INTERVIU Anca Ţurcaşiu: „În primul turneu am mers cu securistul după noi. Am câştigat o grămadă de bani şi nu am dat decât un spectacol din 14“

INTERVIU Anca Ţurcaşiu: „În primul turneu am mers cu securistul după noi. Am câştigat o grămadă de bani şi nu am dat decât un spectacol din 14“

Anca Ţurcaşiu se transformă în fiecare sâmbătă în emisiunea „Te cunosc de undeva“ FOTO Antena 1

Anca Ţurcaşiu, care împlineşte duminică, 8 mai, vârsta de 46 de ani, punctează momentele care i-au marcat viaţa şi cariera, povesteşte cum a ajuns să se remarce în muzică deşi nu şi-a dorit acest lucru şi dezvăluie motivul pentru care a fost interzisă pe micile ecrane.

Ştiri pe aceeaşi temă

Am dat mâna cu Anca Ţurcaşiu într-o după amiază însorită, în cartierul Cotroceni, unde în câteva săptămâni mirosul de tei pur şi simplu te îmbată, m-a asigurat. Anca Ţurcaşiu se ataşează repede de locuri, dar mai ales de oameni. A suferit când părinţii au luat-o de lângă bunici, simţea că nu poate trăi mai ales fără bunicul ei, care se urca în primul tren spre Capitală pentru a o ţine de mână când i se făceau îngrozitoarele injecţii cu penicilină. Mai apoi a fost cucerită de Sanda Ţăranu, voia să fie Sanda Ţăranu când avea să se facă mare. Dar mama şi-a dorit altceva: muzică. Şi aşa a ajuns, fără să vrea, pe scenele marilor festivaluri şi cu trofee în braţe. Nu i-a purtat pică, din contră. Muzica i-a asigurat amintiri frumoase, dar şi triste. Primul turneu în străinătate a fost cel mai amuzant: a câştigat „o grămadă de bani“ şi nu a susţinut decât un spectacol, pentru că la restul de 13 nu ajungeau niciodată camioanele cu scule. Amintirea tristă a fost că regimul a interzis-o şase luni după ce s-a tuns ca Michael Jackson. „Aveam 17 ani, fiind copil aveam o grămadă de alte preocupări, nu m-a înnebunit pe mine faptul că m-au interzis.“ Acum, Anca Ţurcaşiu îşi poartă părul lung, e firavă, blândă, te fixează cu ochii ei mari şi te înveseleşte cu râsul ştrengar. La întâlnire a fost şi soţul ei, medicul Cristian Georgescu. A avut ultimul cuvânt.  

Leagăn ca al micuţei Heidi şi bârnă ca a Nadiei Comăneci

„Adevărul“: Ai copilărit cu bunicii până la vârsta de şase ani.

Anca Ţurcaşiu: Da, a fost cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea. Eu am fost un copil extrem de cuminte şi nu le-am creat absolut deloc probleme. Mă jucam în linişte cu jucăriile mele. Aveam o curte imensă, plină de flori. Bunicii erau pasionaţi de grădinărit, iar primăvara, de când se năştea prima floare, până toamna târziu se opreau vecinii la gard şi stăteau minute în şir, ca la spectacol, să admire priveliştea curţii noastre. E adevărat că aveam şi un magazin de carne lângă casă, ceea ce făcea să fie mult mai multă lume în faţa gardului (Râde). Îmi aduc aminte cu mare bucurie de curte, de livada din care mâncam roşii, ardei gras, fasole verde. Bunicii erau şi nişte gospodari desăvârşiţi. Bunicul meu mi-a făcut un leagăn identic cu cel din desenul animat „Heidi“. Aveam un nuc imens şi a bătut nişte fiare mari ca să atârne leagănul. Nu avea nimeni leagăn cum aveam eu. Şi pentru că era la modă Nadia Comăneci mi-a făcut şi o bârnă. Am avut o copilărie minunată, m-au învăţat atâtea lucruri frumoase, pentru care le voi fi recunoscătoare toată viaţa.

Ai mai vizitat casa bunicilor?

Ori de câte ori ajung în Ploieşti, merg pe strada unde am crescut şi mă uit în curte. Ea nu mai arată absolut deloc cum arăta atunci, dar mă încarc cu energia amintirilor mele. Se spune că e bine să te întorci în casa unde ai copilărit, chiar dacă nu mai locuieşte nimeni din familia ta, să baţi la uşa unde ai copilărit, să ceri iertare şi să intri, să respiri câteva minute în camera în care ai crescut. Să retrăieşti, să te întorci puţin în copilărie.

Ai făcut asta?

Da, de multe ori. Nu am numărul de telefon al persoanelor care locuiesc acum acolo şi s-a întâmplat de câteva ori să mă duc fără să-i anunţ, am stat agăţată de gard câteva minute.

interviu anca turcasiu

Micuţa Anca Ţurcaşiu, alături de bunicii pe care i-a iubit enorm FOTO Arhivă personală Anca Ţurcaşiu

Spuneai că ai fost un copil cuminte, ţi-a fost greu să legi prietenii?

Nu, chiar deloc. Am fost sociabilă, prietenoasă, aveam un grup de copii pe stradă alături de care am crescut, ne jucam mereu. Nu eram retrasă. Şi, în general, în viaţă aşa am rămas. Tot cuminte. (Râde)

Nu ai simţit lipsa părinţilor?

Atunci nu aveai voie să circuli decât cu număr par şi cu număr impar. Noi aveam număr par, aşa că o dată la două săptămâni veneau şi îşi petreceau weekendul cu mine. Normal că mă bucuram pentru că îmi aduceau tot felul de lucruri de la Bucureşti, dar nu pot să spun că era un dor nebun. Dorul nebun l-am avut de bunici când m-am mutat la Bucureşti, la şase ani. Făceam injecţii cu penicilină şi bunicul meu se urca în tren şi venea la Bucureşti să mă ţină de mână. Nu puteam să trăiesc fără el. Nu am putut. A fost aşa o legătură...mă emoţionează de fiecare dată când vorbesc despre el. interviu anca turcasiu

Cum era bunicul?

Bunicul a fost ardelean. (Râde)  A fost mecanic şi tehnician CFR, cu o mare pasiune pentru design, decupa din tablă petale de flori. Toate florile din grădina noastră le confecţiona, lipea cu cositor şi făcea un trandafir pe care îl picta identic cu trandafirul din grădină.

Te-a învăţat şi pe tine?

Cum să nu, lucram cot la cot cu el în garaj toată ziua.

Iar bunica?

Bunica a fost casnică, nu a avut niciodată decât grija casei. Bunica era mai fermă, munteancă. El, ardelean, mai domol.

Părinţii cu ce se ocupau?

Tata a fost inspector în Ministerul Învăţământului, iar mama era director economic. Au avut meserii bune.

Deci erau exigenţi.

Nici vorbă, amândoi au fost blânzi şi buni. Mama mă mai alerga cu papucul prin casă, dar pentru că eram destul de incompatibile. (Râde) M-au iubit foarte mult, fiind singurul copil.

„Am crezut că mor prima dată când am cântat pe o scenă“

Din ce-mi spui nimeni nu avea înclinaţii artistice. Şi, totuşi, ai vrut să devii actriţă. interviu anca turcasiu

Da, nimeni din familie. La mine pasiunea pentru teatru a venit de la cititul poeziilor de seară. Toată copilăria tata mi-a citit poezii în fiecare seară. Am crescut cu ele şi am continuat să trăiesc cu ele. Eu şi azi am cărţi de poezii pe masă şi citesc aproape zilnic, nu pot să trăiesc fără asta. Am învăţat poezii, am luat locul I pe ţară la Cântarea României recitând poezii, de altfel, era foarte important când dădeai la Institutul de Teatru să ai o asemenea diplomă de la Cântarea României, fără asta nu puteai să dai examen. Am trăit nişte timpuri care par destul de ciudate pentru tinerii de azi. (Râde)

Dar cum a fost cu muzica? Mama te-a îndrumat.

Da, am crezut că mor prima dată când am cântat pe o scenă. Mama şi-a dorit foarte mult să fac, în paralel cu pregătirea pentru teatru, şi muzică, să mă dezvolt ca un actor care ştie să şi cânte. Nici nu şi-a dat seama că voi ajunge în timp să fac asta. Practic, profesoara de la Şcoala Populară de Arte m-a trimis la festivaluri, aşa am ajuns să cânt, m-au văzut cei din televiziune şi am început să apar în toate emisiunile de divertisment.

Ai avut discuţii cu mama pe tema asta?

Nu, pentru că m-a furat valul. Îmi plăcea, mă chemau compozitorii, îmi dădeau cântece, era atât de frumos încât nu mi-am mai dat seama că nu e neapărat ce-mi doresc. E exagerat spus că nu-mi place. Nu mi-am dorit asta, dar dacă nu-mi plăcea nu făceam asta în continuare.

Aşadar, nu i-ai purtat pică mamei.

Dimpotrivă, datorită acestei bucăţi din viaţa mea am ajuns să fac o grămadă de lucruri de-a lungul timpului.interviu anca turcasiu

Spuneai că nu a fost plăcută prima experienţă pe scenă.

Primul festival a fost Amara, în '85 sau '86, nici nu mai ţin minte, dar ştiu că am luat şi acolo un premiu. De Festivalul Mamaia îmi aduc aminte cel mai mult. Aveam 16 ani şi purtam o rochiţă de mătase naturală de culoare galbenă.

Mătase naturală în anii 80?

Da, într-adevăr era ceva fantasmagoric să găseşti mătase naturală pe vremea aia. Dar aveam croitoreasă care ne făcea nişte rochii standard pentru că nu aveai voie să apari cum voiai tu îmbrăcat, erau nişte tipare, şi eram atât de transpirată de emoţii încât se lipise rochia de mine, nu mai plutea cum ar fi trebuit. (Râde)

„Mă visam Sanda Ţăranu“

Mai aveai timp de şcoală cu toate festivalurile şi concursurile?

Eram foarte conştiincioasă fără să fiu o tocilară, întotdeauna şefă de clasă, şefă de promoţie. Nu mă controla nimeni la lecţii, îmi făceam temele singură. Am fost şi comandant UTC şi am scris despre toate congresele lui Nicolae Ceauşescu, nu aveam încotro.

Dar ce-ţi doreai să devii când erai mică? Nu aveai niciun vis?

M-am visat Sanda Ţăranu, cea mai cunoscută, frumoasă, elegantă şi minunată prezentatoare de televiziune. Îi ţineam pe bunici în faţa mea şi le citeam programul TV. O imitam pe Sanda Ţăranu.

Copiii erau invidioşi pe succesul tău de atunci?

Nu, dimpotrivă, mă susţineau, mă puneau să le cânt toată ziua. Noi am păstrat legătura după atâţia ani, am rămas într-o relaţie minunată. Crescând împreună toţi anii ăia, am fost ca fraţii, ne-am descoperit unii pe alţii la acea vârstă minunată şi avem sentimentul că putem să ne spunem orice. Şi acum povestim cum cântam noi în pauze şi ascultam la radio dimineaţa cea mai faimoasă emisiune cu Titus Andrei. Le spuneam: „Vedeţi că mâine o să fie cântecul meu la radio.“ Şi ascultam împreună.

Te-a dezorientat celebritatea la acea vârstă?

Nu conştientizam, auzeam mereu în spatele meu şuşoteli: „Uite-o pe Ţurcaşiu!“ Erau puternice momentele când auzeam că vorbeşte lumea despre mine. Nu a fost nici copleşitor, nici enervant, dar nici foarte plăcut să mă strige lumea în piaţă. (Râde) Uneori poate nu vrei să fii observat, dar le-am luat aşa ca atare, nu m-a deranjat niciodată.

 

„M-au interzis şase luni pentru că m-am tuns ca Michael Jackson“

Este ştiut faptul că persoanele publice erau în vizorul Securităţii. Ai avut vreo experienţă cu regimul?

Oarecum, toţi cei care erau pe vremea lui Ceauşescu în zona asta erau abordaţi într-un fel sau altul. La mine abordarea a fost doar abordare, fără niciun răspuns din partea mea, chiar dacă ar fi fost repercusiuni de orice fel, pentru că am avut şi o să am toată viaţa mea coloană vertebrală şi nu mă interesează absolut nimic din orice nu ar fi corect.

Dar ai simţit presiunile regimului.

Am simţit, bineînţeles. Am avut o tunsoare nepotrivită la o filmare şi m-au interzis şase luni pe post. O tunsoare în stilul lui Michael Jackson, rasă în părţi şi cu un moţ pe frunte. M-am tuns la frizerul lui Horia Moculescu. (Râde)

Cum s-a întâmplat?

Eu i-am zis în glumă lui Horia că vreau să mă tund scurt şi el mi-a spus: „Da? Păi te duc la frizerul meu, cel mai bun frizer.“ M-a dus la o frizerie de pe Calea Victoriei. Şi acum cred că lucrează frizerul ăla acolo. Eram cu maşina într-o zi, şi stăteam la coadă vis-a-vis de Palatul Telefoanelor şi mă uitam în coaforul respectiv şi l-am văzut, am stat puţin să mă gândesc de unde îl cunosc. Cred că el este acela care m-a tuns. (Râde)

Cum ţi s-a spus că nu mai ai voie la TV?

Redactorii şi realizatorii emisiunilor, Mariana Şoitu, Doina Anastasiu, Aurora Andronache, Nicoleta Păun, imediat m-au sunat şi mi-au spus că au primit telefon şi că ne vedem peste şase luni. A fost destul de neplăcută povestea, aveam 17 ani, dar fiind copil aveam o grămadă de alte preocupări, nu m-a înnebunit pe mine faptul că m-au interzis.

interviu anca turcasiu

Tunsoarea buclucaşă din cauza căreia a fost interzisă şase luni FOTO Arhivă personală Anca Ţurcaşiu

Aveai 19 ani la Revoluţie. Cum ai trăit acele zile?

interviu anca turcasiu

A fost cumplit. Eram pe stradă, m-am dus să fac cumpărături pentru Crăciun exact în ziua aia şi am auzit un urlet îngrozitor. Eram la Librăria „Mihai Eminescu“, chiar în centru, la Universitate, şi am auzit acel urlet de sfârşit de lume, un sunet pe care şi azi îl am în urechi, pe care nu l-am mai auzit niciodată de atunci şi pe care sper să nu-l mai aud în viaţa mea. Un vuiet a zeci, sute de mii de oameni. S-au închis uşile librăriei, ne-am blocat acolo, ne-am uitat unii la alţii, nu ştiam ce se întâmplă, dar eu am plecat la scurt timp. Am fugit spre Calea Victoriei, mulţimea venea spre mine urlând şi singura mea salvare a fost să intru în Teatrul „Constantin Tănase“.

Ce s-a întâmplat apoi?

Am stat cu domnul Donose, care era directorul teatrului, la el în birou până a venit tata să mă ia. Vreo opt ore cred că am aşteptat. Tata a venit de la Ministerul Învăţământului, de pe Nuferilor, printre tunuri şi bombe, deja erau împuşcături, gaze lacrimogene. Pe la 8 seara am plecat spre casă, ăla a fost primul impact. După care...a fost trist. Aveam un dalmaţian, la doi ani după Revoluţie, când toca cineva vinete în bloc se culca la pământ de la zgomotul de împuşcături. Noi stăteam în Drumul Taberei şi era Ministerul Apărării prin zonă, am avut Dacia ciuruită, deci a fost cumplit.

Ai terminat facultatea de teatru la Târgu Mureş.

Am terminat facultatea în Bucureşti, dar am dat licenţa la Târgu Mureş, pentru că majoritatea profesorilor noştri erau din Bucureşti şi aşa s-a dorit atunci, să nu fie parti-pris-uri şi să mergem pe un teren neutru.

Şi cum a fost examenul din provincie?

A fost foarte interesant pentru că am stat o săptămână în hotel şi am învăţat, am avut două probe scrise şi un recital de 45 de minute în care trebuiau cuprinse toate cele tre

i ramuri – canto, dans şi actorie. A fost foarte greu examenul, pentru că toţi elevii Facultăţii din Târgu Mureş au venit în sala de spectacol să ne vadă: „Ia, să-i vedem pe ăştia de la Bucureşti, de la prima şcoală de musical, ce să spun.“ (strâmbă din nas – n.red.) Cam aşa a fost sentimentul. (Râde) Şi acum îmi aduc aminte de emoţiile pe care le-am trăit, mai ales că mă şi ştiau. În final, a ieşit foarte bine. După ani şi ani m-am întâlnit cu rectorul institutului care este tatăl regizorului care a montat musicalul „Rebecca“ la Bucureşti în care eu am jucat. L-a înnebunit pe Attila Bereş, regizorul, în timpul spectacolului: „Uite, ea a fost eleva mea.“ Mi-au păstrat şi lucrarea de licenţă acolo, pentru că a fost despre Teatrul de Revistă, de la origini până în prezent, şi a fost foarte apreciată, nu mai făcuse nimeni. Ţin minte că am muncit enorm pentru acea lucrare. Aveam o masă de sufragerie mare, de vreo 12 persoane, care era plină cu cărţi deschide, umblam în jurul ei şi conspectam.

interviu anca turcasiu

Îţi aminteşti debutul pe scândură?

Prima piesă de teatru a fost la „Constantin Tănase“, comedia „Are tata fată mare“ în care jucam rolul principal, era regizată de Ion Lucian şi i-am avut parteneri de scenă pe Ion Lucian şi Tamara Buciuceanu. Muzica era scrisă de Vasile Veselovschi, unul dintre cei mai mari compozitori ai noştri, şi textul cântecelor a fost scris de Puiu Maximilian. Un regal, ce să mai vorbim. Îţi dai seama? Primul spectacol din viaţa ta să fie în regia lui Ion Lucian.

Cum ai ajuns pe marile ecrane?

Am jucat la 14 ani în „De dragul tău, Anca!“, în regia Cristianei Nicolae. A fost primul meu film, cu Dana Mladin, ea avea zece ani. A fost foarte frumos acel film. Şi după aceea a fost „Miss Litoral“, după care au mai urmat propuneri şi proiecte pe care le-am refuzat pentru că nu mi s-au părut că erau ce trebuie. Eu nu am făcut niciodată în meseria asta ceva doar de dragul de a face, decât dacă am considerat că merită profesional.

Spuneai acum câţiva ani că nu ţi-a plăcut niciun film de după Revoluţie. Susţii în continuare acest lucru?

Nu, mi-am mai schimbat părerea. Am văzut câteva filme foarte bune, am văzut unul foarte bun cu Florin Piersic Jr..

„Q.E.D“?

Da, mi-a plăcut foarte tare. Am văzut „Şi caii sunt verzi pe pereţi“, de Dan Chişu. „Moartea domnului Lăzărescu“ a fost un film extrem de impresionant, atâta suferinţă şi atâta durere...Dar nu mai îmi doresc să văd genul ăsta de filme româneşti cu mizerie, cu urât, cu gri, cu drame din astea, nenorociri. Aş vrea să văd un film de dragoste frumos, s-au făcut şi filme de dragoste, dar nu le-am văzut. Şi eu am jucat după Revoluţie în două filme produse de Allma Sârbu. Nu mă atrage neapărat cinematografia, nu pot spune că sunt un mare fan, pentru că nu e viu nimic, teatrul rămâne marea mea pasiune.

Care a fost reacţia prima dată când te-ai văzut „pe sticlă“?

Pe ecranul de cinema nu mi-a plăcut să mă văd. Şi în general mulţi actori care fac film se văd cu nişte ochi extrem de critici. E foarte greu să te vezi pe tine, pentru că o faci cu alţi ochi şi observi o grămadă de lucruri care nu-ţi plac. Dar am învăţat în timp meseria asta de la mari specialişti şi eu zic că am făcut-o destul de bine.

Să ne întoarcem puţin şi la muzică. Aminteai ceva mai devreme de turnee. Cum a fost primul?

Plecam câte 20 de zile în turneu, nu aveam casă, treceam doar să-mi iau haine de schimb. Prima dată am plecat în turneu înainte de '89, a fost unul dintre cele mai amuzante şi interesante turnee pe care le-am făcut pe vremea lui Ceauşescu. Am reprezentat România la Festivalul Internaţional de la Moscova, unde au plecat trei avioane cu artişti români, din diferite zone. Într-un avion eram eu, Gabriel Cotabiţă, Mihai Pocorschi, Holograf şi securistul după noi, evident. A fost un turneu de trei săptămâni în care am câştigat o groază de bani, nu am dat decât un singur spectacol din cele 14 pe care le aveam programate.

De ce?

Pentru că nu ajungea niciodată camionul cu scule. (Râde) Dar noi ne luam banii, cred că a fost prima vacanţă plătită a artiştilor români în străinătate. Ne-am plimbat prin zone splendide, iar la sfârşit ceilalţi artişti ne povesteau cum au cântat toate spectacolele. Noi am fost norocoşi. (Râde)

interviu anca turcasiu










Anca Ţurcaşiu, în tinereţe, alături de Gabriel Cotabiţă FOTO Arhivă personală Anca Ţurcaşiu

Ai mai scoate azi un album?

Nu, pentru că e o răsturnare de situaţie în ce se produce astăzi. Şi nu mă interesează genul ăsta de mesaj. Aş face televiziune astăzi, ceea ce şi fac, şi teatru, ceea ce fac. Am rămas pe nişte zone care îmi oferă confort, relaxare, bucurie, satisfacţie. Mi-e suficient.

Acum eşti concurentă în show-ul de la Antena 1.

„Te cunosc de undeva“ este o mare provocare, e ceva ce nu am mai făcut până acum. De exemplu, în teatru întotdeauna faci ca tine, cum simţi tu, îndrumat de un regizor. Fiecare Anna Karennina a fost jucată într-o oarecare rigoare a personajului, dar fiecare actor i-a adus un plus. Eu nu sunt un bun imitator, nu am strălucit până acum, nu am fost pusă în această situaţie. Sunt foarte încântată de această colaborare şi în mod special de grupul de colegi care este unul extrem de unit şi de bine proporţionat ca şi caractere. Ne-am acomodat şi ne-am împrietenit foarte tare. Abia aşteptăm zilele de filmare. E dificil, dar e frumos.

A fost un personaj care ţi-a creat probleme?

Pentru fiecare personaj am încercat să depun efortul de a-l studia, de a-l cunoaşte din toate punctele de vedere. Studiez interviurile, îl ascult, să văd cum vorbeşte. Poate Cristi Minculescu a fost cel mai dificil, pentru că e atât de marcant cu nişte lucruri atât de clare, iar mie, ca femeie, mi-a fost destul de greu.

Eşti şi ambasadoarea postului Happy Channel.

Da, e o colaborare foarte frumoasă, pentru că am regăsit prieteni vechi. O ştiu de foarte mulţi ani pe Ruxandra Ion şi m-am bucurat foarte mult să o reîntâlnesc, pentru că mi-am dorit foarte tare să lucrez cu ea şi cu echipa ei de adevăraţi profesionişti, nu s-a întâmplat până acum şi probabil că acum trebuia să se întâmple. Ei nu întâmplător ne-au ales pe noi, ci pentru că reprezentăm generaţii diferite şi modul nostru de a vedea viaţa e acesta: poţi fi fericită oricând, indiferent de ce se întâmplă şi poţi să ajungi în starea aia în care poţi spune „da, viaţa e minunată, merită să ne bucurăm de fiecare zi a ei.“ Şi credem că reuşim să transmitem acest mesaj aşa cum trebuie. Mie îmi place foarte mult această colaborare.

interviu anca turcasiu

Anca Ţurcaşiu se numărăr printre concurenţii emisiunii „Te cunosc de undeva“ FOTO Antena 1

Tu eşti fericită?

Eu sunt foarte fericită, abia aştept să mă plimb cu Cristi (soţul ei – n.red.) prin Cotroceni în săptămânile ce vor urma, pentru că noi adorăm cartierul ăsta, mai ales când înfloresc teii şi ne îmbată cu mirosul lor. Noi încercăm să ne bucurăm de fiecare zi, iar de ziua mea am hotărât să plecăm la mare, pentru că este locul meu preferat, unde mă simt cel mai bine. Nu poate fi un cadou mai frumos decât să fiu cu soţul meu pe malul apei.

Aruncând o privire peste cei 46 de ani, ai vreun regret?

Nu.

Cristi: Că nu m-a cunoscut pe mine mai devreme.

Amândoi râd.

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:

citeste totul despre: