu săniile pe derdeluşul care era foarte lung, ne lua zece minute să urcăm pe el. Şi asta mi se părea cel mai tare, mai ales acum, de când m-am mutat în Bucureşti. Aici n-ai unde să-ţi dai copilul pe derdeluş. Când ningea seara, iar a doua zi mergeam la şcoală, tot cartierul era afară cu săniile, făceam trenuleţul, făceam concursuri, era absolut genial.

Sărbătorile de iarnă ţi le aminteşti? Cum era Crăciunul în familie?

Crăciunul în familie era ca la toată lumea: câteva portocale, două banane, care erau verzi şi le ţinea mama pe dulap să se coacă şi pe care le împărţeam jumi-juma cu fratele meu. Dacă aveam noroc şi aveau ai mei bani, ne cumpărau câte o maşinuţă la fiecare şi cam asta era. Mergeam la ţară, la colindat, cu „Steaua“. La noi, pe vremea aia, ca să mergi cu „Steaua“, făceai o grămadă de repetiţii cu vreo trei săptămâni înainte, aveam costume pregătite, învăţam câte un rol, nu ziceam două vorbe ca acum. Coseam la costume, că ni le pregăteam singuri, aveam sabie, pe care mi-o aranja bunicul, zurgălăi la cizme, era foarte tare. Şi confecţionam nişte tichii ca de bucătar pentru cap, în loc de coroană, cu cruci pe ele. Era foarte frumos de Crăciun, când mergeam la colindat pentru că intram în casele oamenilor şi făceam scenete în toată regula. Câştigam şi bani, iar dimineaţa când terminam şi se făcea de ziuă, căci începeam de la şapte seara, în ajun, pe 24, nu mergeai acasă, nu aveam voie, trebuia să ajungem la biserică pentru slujba de Crăciun. Erau multe grupuri şi ne întâlneam acolo cu toţii.

La şcoală îţi plăcea? Ai fost silitor?

Nu, nu eram un elev silitor, eram mai haios aşa. M-am cam distrat în şcoală, n-am fost nici pe departe un elev eminent. Nu-mi plăcea nicio materie, iar în liceu uram Fizica şi Biologia, la care am rămas şi corigent. În schimb, la Chimie nu aveam probleme, pentru că mă plăcea profesorul, care era un om minunat, era mai deschis, mai apropiat de noi, nu era profesorul ăla tipic scorţos, era şi amuzant. 

Adolescenţa cum ţi-ai petrecut-o? Aveai succes la fete? Te ajuta umorul în cuceriri?

Nu, n-am avut succes la fete. Am avut o iubită unguroaică pe toată perioada liceului, care m-a părăsit după absolvire, s-a dus cu altul. A plecat în viaţă. (Râde)

Aveai 12 ani la momentul Revoluţiei. Ai vreo amintire din acea perioadă?

Eram la ţară, la bunică-mea, cu frate-miu. Am văzut noi ceva la televizor la un moment dat ne-am urcat pe casă şi strigam „li-ber-ta-te!“ şi „jos Ceauşescu!“, până când a venit un vecin care urla la noi să ne dăm jos că altfel ne împuşcă, iar a doua zi au venit părinţii noştri şi ne-au dus acasă, la Zalău. Am fost activ, uite acum pot să cer şi eu certificat de revoluţionar că n-aş fi singurul care n-a făcut nimic şi are certificat de revoluţionar şi indemnizaţie.

Când ţi-ai dat seama că vrei să devii actor? Care a fost primul contact cu actoria?

Păi, la balurile bobocilor şi la majorate făceam momente şi schiţe. Eram haios aşa...Ori compuneam eu câte ceva, ori mai spuneam prostioare care intenţionau să fie amuzante şi, în mod surprinzător, am avut succes.

După terminarea liceului, un an de zile aţi lucrat într-un magazin de piese auto.

Da, am lucrat un an într-un magazin de piese auto, dar înainte de asta, după terminarea liceului, făceam bişniţă la unguri.

Cu ce?

Vindeam Rom, creme Nivea, mai făceam un ciubuc, până m-am angajat la magazinul auto. Îmi era prieten patronul şi mi-a zis că are nevoie de un om, iar eu m-am dus.

Cum ai ajuns la Bucureşti?

Am venit pentru a da examenul la Facultatea de Teatru, pentru care m-am pregătit câteva săptămâni. Admiterea a fost destul de grea, erau vreo nouă sau zece persoane pe un loc, nu ştiu cum e concurenţa acum. M-am pregătit vreo trei săptămâni cu un băiat care era student la Regie, am dat examen şi am intrat al patrulea pe listă. Facultatea a fost foarte frumoasă, chiar cred că am prins sistemul cel mai bun. Făceam actorie de la ora 14.00 până seara, aproape de miezul nopţii. Am înţeles că acum fac actorie de două ori pe săptămână. Dar eu am prins vremuri bune, am avut colegi buni şi profesori minunaţi. Eu am intrat la regretatul Adrian Pintea şi la Olga Tudorache. Am lucrat şi cu Sanda Manu, şi cu Dem Rădulescu, şi cu Gelu Colgeac foarte mult, cu Radu Gabriel. Am învăţat de la fiecare foarte multe lucruri.

Cum a fost perioada de tânăr actor? Te puteai întreţine din teatru?

Nu, dar nici acum nu te poţi întreţine din teatru chiar dacă au mărit puţin salariile. Nu, sub nicio formă, făceam ciubucuri. Era în funcţie de cei care făceau castingurile. Dacă era cineva la agenţia de casting care te plăcea, aveai noroc să te cheme la casting, dacă nu te plăcea, nu prindeai nimic. Cum se practică şi acum. Sunt agenţiile de casting care au 15-20 de actori şi pe care îi roteşte, nimic altceva. Dacă mă întrebi pe mine, normal ar fi să-i aducă unui regizor 50 de actori pe un rol. Acum vreo doi ani mi s-a întâmplat să fiu refuzat categoric. Mi-a spus pe faţă: „Nu, nu, nu, tu eşti la televizor, tu nu ai voie să faci film, că ştiu eu ce contract ai“. Le-am zis: „Băi, aţi înnebunit? Sunt colaborator. Eu sunt actor, asta-i meseria mea.“, „Nu, nu, nu, lasă“, a fost răspunsul unei agenţii de casting din Bucureşti.

În ce piese de teatru joci în prezent?

Joc în „Hagi Tudose“, în regia lui Dan Tudor, cu Costel Constantin şi Virgilian Mirea, la Metropolis şi la Teatreli, joc în „Milionul, nepoatele şi milionara“, cu Puiu Şerban, Lucian Ghimişi, Adela Mărculescu şi cu domnul Ştefan Velniciuc. Mai joc la Teatrul Ion Creangă, unde sunt angajat, în piesa „Povestea porcului“.

Mai vine lumea la teatru?

Vine, cum să nu. Chiar vine lumea la teatru, iar publicul este bun. Există o vorbă, fiecare public îşi are spectacolul pe care şi-l doreşte. Adică, dacă ei vin închişi şi nu au o energie bună, eu simt asta pe scenă, iar ei nu mă ajută pe mine. Şi în acel moment, eu fac cât pot. E foarte important cu ce energie mergi la teatru, căci dacă vii de la început cu o atitudine critică, un spectacol nu o să iasă niciodată foarte bine. Vii să te bucuri până la urmă, să simţi altceva şi trebuie să te laşi, să te duci cu actorii de pe scenă, să intri în poveste. Că ei te simt dacă ai pus un zid, iar în momentul în care faci asta, poate să facă actorul ca toate cele pe scenă, nu o să iasă, iar tu o să pleci de acolo nemulţumit. Dar nu mi s-a întâmplat să plece lumea din sală sau aşa ceva. A fost totul bine întotdeauna. Am avut parte de public bun, cu energie pozitivă.

Părinţii te-au susţinut în demersul de a deveni actor?

Da, normal, m-au susţinut moral, tata fiind şi actor amator. Era pe la orchestrele populare, era învăţat cu ceea ce înseamnă meseria asta şi m-a încurajat. N-am jucat niciodată, însă, într-o piesă împreună cu tata, dar nici n-aş face asta, că mi-ar fi greu. În sensul că dacă m-ar enerva ceva, n-aş putea să-i spun, mi-ar fi greu din acest punct de vedere şi poate n-ar ieşi aşa cum trebuie, că eu nu am răbdare deloc.

La 21 de ani ai debutat în filmul „Terminus Paradis“, în regia lui Lucian Pintilie. Cum ai ajuns la acel proiect?

În anul ‘98 am făcut acest film, am dat casting, că atunci se făceau castinguri, căutau actori mulţi, acum nu mai caută, sunt aceiaşi 20 care joacă în toate filmele. Am lucrat cu Lucian Pintilie şi am tras 17 duble şi m-am speriat. Dar mi-a zis un coleg să stau liniştit că media e de 23-24 de duble, că aşa lucrează domnul Pintilie. Da, am avut norocul să lucrez cu el, ceea ce m-a bucurat extrem de mult, am fost foarte mândru de mine că am lucrat cu el.

Ai avut şansa de a lucra şi cu alţi regizori recunoscuţi, precum Cristian Mungiu, Cătălin Mitulescu.

Cu Mungiu am lucrat în scurtmetrajul „Nicio întâmplare“. Trebuia să mai fac un film cu Mungiu şi m-am dus la filmare, dar o colegă de la Regie mi-a pus repetiţii în ziua de filmare şi pentru că n-am ajuns mi-a făcut plângere la Rector. Din cauza asta m-au ameninţat că mă dau afară din facultate şi am plecat de la filmările cu Cristi Mungiu pentru a rezolva situaţia de la facultate. Din cauza asta, cred, Cristi Mungiu s-a supărat pe mine şi de atunci n-am mai lucrat împreună şi îmi pare rău. Oficial, acum, îmi cer scuze faţă de Mungiu că am plecat de la filmarea aia, dar am fost ameninţat că voi fi dat afară de la facultate. Ba chiar după aceea mi-au făcut referat. Apoi am lucrat cu Cătălin Mitulescu şi tot aşa, la el la filmări, n-am ajuns la repetiţia generală. Mi-au făcut referat, după ce am plecat de la Mungiu şi în timp ce filmam cu Mitulescu, mă suna în disperare acea colegă, dar nu m-am dus la facultate. S-a întrunit consiliul profesoral pentru că aveam respectivul referat şi se gândeau să mă dea afară din şcoală pentru că am lipsit de la repetiţii. Dar au considerat până la urmă că nu aveau de ce să mă dea afară din şcoală, dar uite, cel mai rău îmi pare că am plecat atunci de la filmările cu Cristi Mungiu. „Corul pompierilor“ se numea scurtmetrajul lui Cristi de atunci. Eram mic şi prostuţ. Dar asta e, aşa au fost sorţii.

Preferi scena de teatru sau platourile de filmare?

Şi una, şi alta, chiar nu pot face diferenţa. Ambele sunt frumoase şi sunt experienţe diferite, dar nu pot să spun care îmi place mai mult. Sunt actori care preferă să joace doar teatru sau să facă doar film, mie îmi plac ambele. Nu m-am dat înapoi de la niciuna.

Care a fost cea mai frumoasă experienţă în teatru?

Am avut un spectacol care se numea „The Sunshine Play“ şi încă unul „Bucharest Calling“, cu care am avut cele mai mari recunoaşteri în teatru. Am luat foarte multe premii cu aceste spectacole, le-am plimbat prin toată lumea. Erau ambele în limba engleză şi am fost la multe festivaluri. Iar la Sankt Petersburg am luat premiul pentru cel mai bun actor. Am împreună cu colegii un review în The New York Times, unde am şi poză, iar astea sunt lucruri pe care nu le ştie lumea. Am jucat vreo 20 de spectacole pe Broadway, pe matineu şi seara, sold-out. Marţea, la ora 19.00, era plin, cei de acolo chiar vin la teatru. A venit cineva la un moment dat de la CBS şi m-a chemat la un casting pentru un sitcom. Am dat castingul şi m-au întrebat cât pot să stau în America. „Păi plec săptămâna viitoare“, le-am zis. Şi mi-au zis să mai rămân măcar două luni, dar nu puteam pentru că filmam „Schimb valutar“ atunci, în România, cu domnul Mărgineanu şi s-au oprit filmările când eu am plecat la New York, iar după aceea trebuia să mă întorc, să termin filmul. „Mă întorc în România să termin filmul şi mă întorc la voi peste o lună“, le-am spus americanilor, dar n-au vrut. Şi acela a fost un tren pe care multă vreme am crezut că l-am pierdut. Mulţi actori de acolo din New York nu credeau că m-au chemat la CBS. „Nu, cum, că agentul meu se chinuie de nu ştiu cât timp să-mi facă rost de un casting acolo şi n-am reuşit să ajung, iar pe voi v-au chemat aşa, pur şi simplu...“ Da, uite că s-a întâmplat. Iar agenţia de casting de acolo, spre deosebire de alte agenţii din România, chiar caută actori. În ultimii patru ani nu m-a mai chemat nimeni, nicăieri, pentru niciun casting. Şi multă vreme mi-a părut rău că am plecat de la CBS, am crezut că am pierdut un tren. Dar, în timp, mi-am dat seama că Dumnezeu, colegu’ de sus, ştie mai bine ce are de făcut. Asta s-a întâmplat prin 2007-2008, înainte să fiu la Antenă. Chiar lucram la o televiziune, făceam o mică emisiune, nimic senzaţional, iar directorul televiziunii respective, care întâmplător era şi director la un teatru din Bucureşti, pentru că trebuia să plec la Sankt Petersburg cu cele două spectacole în engleză, mi-a zis: „Nu ştiu, Cosmin, alegi, ori televiziune, ori teatru“. „Serios îmi spui asta? Suntem în aceeaşi branşă, cum poţi să îmi spui aşa ceva, hai să găsim o soluţie“. „Nu, alegi“, mi-a răspuns. Bine, la revedere, să fiţi sănătoşi şi am plecat. 

Nu te-ai gândit să pleci definitiv din România?

M-am gândit să plec în America la un moment dat, când simţeam că nu se mai întâmplă nimic aici. Ceea ce chiar era adevărat. Mi se părea că actorii, în general, sunt trataţi diferit şi nu o simţeam doar eu, am vorbit cu mai multă lume şi îmi spuneau cam toţi la fel. Sunt mulţi actori foarte talentaţi care nu reuşesc să-şi găsească un loc la TV, oamenii acordă mai mult interes unor vedete sau unor cântăreţi cunoscuţi şi nu mă refer aici la locul unde lucrez acum, ci, în general, în televiziune. Chiar nu înţeleg de ce nu există mai mulţi actori în televiziuni, pentru că fac o treabă bună. Oricum, problema remuneraţiei la actori e una veche şi intens dezbătută, nici nu mai are rost să discutăm despre ea.

Care este cel mai mare defect şi cea mai mare calitate a ta?

Sunt coleric, mă supăr repede şi mă descarc, îmi place să-i spun omului sincer ce am pe suflet şi foarte direct, iar asta deranjează destul de multe persoane. Iar când mă deranjează ceva, spun peste tot. Propovăduiesc peste tot supărarea mea, tămbălău fac. (Râde) Dar îmi trece repede, oricum. Altfel, sunt sincer şi sufletist.

Ce îţi place să faci în timpul liber?

Îmi place să merg la pescuit, cel mai mult în Deltă, dar nu mănânc peşte decât foarte rar. Am mai încercat, dar foarte rar e câte un peşte care să-mi placă la gust. Dar pescuitul îmi place foarte mult şi mă relaxează foarte tare.

La TV te uiţi?

Da, mă uit cu fiul meu la desene animate şi la Da Vinci Learning, mă mai uit la curse de Formula 1 şi la fotbal. Merg cu fiul meu la carting şi mă chinui să promovez acest sport, care nu este prea popular, nu-l prea ştie lumea, să vadă companiile mari că pot investi şi în aşa ceva, că avem copii foarte talentaţi, dar costurile sunt destul de mari.

Cum este viaţa de familie? Eşti un om împlinit din acest punct de vedere?

Da, sunt fericit, am o familie frumoasă şi o soţie foarte talentată şi înţelegătoare. De obicei, atunci când sunt la teatru, îmi pun repetiţiile astfel încât la ora 18.00 să fiu acasă, pentru a putea petrece timp cu familia mea, când vin copiii acasă. Mă distrez cu ei şi fac o grămadă de lucruri. Soţia mea a terminat Ştiinţe Politice, apoi cursuri de aviaţie şi a lucrat o perioadă ca însoţitor de zbor. Între timp şi-a descoperit o pasiune pentru make-up, a făcut cursuri, iar acum se ocupă cu acest lucru. Va merge şi la Fashion Week în Londra, pentru a fi make-up artist acolo, în cadrul evenimentului.