Fabuloasa poveste a lui Dumitru Fărcaş: a minţit că ştie să cânte la taragot şi a învăţat într-o săptămână. Maria Tănase l-a adorat: Scrisoarea ei a fost teribilă

Fabuloasa poveste a lui Dumitru Fărcaş: a minţit că ştie să cânte la taragot şi a învăţat într-o săptămână. Maria Tănase l-a adorat: Scrisoarea ei a fost teribilă

Dumitru Fărcaş FOTO Mediafax

Dumitru Fărcaş, care a murit pe 7 august la vârsta de 80 de ani, a fost „omul-taragot“, unul dintre cei mai buni rapsozi români, al cărui talent nativ i-a fost dublat de studiu şi a cărui carieră a avut câteva momente de răscruce.

Ştiri pe aceeaşi temă

Mai întâi, Dumitru Fărcaş aşa cum a fost văzut prin ochii unor personalităţi precum D.R. Popescu, Fănuş Neagu, Marcel Celolier, Florin Piersic şi Pop Simion: „anonimul care cuprinde în cîntece fantasmele, iubirile, pacea, spaimele, speranţele ardelenilor“; „cel care multiplică la nesfîrşit mîndria Ardealului, împărţind-o, plin de dragoste, întregii ţări“; „omul în ale cărui mîini taragotul exersează o putere magică şi o forţă sugestivă ce trece de la magie la mister“; „bolnavul incurabil de ţară“, „Omul-taragot“.
 
„Se nasc atît de rar oameni înzestraţi cu nobleţea artistică a dumitale încît consider o datorie de artist să-ţi ofer aripile mele ca să te feresc să dai piept cu zidul gros al nechemaţilor care au ajuns să fie mari cîştigători de poziţii în artă, numai şi numai fiindcă artiştii nu se mai ajută între ei…“, îi scria Maria Tănase într-o scrisoare emoţionantă. 
 
Născut pe 12 mai 1938 în Maramureş, Dumitru Fărcaş a crescut într-o familie care iubea muzica: bunicul, tatăl şi cei doi fraţi mai mari au cântat la clarinet, după cum povestea marele artist într-un interviu pentru ziarulfaclia.ro
 
„În familia mea s-a cântat la un clarinet micuţ, pe care tata l-a câştigat de la un ţăran român făcându-i o zi de plug cu caii. Neavând bani acel om, i-a dat clarinetul. Tata a murit în ’46 de o stupidă pneumonie. Când am ajuns eu elev al Liceului de Muzică, mi-am cumpărat un magnetofon, un Tesla, şi am întrebat bătrânii satului: Cum a fost tata? A fost un om prietenos? A fost un om bun? A iubit lumea? Şi-mi povestea un bătrân extraordinar de frumos că tata cânta mult la culesul recoltei, după un pahar de must, petrecea cu prietenii. Şi zicea bătrînul: «Dragă Mitruţ, te-am auzit la radio şi cânţi foarte frumos, d-apoi nu cânţi ca tată-tău, că tată-tău, după ce scotea clarineta din gură, apoi clarineta aia mai sună o jumătate de ceas!“, povestea Dumitru Fărcaş în 2011. 
 
Cariera de succes a fost clădită cu talent şi muncă, dar şi cu ajutorul familiei şi a unor dascăli. Mama i-a cumpărat un fluieraş, iar mai târziu a fost descoperit de Mihai Guttman, fostul director al Liceului de Muzică din Cluj. Acesta bătătorea toate cărările din satele ardelene în căutarea de elevi talentaţi. Mai întâi l-au pus la flaut, apoi la contrabas. S-a rugat de profesorul de oboi să-l ia la el, iar în 1962 a reprezentat Maramureşul la un festival de la Helsinki. 
 

Totul a început cu un fluieraş primit de la mama

„Mama mi-a cumpărat un fluieraş şi cu acel fluieraş am participat la toate festivalurile interşcolare, raionale, regionale – cum era atunci şi am luat o mulţime de premii. Şansa mea a fost şansa copilului de la sat: am avut un învăţător pe nume Lupar Gheorghe, un om absolut destoinic, cum erau adevăraţii noştri dascăli de altădată, care te studia de mic şi ştia: ăsta-i bun de croitor, ăsta-i bun de tîmplar, ăsta-i bun de muzicant, ăsta-i bun de dansator. Directorul Liceului de Muzică, dl Mihai Guttman, a luat contact cu învăţătorul din sat şi ne-a chemat într-o zi la şcoală să dăm probe de aptitudini. În urma acestor probe am fost ales să vin toamna să dau examen la Liceul de Muzică din Cluj. Am intrat la Liceul de Muzică în 1956, iar în ’60, cînd am absolvit, copil sărac fiind m-am întors acasă şi am intrat ca solist în Ansamblul de cântece şi dansuri «Maramureşul» din Baia Mare“, îşi amintea rapsodul. Acolo l-au dorit, dar în postura de taragotist, pentru că postul de oboist era ocupat. A trebuit să se recalifice rapid: „M-am pus la punct într-o săptămâna cu noul instrument. M-a întrebat directorul dacă ştiu să cânt la taragot, iar eu am răspuns că da, ştiu. Când am văzut însă instrumentul, i-am spus directorului că nu-i bun şi că trebuie  să-l repar, iar după o săptămână am să vin să dau probă. Am exersat zi şi noapte timp de o săptămînă, iar la momentul cuvenit m-am prezentat la director şi am cântat la taragot două piese foarte frumoase.“
 
Dumitru Fărcaş nu doar că a primit postul, ci şi un premiu de 5.000 de lei pe care l-a cheltuit ducându-şi prietenii la restaurantul Berlin din Bucureşti, unde le-a dat friptură şi bere.
 

„Testamentul“ Mariei Tănase

La 24 de ani, Dumitru Fărcaş a fost remarcat de Maria Tănase după ce a câştigat un concurs la Bucureşti în care a avut mari rivali, între care Gheorghe Zamfir, regretatul Ion Drăgoi, Toni Iordache, Ilie Udilă, Marcel Budală, Dumitru Zamfira.
 
„Maria Tănase a venit la mine, m-a pupat pe obraji şi m-a întrebat de unde sunt. I-am spus că vin din Maramureş. Ea a iubit foarte mult Maramureşul. Îmi spunea, în scrisoarea pe care mi-a trimis-o: «Ajunsă de cîteva zile în Bucureşti, mi-am învins ocupaţiunile multiple pe care le am (…) şi-ntr-o linişte relativă măcar să pot formula pe hîrtie ceea ce doresc de la dumneata. Vezi mata, drăguţă, n-am prea scris multe în viaţa mea, şi mai cu seamă scrisori, dar scrisori că aceasta, în care toată respiraţia mea de artist să-şi caute locul nu am scris nicio dată. Vezi, Fărcăşel, să nu te umfli, că-ţi cade nasul şi te faci urît şi gata cu admiratorii talentului matale! Nu vreau să te necăjesc, dar vezi, dumneata, Fărcaş, eşti un mare artist, dar atît de tînăr faţă de mine, că nu-mi dau seama dacă, Doamne fereşte, nu faci şi dumneata parte dintre acei care înainte să înceapă să umble, îşi iau boii lui Dumnezeu în cap. Mi-ai povestit că munceşti mult şi am dedus că eşti ambiţios (…). Eşti ambiţios ca să parvii sau eşti ambiţios ca să rămîi artist?» Scrisoarea aceea e absolut teribilă! Un adevărat testament care mi-a călăuzit paşii“, povestea regretatul muzician. 

Aveam un complex de inferioritate faţă de colegii mei care erau la Conservator, gândindu-mă că oi fi eu mare artist, dar cu puţină şcoală, iar arta fără cultură nu se poate face

Dumitru Fărcaş

„Apoi am venit la Cluj să-mi găsesc foştii colegi care erau la Conservator, în anul II, şi faţă de care aveam un complex de inferioritate gândindu-mă că oi fi eu mare artist, dar cu puţină şcoală, iar arta fără cultură nu se poate face“, spunea Fărcaş. După terminarea studiilor la Academia de Muzică „Gheorghe Dima“, în 1967, s-a stabilit în Cluj-Napoca. „Studiile superioare m-au ajutat în carieră“, spunea el. În paralel s-a ocupat de taraful de la Casa de Cultură a Studenţilor. În scurtă vreme avea să devină prima trupă studenţească de folclor din Transilvania. Cu ea a cutreierat lumea în lung şi-n lat. Din Australia până în Canada, din Argentina până în Coreea de Nord. 
   
 
Din anul 1970 a devenit membru al Uniunii Artiştilor Muzicieni din Elveţia „SUISSA“. În anii 1977 şi 1999, artistul a primit din partea Institutului Smithsonian Washington DC, SUA, diplome de onoare. De-a lungul carierei sale i s-a acordat titlul de Cetăţean de Onoare al oraşelor Phenian (Coreea de Nord), Cluj-Napoca, Bucureşti, Reşiţa şi Baia Mare. Celebrul taragotist a împlinit 80 de ani în luna mai a acestui an, ocazie cu care a fost decorat de preşedintele Klaus Iohannis cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios“ în grad de cavaler. Tot Dumitru Fărcaş este omul care a dat cel mai cunoscut generic de pe vremea lui Ceauşescu, pentru celebra emisiune „Tezaur Folcloric“, realizată la TVR de regretata Marioara Murărescu. 
 

America lui Dumitru Fărcaş a fost pe strada Pavlov 35

„Nu ştiu prin ce miracol a ajuns România să stăpînească cel mai bogat folclor din lume, fără nicio exagerare! Suntem, aşadar, o ţară bogată şi din acest punct de vedere; doar că, aş spune, prea puţin ţinem la această avuţie naţională“, spunea în timpul vieţii Fărcaş, care mărturisea şi că în afară de muzică a fost îndrăgostit de viaţă, de familie şi a simţit o dragoste nemărginită de ţară. 
 
„Sunt, cred, printre puţinii români care au făcut întregirea familiei aducând din America, nu ducând în America. Eu mi-am luat nevastă care a stat 13 ani în Statele Unite ale Americii, cetăţean american de origine română. I-am spus: «Domnişoară, America mea este pe strada Pavlov 35, acolo lîngă Chios, şi este şi un lac acolo. Acolo e America. Te rog foarte mult, fă bine şi vino şi vezi-o, iar dacă o să-ţi placă, rămîi». Şi aşa s-a întîmplat. A venit, i-a plăcut şi a rămas aici. Am admirat ţări frumoase ca Elveţia, Germania; mi-au plăcut, dar ca să trăiesc acolo, nu. Lumea aceea nu-i lumea noastră, nu-i lumea mea. Ştiu că oriunde mă duc, aici e al meu tot. Ori în ce grădina intru, ori în ce biserică intru, tot e al meu. Aici e fiinţa mea, aici e neamul meu, aici mă simt acasă. Dacă eşti într-o altă lume, unde nimic nu e al tău, atunci nici tu nu mai eşti al tău!“
 
Pe aceeaşi temă:
 
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre:
Modifică Setările