INTERVIU Cezar Ouatu, II: Nu am ştiut că am intrat la Conservator în Italia, m-au sunat după o lună să mă întrebe de ce nu vin. Eu mă angajasem într-o pizzerie
0
Contratenorul Cezar Ouatu (38 de ani) ne-a povestit despre cei 20 de ani petrecuţi în Italia, unde a avut diverse ocupaţii, şi despre revenirea în România.
Cezar Ouatu ne-a povestit despre plecarea din România, dar şi despre întoarcerea acasă. A ales Milano, acolo a dat admitere şi a avut parte de o surpriză, deşi iniţial nu era pe nicio listă. Admis la Conservator, nu a durat mult până a decis să facă o nebunie, fără acordul profesoarei lui de suflet, să meargă la Barcelona, la unul dintre cele mai mari concursuri de canto clasic „Francisco Viñas“. De acolo a plecat cu premiul pentru cel mai bun contratenor. Când a aflat, profesoara l-a numit „un monstru cu sclipire de geniu“.
Dincolo de experienţa muzicală, Cezar a trecut în cei 20 de ani în care a locuit în Italia atât prin suişuri, cât şi prin coborâşuri. În acea perioadă a avut mai multe ocupaţii: îngrijitor la un centru de bătrâni, chelner, vânzător de pizza şi magazinier, dar, în acelaşi timp, era profesor la corul unei capele de lângă Milano.
Eurovisionul a fost provocarea care l-a făcut să se întoarcă în România, iar „Te cunosc de undeva“ i-a accentuat ideea că trebuie să rămână, emisiunea difuzată de Antena 1 fiind cea care l-a făcut să îşi descopere valenţele. El a vorbit despre recitalul de muzică barocă pe care îl va susţine alături de pianista Ioana Maria Lupaşcu pe 1 noiembrie, în Sala de Marmură a Palatului Cercului Militar Naţional.
„Adevărul“: Povesteşte-ne despre plecarea ta din România...
Cezar Ouatu: Plecarea mea din România a fost puţin neaşteptată, tocmai pentru că mi-am descoperit vocea, când aveam vreo 17 ani. Eram în clasa a XII-a, când era febra aia cu BAC-ul, dar mie numai de examene nu-mi mai ardea, deja mă simţeam mare cântăreţ. După o lună deja mergeam la primele concursuri şi am câştigat. Îmi aduc aminte că la Târgu-Jiu, la festivalul „Orpheus“, am luat marele premiu şi toată lumea mă întreba de câţi ani fac canto. Când le ziceam că de o lună, oamenii rămâneau uimiţi. M-a ajutat foarte mult ideea că aveam în spate tot bagajul de pianist, a fost un mare avantaj. Apoi, am plecat pur şi simplu. Mi s-a părut că Italia este o şcoală foarte importantă pentru ce-mi doream eu, cred că Italia este numărul 1 în lume. Nu o zic numai eu, este cunoscut ce teatre şi ce opere există acolo, compozitorii, istoria muzicală, tot ce înseamnă artă de la pictură, arhitectură, muzică şi aşa mai departe.
Ce ai făcut când ai ajuns în Italia?
Am fost la Milano, acolo am dat admitere, nu prea ştiam italiană. Când m-am dus să văd rezultatele afişate, nu eram pe nicio listă. Am avut o perioadă în care am fost foarte dezamăgit, ca după vreo două luni, pe când eram chelner într-o pizzerie de pe lângă Milano, să primesc un telefon. „Domnul Cezar, doamna profesoară vă aşteaptă. Nu mai veniţi la Conservator?“, „Poftim? Ce profesoară?“, „Păi doamna profesoară la care aţi fost repartizat“, „Eu am dat examen, dar nu eram pe liste, nu eram nici în aşteptare, nici în vreo altă listă...“, „Aaa, nu, că a fost o eroare de secretariat“. Îţi dai seama că am rămas blocat. Şi după aia am cunoscut-o pe profesoara mea, care a fost ca o a doua mamă, o femeie extraordinară. Am studiat patru ani, am terminat Conservatorul „Giuseppe Verdi“ din Milano cu 110, cum era acolo, cu laude, cu felicitări. Bine, pe parcurs am făcut tot felul de nebunii în afară a ceea ce spunea doamna profesoară.
De pildă?
Ştii cum e, un profesor întotdeauna spune „nu eşti pregătit, încă nu e momentul“. Eh, eu „încă“ ăla nu l-am mai înţeles şi m-am dus de nebun la Barcelona, la „Francisco Viñas“, unul dintre cele mai mari concursuri de canto clasic. Am câştigat premiul pentru cel mai bun contratenor şi primul meu concurs în materie după un an şi jumătate de canto.
Ce a zis doamna profesoară?
M-am dus la dânsa şi i-am zis „vreau să vă scot la o cină“. „Eşti nebun, nu ţi-e ruşine?“. Ea ţinea foarte mult la mine, deja nu mai eram un simplu elev.
Ai convins-o până la urmă să accepte invitaţia la cină?
Da, i-am zis doar că vreau să-i povestesc ceva. La cină i-am pus diploma pe masă.
Cum a reacţionat?
Nu pot să uit niciodată ce mi-a zis. „Eşti un monstru! Un monstru cu acea sclipire de geniu. Eu spun că nu eşti pregătit pentru că vreau să te motivez, dar ai acea chestie cu care poţi să stai pe scenă indiferent de câtă pregătire ai avea sau nu“. Eu aveam în spate un bagaj muzical de la tata, plus şcoala pe care am făcut-o la Ploieşti în primă fază, dar e clar că Italia m-a făcut ceea ce sunt azi şi o spun fără nicio problemă. Nu mă interesează, Italia m-a făcut ceea ce sunt astăzi, Cezar Ouatu cântăreţul.
Dincolo de acest aspect, cum a fost perioada în care ai locuit în Italia?
Am stat 20 de ani, am dublă cetăţenie, dar a fost o perioadă cu suişuri şi coborâşuri. Am făcut de toate, am îngrijit bătrâni în centre de recuperare, am vândut pizza. Dimineaţa mergeam în supermarket să aranjez produse, după care mă îmbrăcam în costum şi eram profesor de muzică la corul unei capele de lângă Milano. Când am câştigat primele concursuri, nu eram neapărat pregătit, dar acolo m-au remarcat foarte multe agenţii de impresariat şi debutul meu în operă nu a întârziat să apară, debutul la „Gran Teatro la Fenice“ din Veneţia. Italia mi-a dat foarte multe. Repet, originile sunt originile mele şi toată lumea le ştie şi toţi prietenii ştiu, cei care mă cunosc şi vor să fie mândri, să fie mândri că sunt român. Cine nu vrea să fie, să nu fie mândru. Dar repet, eu am un limbaj cât se poate de universal, pe care l-am expus oriunde m-am dus cu drag.
Ce te-a făcut să te întorci în România?
Eurovisionul. Această provocare a mea, un popas care s-a prelungit mai mult decât m-aş fi aşteptat, pentru că lucrurile au degenerat în sensul pozitiv. Au apărut contracte, au apărut televiziunile, am avut o ascensiune destul de rapidă. După cinci ani, totuşi, mă ştie foarte multă lume, faţă de artişti care sunt de 10-20 de ani şi nu sunt atât de apreciaţi sau au fost daţi uitării. Această ascensiune a fost şi muncită, că mulţi au senzaţia că eu am venit după blocuri aşa. Am fost plătit pentru tot ce am făcut, dar m-am şi dedicat fiecărui moment. România, ca etape mari, a însemnat Eurovision şi „Te cunosc de undeva“, unde lumea m-a descoperit altfel.
La ce te referi?
Eu am ieşit din Eurovision cu o percepţie a lumii: ce voce extrordinară, un pic arogant, că el e cântăreţ de operă, ăştia sunt cu nasul pe sus. Eh, când am apărut la „Te cunosc de undeva“, lumea a văzut că „bă, stai aşa, că ăsta e caterincă, e super glumă, omul are umorul la zi, autoironic“. Niciodată nu m-am supărat pe glumele legate de numele meu, pe care îl port cu mândrie, la care nu aş renunţa niciodată, cu atât mai mult că tatăl meu nu mai este şi el mi-a spus: „băi, devino tu atât de faimos încât şi chinezul şi francezul, chiar dacă sunt multe vocale în numele nostru de familie, să reuşească să îl pronunţe“. Eu şi acum mă bucur când mă opresc oamenii pe stradă.
Cezar Ouatu, pe scena Eurovision FOTO EBU
Dar agasat sau copleşit de celebritate te-ai simţit?
Nu, niciodată. E adevărat că uneori poate că vreau să ies din casă în papuci şi în bermude. Trebuie să îţi păstrezi o anumită ţinută, ştii? Dar nu m-a agasat niciodată celebritatea. Mie asta mi se pare incredibil, reacţiile de „pot să vă ating?“.
Sunt oameni care te întreabă asta?
Da, la început am zis că e doar o glumă, dar nu, sunt oameni care chiar… pentru că au un respect pe care şi l-au creat datorită muncii mele, pentru imaginea pe care cred că mi-am conturat-o frumos, zic eu, până la ora aceasta, şi nu de păcălici. Bine, există şi o minoritate care are o problemă de percepţie, care nu înţelege că personajele, inclusiv cel de la Eurovision sau cele de la „Te cunosc de undeva“, nu au legătură cu viaţa reală. În rest, eu de un an şi jumătate sunt şi adeptul evenimentelor private, nunţi, botezuri, petreceri corporate, eu care la început aveam o percepţie destul de greşită despre zona asta venind din lumea operei. Dar am zis de ce nu? Şi nu raportat la bani, cât mi-a plăcut ideea să fiu printre oameni, conexiunea asta intimă, ştii? Mi se pare extraordinar. Bineînţeles că sunt remunerat, dar eu niciodată nu am fost acel mercenar... Pentru că, din păcate, printre muzicieni, artişti şi colegi, există cu desăvârşire ideea de „ciubucar“. Ştii, eu nu am fost niciodată un ciubucar. Nu fac chestii pentru că se cer, eu fac chestii dacă le simt. Mă pun în postura celui care ascultă, nu a narcisistului. Eu nu sunt narcisist, sunt un autocritic. Indiferent că eu nu am un limbaj super comercial, de hitul anului sau hitman, pe mine mă ştie lumea astăzi neavând totuşi o piesă pe radio. Deci se poate. Să dau câteva mii de euro să fac o piesă, nu e vreo problemă, dar trebuie să mă regăsesc foarte mult în chestia aia. De prost, nu cred că ar fi sunat prost, dar cred că producţiile şi cam ce se cere la ora asta nu este pentru mine. Şi nu e o chestiune de aroganţă, nu rezonez, eu ascult toată ziua jazz, sunt un împătimit al jazz-ului. Nu pot să rezonez cu acest clişeu de a prelua o silabă şi a repeta-o din punct de vedere tehnic, nu muzical.
Te-ai văzut vreodată făcând altceva în afară de muzică?
Pot să spun doar că dacă nu eram cântăreţ şi dacă nu aş fi plecat de pe băncile liceului de artă, unde eram pianist, şi descopeream această voce, probabil că azi eram un pianist pasionat de jazz, într-o trupă, trăind de pe azi pe mâine. Este frustrant pentru mulţi artişti, colegi de-ai mei, care au studiat, au terminat conservatorul şi sunt oameni care nu ştiu... Cred că în zona noastră de radio e o discrepanţă mare, oameni buni. Cred că este o nebunie, adică nişte fetiţe d-astea cu nume din patru litere, care n-au nici o minimă pregătire de ce înseamnă muzică, vocal nu mai zic, sunt remunerate. Că e un nivel din punct de vedere vocal şi al mesajului în esenţă… Nu vreau să fiu foarte moralist, dar chestia asta se reflectă şi se duce mai departe în generaţiile viitoare. Pentru că vrei-nu vrei, eşti infestat pe radio, pe televizor de aceiaşi… mai apare câte un Cezar Ouatu, un ciudat d-ăsta pe piaţă (râde), oricum mă consider o pasăre rară aşa, nu am hit-uri, nu exist. Am şi eu fanii mei. Sigur, şi eu sunt un artist care a cântat şi la zilele oraşelor, a cântat şi la evenimente private unde lumea nu avea niciun fel de educaţie, dar era în lacrimi sau se ridica în picioare. Am cântat cu proiectul meu „Gică Petrescu Reloaded“, muzică lăutărească, Taraf Silvian Voicu, cred că sunt un artist destul de cameleonic din punct de vedere stilistic, pentru că îmi permit şi cred că muzicalitatea mea m-a făcut să îmi dau seama de mai multe valenţe, iar pentru aceste valenţe muzicale şi stilistice, trebuie să le mulţumesc celor de la „Te cunosc de undeva“.
Asta voiam să te întreb. La „Te cunosc de undeva“ ţi-ai dat seama?
Da, că acum nu ştiu dacă tu te apuci să te machiezi prin casă, să te apuci să cânţi nu ştiu ce personaje, nu. A, mai cânţi, mai fredonezi, că îţi plac artiştii respectivi, dar nu faci o transformare totală. Dar să nu uităm niciodată de cei 14 ani de carieră în muzica clasică, discografia pe care mulţi nu o ştiu. Iar eu nu uit niciodată de prima mea dragoste şi anume muzica barocă, pe care o mai cânt deseori şi am anumite producţii clasice chiar şi în România, chiar şi cu Fundaţia Calea Victoriei am reuşit să stabilim acest recital extraordinar baroc, cu hituri baroce, să zic aşa, alături de pianista Ioana Maria Lupaşcu la superba Sală de Marmură a Cercului Militar Naţional. E adevărat că am lăsat puţin în urmă strict zona clasică, ducându-mă mai mult pe zona de pop-opera şi această îmbinare între clasic şi comercial, care creează acest stil care este cunoscut în afară. De vreo vreo doi ani mă ocup şi de zona asta de producţie şi sunt organizator de evenimente. Le organizez chiar şi pe ale mele, cum este concertul „Crăciunul Regal“ din Ploieşti, pe care îl fac de cinci ani şi o spun cu mândrie. Un alt proiect pe care îl am acum tot graţie „Te cunosc de undeva“ este o parodie a tenorilor Placido Domingo, Jose Carreras, Luciano Pavarotti. Şi e un moment pe care l-am filmat la „Te cunosc de undeva“, Romică Ţociu şi Cornel Palade şi Cezar Ouatu, asocierea deja suscită interes şi curiozitate. Am făcut această parodie, oarecum, îmbrăcaţi la frac, super elegant, eu fiind Pavarotti. Şi de acolo mi-a venit ideea asta, să aduc primul spectacol de stand-up comedy muzical în varianta de „cei trei tenori: Ţociu, Palade şi Ouatu“. Vreau ca acest proiect să-l duc cum făcea odată Sinatra. Îmi place zona asta de stand-up, merg la stand-up comedy, îmi place Micutzu. De un an şi jumătate sunt şi pedagog, mi se spune şi „domn profesor“, am câţiva elevi pe care îi educ din punct de vedere vocal, chiar încerc cu tot ce îmi stă în putinţă să îi duc mai departe prin concertele mele. În rest, multe evenimente, am multe concerte. Plus, cartea mea de vizită de la „X Factor UK“, care nu rămâne doar un simplu video pe internet, va rămâne o cale de acces către agenţii de impresariat din afară, pe zona pop-opera internaţională, şi am avut deja invitaţie să cânt alături de Andrea Bocelli anul viitor.
Ioana Maria Lupaşcu, Cezar Ouatu şi Sandra Ecobescu FOTO Andrada Mihăilescu
Se încarcă comentariile...
