Cred că ar trebui să simplificăm puţin chestiunea, căci tonele de vorbe spuse şi scrise, din 2012 încoace, pe această temă, au complicat inutil situaţia. Plagiatul e relativ uşor de identificat. O spun simplu, for dummies: orice om cât de cât educat – să zicem, un absolvent de liceu – poate constata că două texte din două cărţi diferite, semnate de autori diferiţi, sunt la fel. Şi mai simplu: că e vorba despre acelaşi text, identic până la virgulă. Orice elev care a copiat măcar o dată în şcoală de la colegul de bancă (fie şi-aşa, de distracţie) ştie cum devine treaba. (Ba nu: elevii care copiază sunt mai isteţi, mai schimbă câte-un cuvânt, ceva, „să nu se prindă profu’/profa”). Lucrarea de doctorat a lui Victor Ponta a fost publicată pe internet, alături de sursele din care a plagiat. Universitatea din Bucureşti a produs un raport temeinic în care demonstra plagiatul şi, de asemenea, l-a făcut public, cu pasajele copiate scoase în evidenţă. Despre ce vorbim, atunci, de patru ani încoace? Despre chichiţe avocăţeşti, proceduri, jurisprudenţă, manevre şi culise. Şi politichie de doi bani. Căci dl Ponta e convins şi acum că toată povestea e „politică”, e un scenariu ticluit de duşmanii care s-au temut de marea sa anvergură politică şi au vrut „să-l lucreze”.

O chestiune atât de clară – şi anume că un om, care întâmplător era demnitar la vremea aceea, a plagiat în teza de doctorat – a căpătat proporţiile unei mari sminteli. Ne sucim de patru ani în jurul unui fapt clar şi indubitabil: pasaje ample din teza de doctorat a lui Victor Ponta sunt la fel cu pasaje din alte lucrări, apărute anterior. Şi-un elev de clasa a opta poate constata asta. Dar suceala societăţii româneşti a făcut în aşa fel încât acest caz simplu şi clar să treacă prin diverse comitete, comiţii şi consilii, să ajungă la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, să fie dezbătut şi para-dezbătut la televiziuni (de parcă ai avea ce dezbatere şi ce „confruntare de opinii” să faci când cineva fură un ou dintr-un cuibar). Totul a devenit absurd: dl Ponta se consideră o victimă (zice că decizia CNATDCU e „pur politică” şi că ţara e „terorizată de Propagandă şi Sistemul Securist”), iar cazul de plagiat se târăşte de ani întregi printre comisii, proceduri, instanţe şi contestaţii. În tot acest timp, opinia publică se dovedeşte absentă, iar mediul academic pâlpâie a protest pe ici, pe colo, dar nu atât cât ar trebui. Poziţia Universităţii din Bucureşti (care a produs un raport riguros) a fost singura clară şi consecventă, pe plan instituţional. I s-au alăturat comentariile şi opiniile unor intelectuali şi lideri de opinie, îngropate însă repede în zgomotele de fond televizate şi în sofisticăriile unor comentatori care muiau plagiatul în supa reîncălzită a relativismului moral („şi alţii au copiat”, „alţii fură miliarde”, „ăsta-i sistemu’” etc.).

Între timp, cercetători serioşi care vor să publice în reviste internaţionale ori să participe la congrese au parte de priviri piezişe şi neîncrezătoare când spun că sunt din România şi, mai ales, că şi-au dat doctoratul în România. Dacă nu reuşim să rezolvăm acest caz simplu şi clar, nu mai e mult până când, în lume, cine are doctoratul în România va fi privit ca „mâncătorii de lebede” în 1990.

Altminteri, desigur, timpul le rezolvă pe toate. De pe urma „cercetărilor ştiinţifice” (căci doctoratul e o lucrare de cercetare ştiinţifică) ale lui Victor Ponta nu va rămâne nimic. La un moment dat, povestea va fi uitată, indiferent de verdict. Normal ar fi ca titlul să-i fie retras (de fapt, cu adevărat normal ar fi fost să-i fie retras acum patru ani). Dar dacă, prin cine ştie ce alte manevre şi chichiţe avocăţeşti, dl Ponta va rămâne doctor, atunci problema va fi, pe termen lung, nu a dumisale (căci am în continuare impresia că nici nu înţelege despre ce e vorba), ci a noastră, a tuturor. Căci dacă cineva şmechereşte obţinerea unui titlu de doctor (la ce i-o fi trebuit?...), e una. Dar dacă o societate întreagă suportă să fie condusă de un astfel de om (ba chiar îi mai găseşte şi scuze, explicaţii şi amânări) şi încă îi acordă şansa unui viitor politic, e cu totul altceva.

Şi, pentru că am promis că voi simplifica problema plagiatului, o fac, în încheiere. O sumedenie de cetăţeni români nu au grija plagiatului şi a chestiunilor etic-judiciare legate de această temă. Pe bună dreptate: oamenii trebuie să-şi vadă de viaţa lor, de casa lor, de copiii lor. Dar, dat fiind că acest caz a luat atâta amploare, atâta timp şi atâta energie, eu zic că omul simplu ar trebui să se gândească la plagiat cam aşa: e ca şi cum, după ce pleacă el la serviciu, ar veni cineva şi i-ar lua din frigider carnea, salata verde şi laptele pentru copii. L-ar vrea pe acel om prim-ministru sau preşedintele Camerei Deputaţilor?

Nu ştiu dacă am reuşit să fiu destul de clar.